De când i se prăpădise omul, nu putea dormi. Îi stăruia în minte zâmbetul știrb al țigăncii. Sufletul rămâne țintuit în pieptul mortului. Abia după douăsprezece nopți se desprinde de trup și se înalță, îi spusese în timp ce-și strângea cărțile de tarot. Croncănitul unui corb îi întrerupse șirul gândurilor. Păsările nu cântă noaptea, își zise, dând fuga la geam. Îl văzu privind-o cu ochii ce-i fuseseră atât de dragi. Înlemni. Mai croncăni o dată și, cu un fâlfâit de aripi, se pierdu în întuneric.
Adina Drag
Se holba prin perdea la sângele care ajunsese până în dreptul porții. Tresări. Nu trebuia să fie în viață. Oare el mai era în viață? O să mă-ntorc, iubito, să te mai dansez o dată. Se făcuse de unsprezece ori întuneric de când l-au ridicat, iar ea îl visa în fiecare noapte cum îi zâmbește și îi face cu mâna. Furia creștea înăuntrul ei ca aluatul la dospit, de ce nu se opreau? Când ziua fu gata, îl văzu pe fereastră pe ofițerul Pin, călcând peste moarte cu toată grosimea pingelei. Era rândul ei.
Florentina Enache
De doișpe ori câte doișpe ani durează o noapte a minții oamenilor. Întâi se înserează ușor în ei și tristețea le cuprinde inimile; apoi, pe măsură ce întunericul îi cotropește, neînțelegerea, grija, frica, mânia și nebunia îi mănâncă de vii. Zorii îi găsesc frânți, dar cei rămași se hrănesc cu lumină și cresc iar: cu bucurie, cu toleranță, încredere, curaj, blândețe și înțelepciune. De când stăpânul haosului a distrus numărătoarea, s-a pierdut șirul nopților și nici lumina n-o mai știm citi. Oare unde și cum om fi?
