Raport de activitate

Plouă. Cerul stă să pice peste oameni care fug zgribuliți înspre un pahar de vin. Dau drumul la căldură și se ascund în pături groase pe care le scot din dulapuri în care amintirile sunt așezate una peste alta. Lunile cu r nu se dezmint. Sunt capricioase. Curg ploi întunecate și vântul bate cu putere. E ora la care soarele încă ar trebui să mângâie obraji ce au tânjit după lumina solstițiului. Stau în pat și încerc să fac o recapitulare. A lucrurilor pe care le-am făcut, a cărților pe care încă nu le-am citit, a oamenilor pe care nu i-am mai căutat. Cadența ploii mă face să zâmbesc. Mă ridic și merg direct înspre frigider. Scot vinul de casă făcut de mama Găbiței. Îmi torn un pahar. De câte ori îmi face pachet, îmi pune mai mult decât aș îndrăzni să îi cer. Bruce Springsteen cântă despre o zi însorită care nu e azi. Am văzut un film prost pe Netflix. Eram prea obosită să citesc. Azi am mers cu copiii la cinema. I-am dus să vadă Patrick și balena. O bijuterie de documentar la care am plâns prima dată când l-am văzut. Dana și Octavian au moderat discuția. La sfârșit i-am întrebat pe elevi doar dacă au sesizat că se amintește de Moby Dick. Am vrut să verific dacă au fost atenți și dacă știu cine a scris cartea. Apoi le-am sugerat să asculte Laurie Anderson. Songs and Stories from Moby Dick. Le-am spus că a fost căsătorită cu Lou Reed. M-am gândit că poate unii dintre ei ascultă The Velvet Underground. Sau că aș putea să le stârnesc curiozitatea. Să iasă din bula lor. Măcar un pic. La ieșire, Andrei a venit să mă întrebe unde poate să găsească performance-ul lui Laurie Anderson. L-am căuta împreună pe youtube. McFarlin Auditorium, Southern Methodist University, Dallas, TX. 1999. Pe drum înspre casă mi-am dat seama că nu le-am spus nimic despre celălalt Moby Dick. De la The Royal Albert Hall unde Bonham a strălucit. 1970.



Apa se scurge din streșini. Verific vremea pentru săptămâna asta. Săptămâna Verde. Mâine va ploua. Ne vom lua cizme de cauciuc și pelerine. Aș face o glumă să mai destind atmosfera. Le-aș spune că așa e și la Electric Castle. Doar cu mai mult noroi. Nu știu dacă o vor gusta.

Aștept vacanța. Încep să îmi doresc din ce în ce mai mult să fiu decât să fac. Cu toate astea, am acceptat să țin un curs practic la facultatea de Psihologie și Științe ale Educației. Lucrez cu viitoare educatoare și învățătoare. Le învăț cum să folosească filmul ca instrument de predare și le explic de ce e bine să introducă filmul în viitorul lor demers pedagogic. De ce e bine să existe un opțional de film în curriculum național. Cum să îl propună ca CDȘ (curriculum la decizia școlii). Aleg filme de pe platforma Ora de cinema. La început au fost refractare. Am recunoscut în ele teama de nou. De ceva ce ar putea fi prea greu. Pentru că nu erau obișnuite. O reacție firească. I-am reauzit pe părinții care, de ani de zile, vociferează împotriva greului fără să știe despre ce și cum facem la școală. Fără să fie conștienți de câte ar putea copiii lor să învețe. Fără să își dea seama de ce anume îi pot priva cu această intervenție abuzivă uneori. De-a lungul cursurilor am simțit că încep să se deschidă. Mi-am dat seama că e vorba de încredere. S-au înmuiat când le-am spus că cea mai bună studentă pe care am mentorat-o vreodată predă la facultatea lor. S-au luminat la față. Ingrid mi-a mărturisit că este profesoara ei preferată. Vorbesc mult cu ele. Insist asupra importanței fiecărei etape a lecției. Le explic, de câte ori este nevoie, cât de mult contează felul în care legăm aceste secvențe. Dezbatem. Discutăm. Despre curgere. În general. Despre fluiditatea orelor în particular. Despre cum ne stabilim obiectivele în funcție de competențele pe care urmărim să le dezvoltăm în elevii cu care lucrăm, Despre pulsul și nevoile clasei. Despre renunțarea la planul inițial. Despre flexibilitate și creativitate, care se văd cel mai bine atunci când avem curaj să ne abatem de la planul de lecție pe care l-am gândit ca la carte cu o seară înainte. Despre atenție și despre ascultarea activă. Le-am rugat să facă peer teaching. Înainte să le dau drumul să își țină fiecare propria lecție.

Ploaia s-a mai domolit. Mașinile se întorc somnoroase în locurile de parcare pentru care s-au plătit bani grei. Citesc Ian McEwan. The Child in Time. Îmi amintesc de prima noastră întâlnire. Amsterdam. Anul trei de facultate. Cursul de modernism și postmodernism. Un exemplar xeroxat pe care l-am vânat la ora opt. Dimineața. M-am așezat strategic la ușa bibliotecii de la etajul trei. Biblioteca de engleză. Pe noptieră mă mai așteaptă un Julian Barnes și un Kazuo Ishiguro. The Noise of Time și Never Let Me Go. Termin de scris textul. Iau o ultimă gură de vin și mă pregătesc pentru o pauză care nu știu cât va dura. Cât am nevoie. Cred. Apoi mă voi întoarce.