Era un pierde-vară, se plimba fluierând, ceilalți îi strigau să plece, n-ai voie cu autobuzul ăsta, astea nu-s magazine pentru voi, marș de-aici, așa că o lua agale din loc, ca un câine de pripas. Seara, ah, seara era altă poveste. Bourbon Street se umplea de lume, beculețe sclipeau la uși, iar el intra în bar, se-ndrepta spre locul știut și începea. Vaietele biciuiților, urletele schingiuiților, gemetele femeilor pângărite, toate ieșeau din el, făcând lumea să lăcrimeze. Apoi își lăsa sufletul în saxofon și pleca.
Elena Fermuș
Nea Tilică, 66 de ani, proaspăt pensionar. Mare om, mare figură. Pus mereu pe șotii. Și cu pasiuni. Ca tot omu'. Revistele cu femei, dosite sub saltea, spionajul de ocazie și trompeta lu' nepot-su. Evident, una de jucărie. Practic, o gornicică. Da' tătăițu' făcea ravagii cu ea. Și c-un binoclu, tot de jucărie. Ei bine, cu astea se pitula undeva pe malul râului. 007 în tufiș. La pândă de femei fierbinți, venite la răcoreală. Ca vara. Și după ce se răcoreau, nea Tilică sufla-n trompețică de mama focului. Bis. Please.
Cristina Daniela Dumitru-Pascal
Alo, 112? Sunt Mișu, am șapte ani și am nevoie de ajutor să-i arăt lui tata că mama e în spital, nu că a bolunzit, ci bunica a vrut, că am văzut-o când îi punea ceva alb în suc, că nu a plăcut-o niciodată pentru că-i stearpă și l-a obligat pe tata să mă înfieze și eu n-am ce căuta în familie, că sunt o corcitură blestemată și mama a înregistrat-o și tata s-a enervat și mamaia a jurat că o să se răzbune și fir de păr de-al nostru n-o să rămână în casă. Alo și mie mi-e rău. La celălalt capăt se aud acorduri de jazz.
