Era o iarnă geroasă de iarnă, de dinainte de Revoluție. Ca să ne încălzim inventam scenarii și, după două țuici, intram în pielea personajelor. Nea Nae făcea pe gardul, tanti Lina era focul, don Vasile făcea pe cuțitul, eu jucam rolul porcului, Mama Rela juca țuica iar tata Ion, toporul. Scenariul era simplu: toporul tăia gardul, gardul aprindea focul, porcul sorbea din ochi țuica, țuica cădea pe lama cuțitului, cuțitul tăia porcul. Multe cicatrici mi-au rămas de pe vremea aceea.
Paul Dârvariu
e ăla pe care l-am făcut ca să te prezint părinților mei. Geaba am gândit împreună scenariul, secvență cu secvență, geaba am ales cu grijă decorul și îmbrăcămintea, geaba am editat impecabil imaginile, n-am scăpat de comentariile maică-mii. Ești sigur că nu-i minoră? Te-ai uitat în buletinul ei? N-aș vrea să ai probleme cu legea. Are măcar 40 de kile? N-o ia vântul? Ce zâmbet perfect. Dantura i-e naturală? N-am de ales, o să repet filmarea. Dar trebuie să te mai îngrași. Și fără zâmbete, te rog.
Carmen Tot
Marțea, în fața școlii noastre care găzduia și căminul cultural, o așteptam cu sufletul la gură pe Leli, vecina de după casa bunicii, ce fusese numită operator de film în sat. În ziua aceea, ca de fiecare dată, în timp ce silueta femeii devenea tot mai concretă în griul orei șapte de seară, noi, copiii, am făcut în gura mare pariurile, așteptând confirmarea: eu zic că azi e Zorro; ba nu, eu zic Winnetou. Ba Tarzan. N-ați ghicit, zise Leli, zâmbind cu superioritatea celui care știe totul în lume, azi pun Călăuza.
