(Dialog telefonic, marți 29 dec. 2020, ora 12,46.)
Liviu Malița: Dramaturgia românească din perioada comunistă este, după 1989, puțin prezentă în repertoriile teatrelor. Care credeți că sunt explicațiile?
Dorina Lazăr: Am cunoscut diverse etape ale existenței teatrului, în România. Mama mea a fost actriță, iar eu, la Reșița, de exemplu, am văzut Cetatea de foc a lui Davidoglu. Mai târziu, în anii din urmă, ca director al Teatrului Odeon, am încercat să reiau, să refac un repertoriu în care să existe și literatura de dinainte de Revoluție. Atunci am început să recitesc această dramaturgie; l-am citit și pe Davidoglu, Cetatea de foc, și mi s-a părut o piesă genială, de un rocambolesc desăvârșit. Adică, mă gândeam, ce ar face Radu Afrim cu un text ca ăsta! Îmi amintesc scena aceea în care Pavel Arjoca, orb de acum, o ia pe nevastă-sa și-i spune: "Uită-te tu la furnale... și spune-mi: Cum vezi fumul, la furnalul unu, cum iese fumul?... Dar la doi? Spune-le să pună mai mult cocs!". [Recită spontan, fără ezitare.] Vă dați seama ce operă rock ar putea ieși de aici? [Râde.]
Ca director la Odeon, am avut intenția declarată de revenire și de scoatere la lumină a unor autori dramatici care au publicat sau care s-au jucat în perioada pre-revoluționară, în perioada comunistă. Eram foarte mirată că, după Revoluție, nu au apărut noi texte:...sertarele erau goale. Îmi amintesc că erau texte bune. De exemplu, Alexandru Dabija a pus, la Teatrul Nottara, ceva de Dumitru Solomon, care a avut 17 vizionări și nu a ieșit la public. Am povestit zilele trecute cu Dinu Cernescu, iar el își aducea aminte de un text al lui Naghiu, Absența, în care juca Ionescu Gion, care era genial în spectacol, și spectacolul era foarte bun. Am jucat și eu într-o grămadă de texte, de D.R. Popescu. Vreau să vă spun că erau texte superbe, nici măcar nu aveau tentă de propagandă comunistă. Pasărea Shakespeare, de exemplu, era o piesă existențialistă. După aceea, Fănuș Neagu, Echipa de zgomote. De asemenea, o piesă ca Nu ne naștem toți în aceeași zi de Tudor Popescu: foarte bun text, chiar dacă avea o tentă ideologică, în sensul că personajul principal (pe care îl juca Corado Negreanu) era un comunist convins. Am luat atunci, cu rolul Maria, premiul echivalent astăzi cu un premiu UNITER pentru cea mai bună actriță. Pesemne că Dinu Cernescu a știut cum să facă să edulcoreze acești zimți care existau în text.
L.M.: Ca manager de teatru, ați fi interesată de un proiect de promovare a acestei dramaturgii? De ce?
D.L.: Revenind la directoratul Odeon: era această cvasi-obligativitate din partea diriguitorilor să pui piese românești, ceea ce mi se pare absolut normal, normal și firesc, obligatoriu chiar. Așa am ajuns la un proiect cu texte din literatura dramatică comunistă. Dinu Cernescu a propus să monteze, iar eu am fost bucuroasă, Trei generații de Lucia Demetrius, care e o piesă de actori, o piesă bine scrisă. Vreau să spun că, începând cu Secretariatul literar, actori și până la portar, ca să extrapolăm [râde amuzată], toată lumea era în doliu că eu sunt nostalgic comunistă, pentru că pun acest spectacol. Actorii erau destul de contre coeur, pe scenă, până când au început cu adevărat repetițiile: a venit Maria Miu cu decoruri și costume, Cernescu a inventat niște scene extra-text foarte bine făcute, iar spectacolul s-a jucat cu un succes de public nebun, foarte mulți tineri erau în sală... Și, dacă nu ar fi fost pandemia COVID, s-ar juca și astăzi. Actorii au fost fericiți. Deși, la început, am avut de luptat cu concepția tinerilor actori. De exemplu, Paula Niculiță, care joacă, în spectacol, rolul tinerei care e luată de valul comunist (Veronica) și crede și ea și cu prietenul ei muncitor ridică, la fel ca în logo-ul de la MOSFILM, secera și ciocanul. Paula avea mari discuții cu Dinu Cernescu, l-a chinuit de moarte: "Dar eu cum pot să rostesc, domnu' Cernescu, replicile astea? Da' nu mi se pare normal... este emfatic...". Până la urmă, a trebuit. Piesa Trei generații e o poveste frumoasă, iar pe parcurs Cernescu a mai modificat, a introdus un antract. De exemplu, la revoluție, decorul se schimbă grație slujnicei, care devine clasa proletară și începe să-i alunge pe stăpâni în camerele mici și se instalează ea în salon ș.a.m.d. A optat deci pentru o perspectivă ironică, parodică, asupra acelor vremuri. Altfel nici nu se poate. Revenind la Cetatea de foc, dacă nu o faci un pic grotesc, nu ai nici o șansă să treci cu ea la public. Trebuie să găsești niște soluții care estetic să fie valabile.
Voiam ca textul al doilea de dramaturgie românească să-l pună în scenă Dabija, care s-a arătat entuziasmat, la început, de proiect, dar apoi cred că s-a speriat. I-am spus: "Hai să faci Mielul turbat al lui Baranga". Mi-a zis: "Ce, ești nebună? Te-ai apucat acum să ștergi de praf toată literatura dramatică comunistă?". Pe urmă, s-a întâmplat că m-au dat afară... Dar nu am părăsit această idee și încerc să fiu persuasivă. Aș vrea ca teatrul să pună un Teodor Mazilu. Să vedem dacă va fi să fie!
L.M.: Există vreun rol din această dramaturgie pe care vi-ar plăcea să-l interpretați? De ce?
D.L.: Repet, eu am jucat mult teatru românesc. Eu am terminat Institutul [Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică I.L. Caragiale] în 1961 și am fost repartizată la un teatru care s-a înființat în acea vară, Teatrul Regiunii București, și care avea menirea să străbată regiunea București pentru culturalizarea maselor. Sună peiorativ. Acum, la bătrânețe, dacă stau să mă gândesc, cred, totuși, că a fost foarte bine, pentru că mai vedeau și oamenii aceia câte ceva... Acum nu se mai fac decât nunți și chefuri în acele case de cultură. După aceea, am plecat la Giulești. Aici am nimerit în Comedie cu olteni a lui Gheorghe Vlad. (Era publicist, însurat cu Geta Vlad, regizor la Teatrul Giulești. A scris două piese: Comedie cu olteni și Cu oltencele nu-i de glumit, ambele cu un succes enorm.) Spectacolul a avut un asemenea succes încât am avut turnee nenumărate, că-mi blestemam zilele. Era un text bine scris, cu replică... Probabil, îmi vine acum în minte, în genul Las Fierbinți de la ProTv, dar cu mai mult stil, mai mult umor și cu mai mult ștaif. [Râde amuzată.]
Am jucat apoi [rolul Ioana] în Acești îngeri triști de D.R. Popescu. Un text superb, superb... Îl făcuse, la Giulești, Geo Saizescu, un regizor de care n-ai zice că poate fi un regizor serios, dar a făcut un spectacol foarte frumos. E și filmat pentru televiziune. Acest text poate fi pus în zilele noastre fără greș. Am să vă spun ceva din spectacol, ce nu are directă legătură. Corneliu Dumitraș juca rolul principal al "tânărului furios" [Ion], iar tată lui era Brăila [Ștefan Mihăilescu-Brăila] și, la un moment dat, era o scenă, în care Tatăl venea la el în garsonieră și începea o discuție: tânărul îi arunca în față un monolog, și vitupera, și vocifera, și îl condamna. Brăila nu avea nici o replică. La un moment dat, îl vedem pe Brăila că scoate dintr-o geantă prăpădită, dintr-o servietă, un măr și începe tacticos să-l mănânce. S-a dus dracului, s-a ales praful din tot monologul. [Râde cu poftă.] Și atunci, Saizescu: "Lasă, maestre, mănâncă numai jumătate!" [Râsete.]
Am jucat în multe spectacole foarte bune. Alexa Visarion a avut o epocă bună atunci, la noi, la Odeon. El a făcut și Pasărea Shakespeare. Apoi Paul Ioachim, care nu scria rău, cu piesa Goana sau Totul e un joc, pusă tot la Giulești, de Olimpia Arghir, regizoare la Televiziune. Vai, ce text bun! Nu are nici o legătură cu nici o orânduire. E teatru în teatru.
Sunt convinsă că mai sunt texte. Că D.R. Popescu are în sertar piese pe care nu a mai îndrăznit, probabil, să le dea teatrelor.
*
Acest text face parte din volumul Să nu privești înapoi. Comunism, dramaturgie, societate, apărut în anul 2022 la Editura Presa Universitară Clujeană, volum care poate fi achiziționat de la libraria.ubbcluj.ro/
(volum coordonat de Liviu Malița)