Magie de ambe sexe

Citiţi Răsplata finală - o povestire de Terry Pratchett
Citiţi o cronică a acestei cărţi

Extract from EQUAL RITES by Terry Pratchett © Terry Pratchett 1987, with the permission of Victor Gollancz, an imprint of the Orion Publishing Group, UK.



Venise umblînd prin furtună şi se vedea că e vrăjitor, pe de-o parte din cauza mantiei lungi şi a toiagului sculptat, dar mai ales din cauza picăturilor de ploaie care se opreau la câteva degete de capul lui şi se prefăceau în abur.

Era ţara furtunilor grozave, aici în Munţii Vârfu Berbecelui, o ţară cu creste zimţate, cu păduri dese şi râpe atât de adânci încât nici nu ajungea bine lumina zilei pe fundul lor, că se şi lăsa seara. Fuioare zdrenţuite de nori atârnau de piscurile mai mici, aflate mai jos decât cărarea de munte pe care vrăjitorul mergea, târşâindu-şi picioarele şi derapând prin noroi. Câteva capre cu ochii mijiţi îl urmăreau cu un interes moderat. Nu-ţi trebuie cine ştie ce ca să stârneşti interesul unei capre.

Uneori se oprea şi îşi arunca toiagul greu în sus. Acesta cădea indicând invariabil aceeaşi direcţie, iar vrăjitorul ofta, îl ridica şi îşi continua mersul lipăit prin noroi.

Furtuna înainta printre dealuri pe picioarele ei de fulgere, ţipete şi mârâieli.

Vrăjitorul dispăru după o cotitură a drumului, iar caprele se întoarseră la păşunatul lor umed.

Până când altceva le făcu să-şi ridice din nou privirile. Rămaseră neclintite, cu ochii măriţi, cu nările fremătând.

Era ciudat, pentru că pe cărare nu se vedea nimic. Dar caprele continuară să-1 privească până când dispăru din ochi.

Era un sat înghesuit într-o vale îngustă, între nişte versanţi abrupţi şi împăduriţi. Nu era un sat prea mare, iar pe o hartă a munţilor nici nu ar fi apărut. Abia dacă se vedea pe harta satului.

De fapt, era unul din acele locuri care există doar ca oamenii să aibă de unde să se tragă. Universul e plin de ele: sate ascunse, oraşe bătute de vânturi sub cerul larg, căsuţe izolate de prin munţi îngheţaţi care rămân în istorie doar pentru că au fost locurile incredibil de obişnuite unde ceva extraordinar a început să se întâmple. De obicei, o simplă placă memorială stă mărturie că, împotriva oricărei probabilităţi ginecologice, cineva extrem de celebru s-a născut pe la jumătatea faţadei respective.

Ceaţa se încolăcea pe lângă case în timp ce vrăjitorul trecea un pod îngust peste pârăul umflat şi se îndrepta către fierăria satului, deşi cele două acţiuni nu au nici o legătură una cu alta. Ceaţa s-ar fi încolăcit oricum: era o ceaţă cu experienţă şi dusese încolăcirea pe culmile artei.

Fierăria era, fireşte, destul de aglomerată. E locul unde poţi fi sigur că găseşti un foc bun şi pe cineva cu care să schimbi o vorbă. Câţiva săteni stăteau tolăniţi în umbra caldă a încăperii, dar când vrăjitorul se apropie se ridicară cu interes, încercând să pară inteligenţi, în general fără mare succes.

Fierarul nu simţi nevoia să se arate la fel de servil. îl salută din cap pe vrăjitor, dar era un salut între egali, cel puţin din punctul de vedere al fierarului. în fond, orice fierar cât de cât priceput a făcut cunoştinţă măcar de la distantă cu magia sau cel puţin aşa ii place să creadă.

Vrăjitorul se înclină. O mâţă albă care adormise pe cuptor se trezi şi îl urmări cu atenţie.
- Cum se numeşte locul acesta, domnule? spuse vrăjitorul. Fierarul dădu din umeri.
- Kurunsus, spuse el. - Kuru...?
- ...nsus, repetă fierarul, cu un ton care sfida pe oricine ar fi îndrăznit să facă vreo aluzie.

Vrăjitorul se gândi puţin.
- Un nume cu o istorie, spuse el într-un târziu, pe care în alte împrejurări mi-ar face plăcere să o ascult. Dar aş vrea să vorbesc cu tine, fierarule, în legătură cu fiul tău.
- Care dintre ei, spuse fierarul, iar cei prezenţi chicotiră. Vrăjitorul zâmbi.
- Ai şapte fii, nu-i aşa? Şi ai fost tu însuţi al optulea fiu la părinţi? Chipul fierarului îngheţă. Se întoarse către ceilalţi săteni.
- Gata, ploaia s-a oprit, zise, căraţi-vă cu toţii. Eu şi... se uită la vrăjitor ridicând din sprâncene.
- Drum Bilet, spuse vrăjitorul.
- Eu şi dl. Bilet avem de discutat. Îşi legănă ciocanul uşor şi unul câte unul, lungindu-şi gâturile şi privind peste umăr, să nu piardă nimic în caz că vrăjitorul ar fi făcut ceva interesant, spectatorii plecară.

Fierarul trase de sub o băncuţă două scaune. Scoase o sticlă dintr-un dulap de lângă butoiul cu apă şi turnă din ea două pahare foarte mici de lichid transparent.

Cei doi bărbaţi priviră ploaia şi ceaţa care se rostogolea peste pod. Apoi fierarul zise:
- Ştiu la ce fiu te referi. Doar Buna, vrăjitoarea, e sus cu nevastă-mea. A1 optulea fiu al celui de-al optulea fiu, bineînţeles. Mi-a trecut prin cap, dar n-am dat prea multă importantă gândului, sincer să fiu. Măi, măi. Un vrăjitor în familie, ai?
- Pricepi repede, spuse Bilet. Pisica albă sări de pe pervazul ei, păşi pe podea şi apoi făcu un salt până în braţele vrăjitorului, unde se ghemui confortabil. Degetele lui subţiri începură să o mângâie absent.
- Măi, măi, făcu fierarul din nou, un vrăjitor în Kurunsus, ai?
- Posibil, posibil, zise Bilet. Desigur, va trebui să meargă mai întâi la Universitate. Dar, desigur, se poate descurca foarte bine.

Fierarul analiză ideea din toate unghiurile şi decise că îi place la nebunie. îl izbi însă un gând.
- Stai puţin, făcu. Încerc să-mi amintesc ce mi-a zis taică-meu. Un vrăjitor care ştie că va muri poate să treacă niscai puteri la vreun moştenitor, nu?
- N-am mai auzit lucrurile astea prezentate atât de succint, dar da, spuse vrăjitorul.
- Deci o să cam mori?
- Oh, da. Pisica torcea în timp ce degetele o scărpinau după ureche. Fierarul se simţi jenat.
- Când?

Vrăjitorul se gândi o clipă.
- În circa şase minute.
- Îu.
- Nu-ţi face griji, zise vrăjitorul, să-ţi spun cinstit, abia aştept. Am auzit că nu doare.

Fierarul se gândi.
- De unde ai auzit? întrebă într-un târziu.

Vrăjitorul se prefăcu că nu-1 aude. Se uita la pod, căutând prin vălătucii de ceaţă ceva semne grăitoare.
- Ascultă, spuse fierarul, mai bine mi-ai zice cum se creşte un vrăjitor, că prin părţile astea nu e nici unul, şi...
- Se va rezolva de la sine, spuse Bilet binevoitor. Magia m-a adus la tine şi tot magia va avea grijă mai departe. De obicei aşa face. S-a auzit cumva un ţipăt?

Fierarul privi spre tavan. Dincolo de zgomotul ploii se distingea sunetul unei perechi noi de plămâni în plină activitate. Vrăjitorul zâmbi.
- Adu-1 aici.

Pisica se ridică privind cu interes spre poarta largă a atelierului. în timp ce fierarul striga spre cei de sus, ea sări pe podea şi traversă încet camera torcând ca un joagăr.

O femeie înaltă, cu părul alb, apăru la baza scărilor, strângând în braţe o legăturică înfăşurată într-o pătură.

Fierarul o conduse repede spre locul unde stătea vrăjitorul.
- Dar..., începu ea.
- E foarte important, spuse fierarul cu importantă. Ce facem acum, domnule?

Vrăjitorul îşi ridică toiagul. Era înalt de un stat de om, gros cât încheietura mâinii şi acoperit cu gravuri care păreau să se schimbe sub privirile fierarului, de parcă n-ar fi vrut să-1 lase să vadă ce erau.
- Copilul trebuie să-l ţină, spuse Drum Bilet. Fierarul dădu din cap şi scotoci prin pătură până localiză o mână mică şi roz. O îndrumă uşurel spre lemnul sculptat. Mănuţa îl apucă cu putere.
- Dar..., zise moaşa.
- E în regulă, Buno, ştiu eu ce fac. E vrăjitoare, domnule, n-o băgaţi în seamă. Bun, adăugă fierarul, şi acum?

Vrăjitorul tăcu.
- Ce facem ac..., începu fierarul, dar se opri. Se aplecă să vadă mai bine faţa bătrânului. Bilet zâmbea, dar îi lăsase pe ceilalţi să ghicească de ce.

Fierarul împinse copilul înapoi în braţele moaşei disperate. Apoi, cât mai respectuos cu putinţă, desprinse degetele subţiri şi palide de pe toiag.

Toiagul avea o textură stranie, unsuroasă, cam ca electricitatea statică. Lemnul în sine era aproape negru, dar gravurile erau ceva mai deschise la culoare şi te făceau să te doară ochii dacă încercai să distingi exact ce reprezintă.
- Eşti mulţumit de tine? întrebă moaşa.
- Ce? Ah, da, de fapt chiar sunt. De ce?

Femeia dădu la o parte un colţ de pătură. Fierarul se uită înăuntru şi înghiţi cu greutate.
- Nu, şopti el, vrăjitorul a spus...
- Şi de unde, mă rog, putea dumnealui să ştie? răspunse Buna batjocoritor.
- Dar a zis că va fi un fiu!
- Mie nu-mi prea pare un fiu, băiete.

Fierarul se prăbuşi pe scaun, cu capul în mâini.
- Ce-am făcut? Gemu.
- Ai dat lumii prima femeie-vrăjitor, zise moaşa. Ţine-i mică si dulţică !
- Ce?
- Vorbeam cu copilul.

Mâţa torcea şi se arcuia de parcă s-ar fi frecat de picioarele unui vechi prieten. Ceea ce era ciudat, pentru că acolo nu se afla nimeni.