Constantin Chiriac, actor de teatru și film (n. 02.10.1957, com. Prisăcani, jud. Iași). Absolvă UNATC ca șef de promoție (1980); doctor în teatru; specializare în management cultural la Universitatea Hull din Marea Britanie și la Universitatea din Richmond, Virginia, Statele Unite. În 1993, fondează Festivalul Internațional de Teatru. Director al Casei de Cultură a Studenților Sibiu (1993-2001), director al Centrului Cultural European din București (1999 - 2001); din 2000, director general al Teatrului Național Radu Stanca din Sibiu. Profesor la Facultatea de Litere și Arte din cadrul Universității Lucian Blaga, Sibiu. Peste 50 de roluri jucate în spectacole de teatru. A debutat pe marele ecran în 1981, în filmul Croaziera (regia Mircea Daneliuc), iar în 1987 l-a interpretat pe Nilă din ecranizarea romanului Moromeții de Marin Preda (în regia lui Stere Gulea); cel mai recent rol este în filmul Undeva la Palilula (2010), regizat de Silviu Purcărete. Premiat la Gala Tânărului Actor (1984, 1986, 1987); Premiul de Excelență al Senatului UNITER (2006). Distincții: Ordinul Național "Pentru Merit" în grad de cavaler (2000), Ofițer al Ordinului Coroanei (2011), Ordinul Soarelui Răsare cu Raze Aurii, acordat de Guvernul Japoniei (2019), Cavaler al Ordinului Artelor și Literelor (2019), Cavaler al Ordinului Național al Legiunii de Onoare, din partea statului francez (2020); Distincția Culturală a Academiei Române (2020). Președinte al Fundației Româno-Japoneze "Prietenii Casei". Membru fondator UNITER și membru al Senatului UNITER, Vicepreședinte al Institutului Internațional de Teatru Mediteranean. Membru a numeroase rețele profesionale: IETM, 5 Active Theatre Projects, CONCEPTS, GIGOS, EUNETSTAR, Meridians.
Liviu Malița: Dramaturgia românească din perioada comunistă este, după 1989, puțin prezentă în repertoriile teatrelor. Care credeți că sunt explicațiile?
Constantin Chiriac: Teatrul Național Radu Stanca din Sibiu a prezentat mai multe piese din dramaturgia românească comunistă, după anul 1989, începând cu data de 20 decembrie 1989: Nu ne naștem toți la aceeași vârstă de Tudor Popescu (regia Cristina Ioviță), iar, în 21 decembrie: Noaptea marilor speranțe de același autor, în regia lui Silviu Purcărete.
S-au mai jucat: Iona de Marin Sorescu, regia Benedict Dumitrescu (stagiunea 1990 - 1991); Dona Juana de Radu Stanca, regia Gavril Cadariu (stagiunea 1995 - 1996); Invazia de Tudor Popescu, regia Gabriel Martin (stagiunea 1996 - 1997); Cantonul de vînătoare de George Genoiu (stagiunea 1998 - 1999); Vinerea verde de D.R. Popescu, regia Ioan Ieremia, și Angajare de clovn de Matei Vișniec, regia Mihai Lungeanu (stagiunea 1999 - 2000); Opinia publică de Aurel Baranga, regia Theodor Cristian Popescu (stagiunea 2009 - 2010).
Lipsa dramaturgiei românești comuniste din repertoriile teatrelor de după 1989 poate fi explicată prin întoarcerea marilor regizori români, care au profesat în afara țării în timpul comunismului, ce au început să își pună amprenta pe profilurile teatrelor din țară și, implicit, pe politica lor repertorială. Aceste experiențe occidentale au deschis opțiunile repertoriale către dramaturgia contemporană universală, dar și clasică, interzisă în România în perioadele trecute. Pe de altă parte, a fost o perioadă înfloritoare pentru noile traduceri din marea dramaturgie universală, clasică și contemporană. Totodată, importanța secretarului literar a fost treptat diminuată și atribuțiile acestuia au fost asimilate regizorului (în lipsa dramaturgului din spațiul german!), care propune texte ce stau la baza conceptului regizoral.
L.M.: Ca manager de teatru, ați fi interesat de un proiect de promovare a acestei dramaturgii? De ce?
C.C.: Da, în măsura în care avem la bază un proiect coerent.
L.M.: Ați fi interesat să montați o piesă aparținând acestei dramaturgii? Care ar fi aceea? De ce?
C.C.: Îmi vine în minte textul lui Lovinescu, Jocul vieții și al morții în deșertul de cenușă, în care avem o lume după apocalipsă, după această Pandemie care, deși a încercat să ne supună unui pustiu, unor însingurări periculoase, din fericire, nu ne-a acaparat viețile, ci ne-a determinat să ne reîntoarcem spre noi înșine, spre introspecție, spre adevărul lăuntric personal și artistic. Mă gândesc și la D.R. Popescu, unul dintre cei mai jucați dramaturgi români, la Acești îngeri triști, care a fost montat în peste 20 de teatre din țară, sau la Piticul din grădina de vară, care, tot așa, a avut numeroase montări.
Subiectul propus de dumneavoastră ar presupune o cercetare care ar trebui să implice atât zona educațională din învățământul vocațional artistic, cât și instituțiile de spectacol și structurile independente. În același timp, astfel de proiecte trebuie să se nască dintr-o nevoie reală de dialog, care să fie interesantă, pentru publicul spectator, ca și opțiune.
(volum coordonat de Liviu Malița)