Liviu Malița: Dramaturgia românească din perioada comunistă este, după 1989, puțin prezentă în repertoriile teatrelor. Care credeți că sunt explicațiile?
Attila Gáspárik: Astăzi, repertoriile teatrelor sunt stabilite în funcție de doi factori: posibilități profesionale și financiare. Cu cât finanțatorul principal solicită mai multe venituri proprii, cu atât trebuie făcute mai multe compromisuri artistice și sunt permise mai puține experimente. Amintirea epocii așa-zis comuniste mai are ecouri negative în viața actuală și, pentru a relua texte născute în acea perioadă, este necesar un marketing specializat mai costisitor. Într-adevăr, acea perioadă, din punct de vedere creativ, a inspirat artiștii teatrului să caute permanent, mai ales în ultima perioadă a dictaturii ceaușiste, modalități de exprimare duplicitare. Efortul depus de către regizori, dramaturgi și actori a fost de a ocoli comisiile de vizionare (cenzura) și de a comunica cu publicul. Așa s-au născut spectacole memorabile din texte mediocre. Un text mai slab a inspirat regizorul și actorii să propună o interpretare mai curajoasă. După 1989, cu acel elan extraordinar cu care s-au început regândirea și reconstrucția vieții artistice, toată lumea căuta textele închise în sertare. Nu s-au găsit. Și astăzi ducem o lipsă acută de texte contemporane. Din punctul meu de vedere, nu e o criză a textelor contemporane în sine; problema e că aceste piese sunt foarte greu de interpretat în spațiile teatrale convenționale. Ca director de teatru, mă lupt cu această problemă: spațiile pe care le avem au fost construite și amenajate pe gustul epocii; în cazul Târgu Mureșului, anii '70. Pentru a folosi mai multe texte contemporane, am avea nevoie de reamenajarea spațiilor convenționale.
Pentru montarea textelor născute între '45 și '89, ar trebui să recitim și să regândim aceste piese într-o echipă comună regizor-actori-directori de teatre, fiindcă, astăzi, folosirea unui text are și implicații financiare. Ultima noastră experiență a fost cu o piesă a unui dramaturg clujean, Méhes György - Curbă dublă / Duplakanyar -, un text tipic al epocii, care a produs multe ambiguități în rândul publicului, dar o experiență care a meritat. Pot fi oferite noi chei de lectură în care să-i recitim pe Aurel Baranga, D.R. Popescu sau Ion Băieșu. Odată cu trecerea timpului, aceste texte sigur vor reveni pe scenele noastre, fiindcă problemele ridicate nu sunt de natură politică, ci, mai degrabă, de natură inter-umană. Cu o intervenție dramaturgică minimală de actualizare, sigur că vor fi din nou succese, fiindcă structura lor folosește, de fapt, dramaturgia "bine scrisă", clasică.
L.M.: Ca manager de teatru, ați fi interesat de un proiect de promovare a acestei dramaturgii? De ce?
A.G.: Bineînțeles, suntem interesați să promovăm asemenea proiecte, dacă nivelul textelor și actualitatea pieselor ne ajută în exprimarea problemelor zilelor noastre. Totodată, sub aspect financiar, drepturile de autor sunt mult mai accesibile decât ale pieselor contemporane.
*
Acest text face parte din volumul Să nu privești înapoi. Comunism, dramaturgie, societate, apărut în anul 2022 la Editura Presa Universitară Clujeană, volum care poate fi achiziționat de la libraria.ubbcluj.ro/
(volum coordonat de Liviu Malița)