Indicațiile lui Mihai Buzea pentru această temă au fost: "Scrieți o povestire pe baza textului cu Pichi, descărcat de mine de pe Facebook - autor necunoscut. Textul se poate citi aici."
Lipitoarea
Gabriela Gabrinov
Gabriela Gabrinov
Ajunse acasă, trânti ușa de la intrare și azvârli cheile în suportul de sticlă cambrată. Menajera ștergea praful, iar când îl văzu, se opri și-l salută cu privirea în podea. Domnul Petru o expedie cu o fluturare din mână, străbătu nervos livingul imens, cu podeaua din marmură Blanco Ibiza și cu șemineu placat cu foiță de aur, urcă scara mochetată în nuanța burgundy - aleasă special de Monica, privi în treacăt balustrada cu flori de cristal, apoi coti la dreapta, spre aripa în care se afla dormitorul conjugal, deschise ușile duble și pătrunse în încăperea mobilată extravagant, în care se găseau un pat king size, noptiere wenge, tablouri exorbitante, câștigate la licitații, tapet conceput de designer, și se întrebă cu ce mama dracului îl ajutau toate astea acum. Îi venea să urle. Să lovească, să trântească, să sfâșie tapetul, să dărâme tot dressingul, în care el își ținea numai câteva costume, perechi de pantofi și ceasuri, iar Monica ocupase cu toate boarfele ei, cu pantofii și gențile și bijuteriile și dracu' s-o pieptene, aproape toate dulapurile. Dar nu reuși decât să-și slăbească puțin nodul cravatei și să se așeze pe marginea patului, gâfâind. Avea fruntea atât de încrețită, încât sudoarea i se aduna în pliuri și i se scurgea în șuvoaie spre tâmplele încadrate acum de smocuri rare de păr alb.
Vestea venise ca un trăznet. Îl încolțise fix acum, când se pregătea să semneze contractul pentru clădirea de pe Magheru, când urma să plece în delegație, când avea atât de multe lucruri de pus la punct. Mateescu îl asigurase că era pe mâini bune, să nu-și facă probleme, o să am mare grijă de dumneavoastră, domnule Petru, așa se exprimase. Futu-ți morții mă-tii de panaramă ordinară, își zisese în gând, privindu-l drept în ochii ăia mari și lacomi, care străluceau de parcă avea în față un teanc de lingouri și nu un om în carne și oase. Exact asta și spera să obțină de pe urma lui. Bani, bani cu nemiluita, toată lumea voia bani, nimeni nu se gândea la el, la cum se simțea, dacă era sănătos sau nu, dacă mai putea să ducă pe picioare atâtea căcaturi.
Își petrecu palmele peste fața ridată, întinzându-și zdravăn pielea, ca să se convingă că era fața lui, că nu devenise, fără să-și dea seama, vreun clovn al cărui singur scop era să le distreze pe lipitorile astea care roiau în jurul lui.
Telefonul îi vibră în buzunar. Era Monica. Îi închise. Respiră adânc de câteva ori, se calmă și o sună înapoi.
- Ce faci, Pichi? Ai ajuns acasă?
Mierea vocii ei i se scurse în ureche și-i provocă o mâncărime îngrozitoare. Îndepărtă telefonul și se scărpină energic cu degetul mic.
- Da, Moni, sunt acasă, tu unde ești?
- Am ieșit de la salon. Trec puțin pe la Carmen, să văd ce-a făcut cu cafeneaua, că trebuia să deschidă azi, dar am înțeles că n-a rezolvat cu autorizația, cică trebuia să vină unul să-i mute niște țevi și din cauza asta s-a blocat toată treaba, eu i-am zis să-i dau numărul lui nea Mimi de la firma care ne-a lucrat nouă, chit că cere mai mulți bani, dar și decât să le dea jegoșilor ăstora care fac treabă de mântuială...
Tăvălugul de vorbe fără noimă îl obosea. Mormăi aprobator de câteva ori, fără s-o asculte, rugându-se să termine mai repede.
- Pichi? Mă asculți? Hai că uite, am ajuns la Carmen, te sun eu mai încolo, când vin acasă, ok?
- Da, Moni, se dezmetici el, hai, vorbim.
- Te iubesc, Pichi meu.
- Și eu, și eu... Pa, pa...
Domnul Petru lăsă telefonul pe pat, se ridică și începu să se învârtească prin cameră ca un câine în jurul cozii. Îi era foame, nu mâncase nimic de dimineață și era trecut de prânz. Într-o zi obișnuită, la ora aceea, ar fi trebuit să ia masa în oraș, într-un restaurant de lux, înconjurat de potențiali parteneri de afaceri. Apoi, ar fi trecut pe la sediu, ar fi intrat în ședință, ar fi zbierat vreo jumătate de oră la amărâții ăia care nu erau în stare de nimic și care-i făceau mereu câte-o gafă, de-l lăsau în pom când îi era lumea mai dragă, iar seara s-ar fi relaxat cu Moni în jacuzzi și-ar fi mâncat homari flambați, care erau preferații lui. Mai târziu, după câteva pahare de șampanie, Moni ar fi devenit suficient de euforică încât să adoarmă fără să mai aibă pretenția s-o fută, fiindcă nu-i plăcea deloc atunci când îl punea să înghită pastilele alea nenorocite; se simțea forțat, folosit și aruncat, ca o bucată de hârtie igienică.
Oftă prelung, trase din nou de cravată, de data asta, atât de tare încât i se desfăcu și, de nervi, o smulse de la gât și dădu cu ea de pământ. Vru s-o calce în picioare, convins că ăsta trebuia să fie momentul pe care-l așteptase vreme de două ore, momentul în care să-și manifeste furia față de nedreptatea pe care i-o făcea viața, dar îi sună telefonul. Era Robertson, îi spuse că nu i se aprobase bugetul. Așadar, n-avea investitor. Nici nu se mai deranjă să-l salute, îi închise direct. Se dezbrăcă și intră la duș. Cabina avea dotări de hidromasaj, pereți din sticlă și un panou de control care-i permitea să-și pună muzică ambientală. Își puse gel de duș pe burete și începu să-și frece pielea cu ciudă, în special abdomenul proeminent, acolo unde se ascundea dușmanul. Frecă până i se înroși pielea, iar când termină, arăta ca unul dintre crabii delicioși pe care-i pregătea bucătarul vinerea: o burtă imensă și portocalie din care porneau membre subțiri și firave.
Moni ajunse acasă pe la 6 și se strecură tiptil în dormitor. Domnul Petru stătea întins pe spate, cu mâinile împreunate peste piept.
- Pichi? Ce faci? Dormi?
Domnul Petru trase aer adânc în piept, simți junghiul adâncindu-i-se sub coaste, apoi răsuflă puternic pe gură.
- Nu, Moni, nu dorm, îi zise el, fără să deschidă ochii. Stăteam și eu așa, un pic...
Așa, cât să mă obișnuiesc cu poziția, se gândi. Nu voia să-i spună și ei vestea, n-avea de ce. În fond, nu de asta se măritase cu el? Ca să-i pape banii în timp ce aștepta să moară și să moștenească averea?
- Dar ce se întâmplă? se auzi din nou vocea ei pițigăiată, ceva mai panicată de data asta. E așa o liniște în toată casa... Unde-i șampania? Unde-s florile? Credeam că...
De data asta, domnul Petru nu se mai putu abține și sări în capul oaselor, atât de agil pe cât îi permiseră încheieturile care trosniră slab.
- Credeai pe mă-ta, ce credeai? Ia nu mă mai fute atâta la icre, mai lasă-mă dracului în pace, mai slăbește-mă, găsește-ți și tu o ocupație, fă voluntariat, du-te la biserică, orice, fă orice, numai dă-te jos din capul meu că nu te mai suport!
Urlase atât de tare încât Monica rămăsese încremenită, cu ochii mari, în mijlocul dormitorului. Strângea mânerul genții de designer cu ambele mâini și tremura. Domnul Petru o privi cu milă. Îi părea rău că vorbise așa cu ea, că țipase la ea, Moni era totuși o femeie bună, doar fusese lângă el aproape zece ani, și la bine, și la rău, și la sănătate și... Brusc, își aduse aminte ce zi era și îl cuprinse nădușeala.
- Moni, se milogi el, ridicându-se și venind în fața ei, aproape gata să se lase în genunchi, iartă-mă, am uitat, prostul de mine, am uitat, am avut atât de multe lucruri pe cap, crede-mă că n-am vrut să...
Chiar dacă găsi în privirea ei o sticlire de bunăvoință, Monica rămase țeapănă, ba chiar își trase mâna și se dădu doi pași înapoi.
- Nu mă mai suporți, Pichi?
- Nu, nu, iubita mea, iartă-mă, a vorbit gura fără mine!
Vru s-o tragă lângă el, însă femeia mai făcu doi pași în spate și începu să-și șteargă lacrimile negre de rimel cu dosul palmelor. Nu mai era la fel de frumoasă ca atunci când o cunoscuse, cu zece ani în urmă, în clubul ăla de nebuni din Mamaia, unde plătise o mică avere numai ca s-o impresioneze, însă era îngrijită, se vedea că umbla pe la saloane, că era întreținută, că n-avea grija zilei de mâine, că nu trebuia să se trezească la 5, că nu trebuia nici măcar să spele un vas. Avea mâinile albe și degetele fine de pianistă, era la fel de slabă și la fel de naivă. Cei 35 de ani diferență dintre ei se simțeau pentru prima dată ca o prăpastie.
- Am avut o zi proastă. Cea mai proastă zi. M-a sunat Robertson să-mi spună că n-are buget, una dintre firme stă să intre în insolvență, am multe pe cap. Haide, vino la mine, te rog...
Reuși cu greu s-o înduplece. Era mai înaltă decât el, mai ales că lui i se tasaseră oasele foarte mult în ultimii zece ani, dar și ei îi plăcea să poarte numai pantofi cu toc. Îi ajungea cu capul în dreptul sânilor, așa că-și culcă obrazul pe ei și oftă. Erau așa de moi și parfumați, la fel ca perna pe care dormea când era copil.
- Uite cum facem, zise, dezlipindu-se brusc de ea. Ne îmbrăcăm frumos și ieșim în oraș, bine? Mâncăm ceva bun, ne plimbăm puțin prin Herăstrău, ca în vremurile bune, ce zici?
- Mh... Nu știu ce să zic, se smiorcăi ea, speram că mă aștepți cu o surpriză, așa cum ai făcut în fiecare an de aniversarea noastră. Credeam că mergem undeva, poate facem un city break, n-am mai fost la Paris de anul trecut, speram să prind și eu anul ăsta Săptămâna Modei.
Domnul Petru se încruntă. Dintr-un oarecare motiv, îi veniră în minte cuvintele pe care i le zisese bătrânul lui când îi dăduse pentru prima dată cheile atelierului de croitorie, acum mai bine de 40 de ani. Cu bani nu poți să cumperi decât lucruri. De făcut îi faci greu, de pierdut îi pierzi ușor, dar ai grijă să te alegi cu ceva de pe urma lor. Muncise aproape 5 ani în atelierul acela, înțepenit în scaun, zi de zi, la mașina de cusut. Își nenorocise spatele și-i slăbise vederea. Apoi, când dăduse prima brumă de bani, cumpărase o bodegă și-o transformase în restaurant, iar apoi, vânduse atelierul și cumpărase firma de construcții, apoi vânduse și restaurantul și devenise acționar la o companie internațională, iar pentru că treburile merseseră ca unse, banii curseseră în buzunarele lui ca ciocolata dintr-o fântână arteziană.
Se enervă și mai rău la gândul că își petrecuse ultimii ani din viață lângă lipitoarea asta perversă.
- Atunci nu mai mergem nicăieri, și gata! N-am chef de plimbări la Paris și nici de împachetări cu alge, du-te singură dacă vrei, du-te la dracu' în praznic, să nu te mai văd!
- Da' ce-ai, mă, omu' lu' Dumnezeu?
- Am cancer! urlă el iarăși, cu fața schimonosită și ochii ieșiți din orbite.
O liniște ornamentală umplu încăperea.