În perioada iulie-octombrie 2024, sesiunile de feedback și lucru pe scenariu înseamnă ocazia ideală de a-ți aduce povestea de la stadiul de idee, la un prim draft viabil pentru a fi pitch-uit în fața unui producător român. Ceea ce vei și face, în ultima etapă New Draft.
Toate detaliile despre înscrieri și proiect se găsesc aici.
Dan Boicea: Care a fost motivația inițială pentru înființarea programului New Draft și ce nevoi ale industriei cinematografice din România ați dorit să acoperiți prin acest proiect?
Crăița Nanu: Oftica cred că a fost motivația inițială, serios. În 2019 petrecusem 9 luni în Torino Film Lab iar la final am realizat că sunt oribil de ofticată că nu avem și noi așa ceva în România: un program care să își ia timp pentru proiecte, să le lase să respire între perioadele de lucru, să revină apoi asupra lor, să formeze echipe și să ducă know-how-ul atât între autori cât și între traineri.
E cum povestește Lavinia Braniște în feedback-ul£ lăsat după prima ediție a New Draft, despre primele întâlniri cu tot grupul de lucru (12 participanți și trei traineri): "Aveam senzația că scopul în viață al tuturor celorlalți 14 era să-mi iasă mie povestea. A fost foarte emoționant." O dau ca exemplu pentru că povestea ei era extrem de la început când a pornit cu New Draft. Și acum, trei ani mai târziu, scenariul e gata și a câștigat finanțare la CNC să facă filmul, împreună cu regizoarea Lucia Chicoș. Asta e nevoia pe care o acoperă New Draft, un safe space cu like minded people care fac tot ce pot ca să-ți iasă ție bine povestea pentru ca apoi să poți face filmul.
Cu ideea asta am plecat la drum când am început să gândim, cu Ana Agopian și Oana Răsuceanu, prin ControlN, rezidența New Draft, un program inspirat din ce trăisem fiecare, eu la Torino, ele la Sources și LIM-Less is More. Am pus cap la cap know-how-ul, nevoile și posibilitățile și a ieșit asta: trei luni de lucru, un pitch, 12 proiecte, trei grupe, trei traineri, trei producători invitați să dea feedback. Complet gratis pentru participanți astfel încât calculele să fie doar despre timp și disponibilitatea de a-l aloca scenariului.
D.B.: Ce calități considerați că sunt esențiale pentru un bun consultant de scenarii și cum încercați să le cultivați în cadrul atelierelor New Draft?
C.N.: E greu să fii consultant de scenarii, jur. Mai ales pentru că nu există o metodologie clară. Sigur că baza trebuie să existe pentru orice modalitate de lucru ai avea: o claritate asupra structurii și modului în care ea este aplicată pe genuri diverse. Dar până și asta este discutabilă. Una dintre cele mai relevante cărți apropo de consultanța de scenarii, din perspectiva mea, a fost despre literatură: A Swim in a Pond in the Rain, de George Saunders. Este practic un curs de literatură rusă, care desface mărunt povestiri scurte de Cehov, Tolstoi, Gogol, etc.
Dar apoi, după ce literatura de specialitate (și nu numai) îți este clară, rămâne la latitudinea ta cum gestionezi relația cu scenaristul/regizorul. Noi la New Draft practicăm și încercăm să dăm mai departe niște "reguli" de bază. Cum ar fi să te ții pe tine deoparte pentru a face loc autorului. Consultanța de scenarii este despre autor și nu intră în combinație judecăți de valoare din afară. Ele sunt cel mult treaba personajelor.
Îți trebuie răbdare și atenție să asculți pentru a putea înțelege ce își dorește omul din fața ta de la povestea lui. Îți trebuie răbdare și atenție să citești pentru a vedea ce anume din ce dorește se află pe pagină. Un consultant de scenarii nu este un partener de scris, ci un sprijin, o cârjă, o pantă de lansare poate. Am lucrat anul trecut pe un proiect iar la finalul colaborării, autoarea m-a întrebat dacă îmi mai poate trimite rescrieri. I-am zis că sigur că citesc, ea doar să scrie. Important e să știu că am cui trimite, mă ajută să fiu eficientă, mi-a zis. Și am înțeles-o. Cred că e valabil în general pentru oamenii creativi. Să ai cu cine să vorbești fără să-ți fie teamă că te judecă, că-ți fură proiectul sau că vor credit apoi pe el. Un consultant de scenariu nu face asta pentru vreun credit, ci pentru poveste. Cred puternic că este meseria la care e bine să ai un control foarte bun asupra propriului orgoliu.
Mai e ceva, la ora actuală se întâmplă un fenomen care pe mine una mă îngrijorează: frica. Frica ca povestea ta să nu supere, jignească, deranjeze, ca nu cumva să nu se încadreze în normele decise ca fiind social acceptabile. Am văzut call-uri pentru masterclassuri care te învață cum să-ți scrii scenariul fără să riști să te dea cineva în judecată. Este o imensă exagerare pe toate planurile și senzația, privind lucrurile de sus, e că trăim niște vremuri în care cu toții ne petrecem timpul căutând motive să sărim unul la gâtul celuilalt. Extrapolez, desigur, dar e clar că frica omoară curajul și creativitatea. Și e mult mai ușor să-i pici în plasă dacă ești singur. Un bun consultant de scenarii trebuie să știe să lucreze și cu asta: filtrarea obligațiunilor din afară prin alinierea intenției autorului cu nevoile poveștii. Sigur că e foarte posibil ca finalmente să nu se poată, dar orice început pe curat crește șansele de reușită.
D.B.: Din experiența dumneavoastră, care sunt cele mai frecvente provocări sau obstacole cu care se confruntă scenariștii la începutul procesului de dezvoltare a unui proiect de lungmetraj?
C.N.: Fix din experiența mea voi vorbi. Că am scris până am realizat într-un final că trebuie să mă las de această meserie.
Eu am început să scriu, prin 2006, la seriale și miniserii tv, adaptări pe bandă rulantă. Mi-au dat un know-how de structură și destul de multă experiență de scris și editat, dar nimic care să mă facă să simt că realmente aș fi bună la asta. Drept pentru care am făcut și un master în scenaristică în 2009, dar nici la finalul lui n-am avansat prea mult cu siguranța. Bine, eu am sindromul impostorului de cât mă știu, care vine dintr-un perfecționism de care mi-e greu să cred că mă voi mai lecui vreodată. Și e greu de dus perfecționismul când vrei să scrii scenarii. Că practic nu vei fi niciodată convins că nu se poate mai bine. Oricât feedback bun ți-ai primi.
Un alt motiv pentru care m-am lăsat e că nu mă ținea atenția la aceeași poveste atâta timp. Am avut o poveste horror pe care am iubit-o mult. Sigur, poate dacă aș fi avut în jurul meu o echipă care să mă miște și să se țină de capul meu, ar fi fost altfel. Dar așa, singură, de fiecare dată când mă apucam să mai bibilesc la ea, ajungeam să o modific complet. Mereu îmi venea o idee mai bună. Și practic am stat niște ani să dau restart la ceva ce nu a plecat niciodată mai departe.
Concluzia cu mine fiind finalmente că n-ai cum să fii și scenarist și selecționer de film. Cu cât văd mai multe filme, cu atât mi se pare că am văzut deja orice aș vrea să scriu. Mi-a luat ceva domolire de orgoliu să mă prind că locul în care eu pot face cel mai mult bine, atât mie cât și celorlalți, e consultanța de scenarii combinată cu selecția de film. Și am lăsat scenariile celor care chiar au răbdare să le scrie.
Mai există un obstacol, foarte delicat. Am avut la un moment dat experiența să lucrez cu o scenaristă care avea o poveste foarte personală. Ea era teribil de talentată, îi citeai textele și putea și să le vezi și să le simți și să le miroși, avea un stil extrem de pătrunzător. Dar pentru că experiența era foarte personală și scria despre oameni apropiați, personajele ei stagnau. Nu avea curajul să le lase libere și, mai mult, avea tendința să le apere, să nu le pună în situații complicate. Pentru că le iubea. Este riscul la care te expui când vrei să pui o parte din tine într-un film. Odată să nu poți să te scoți din ecuație, și apoi să doară prea tare dacă o faci. Cred că filmul poate fi terapie abia după ce ai terminat cu terapia. Cred că filmul trebuie să poată fi terapie doar pentru spectator.
D.B.: Ce lecții valoroase ați învățat din experiența dumneavoastră de lucru în diverse roluri în industria cinematografică si cum va sunt de folos in programul New Draft?
C.N.: Asta cu lecțiile valoroase este o sintagmă care suferă de gigantism. Eu știu doar că mă simt norocoasă că, dintr-o combinație de pasiune și aruncat cu capul înainte, am reușit să trec, în acești peste 20 de ani pe care îi am petrecuți în lumea filmului, prin cam toate etapele de facere a unui film, de la stadiul de poveste, până la lansarea în cinema, respectiv festivaluri. Cu niște ani buni petrecuți pe platoul de filmare.
Am o imagine de ansamblu extrem de bună a întregului proces, dar lecții pentru New Draft îmi iau an după an din filmele pe care le văd pentru selecția TIFF, din discuțiile pe care le port cu Mihai Chirilov despre ele, din cărți, seriale, expoziții, podcasturi și mai ales grămezi de prieteni și cunoscuți super diferiți unii de ceilalți (așa de diferiți că nu-i poți pune pe toți împreună fără să facă poc).
Cred că trebuie să-ți placă foarte tare poveștile și oamenii pentru un program gen New Draft iar eu, de când mă știu, bifez din plin la amândouă.
D.B.: Care credeți că sunt cele mai mari provocări pentru scenariștii emergenti în România în ceea ce privește găsirea unor oportunități de dezvoltare și finanțare pentru proiectele lor?
C.N.: Prima provocare este că trebuie să aibă un scenariu foarte bun. Dar simt că la întrebarea asta ar trebui să răspundă un producător. E greu să obții finanțare, durează enorm. Îți trebuie un producător care chiar să parieze pe tine și proiectul tău.
New Draft acoperă doar o mică bucată din toată munca asta, una care are legătură, finalmente, doar cu omul care scrie. Sigur că facem apoi o ieșire la rampă și prezentăm proiectele producătorilor, dar ele sunt încă în fază incipientă, deci la începutul unui mijloc de drum. E o provocare să te ții de scenariu după rezidență dacă nu ai agățat vreun producător. Că de multe ori mai ai și un job care te ajută să-ți plătești facturile și care, în lipsa unor inputuri financiare din afară, primează. E greu să fii scenarist cu normă întreagă. Și da, să jonglezi cu scrisul la un scenariu și cu unul sau mai multe joburi, eventual și copii/familie/casă, este o imensă provocare.
D.B.: Cum evaluați impactul pe termen lung al programului New Draft asupra dezvoltării industriei cinematografice autohtone și a talentelor emergente?
C.N.: Nu știu dacă impactul este cel mai potrivit termen. Că o astfel de rezidență nu e ceva care să impacteze, ci ceva care ocrotește și crește, an de an, un număr de proiecte din care unele vor vedea lumina proiectorului și altele se vor pierde.
Au trecut cinci ani de la experiența mea la Torino și am văzut patru filme pe ale căror scenarii s-a lucrat atunci, toate plimbate și premiate pe la festivaluri mari. Este vorba despre Sweet Dreams de Ena Sendijarević, Quiet Migration de Marlene Choi, City of Wind de Lkhagvadulam Purev-Ochir și Permanent Picture de Laura Ferres. Toate sunt foarte diferite de forma pe care o știam eu atunci. A impactat Torino Film Lab acele proiecte? În mod cert, da. Cum anume, asta doar autorii o pot spune. Ce am văzut eu e că în timpul programului s-au clarificat intențiile și s-au pus bazele unor direcții care au rămas mai apoi în filme, chiar dacă forma s-a schimbat.
Cu New Draft suntem abia la a treia ediție. Doar unul dintre proiectele care au trecut pe la noi a ajuns mai departe și pare că se va concretiza într-un film. Nu știu dacă noi am realmente impactat asta, știu însă sigur că am ajutat. Orice safe space este super necesar într-un moment atât de delicat cum este cel în care începi realmente să dezvolți o poveste, de la treatment la scenariu. O astfel de rezidență, dedicată proiectelor la început de drum ajută la cimentarea unei siguranțe în vocea celui care spune povestea. Cu cât mai mare siguranța, cu atât mai multe șanse de reușită. Sigur, cu greutățile și provocările enumerate mai sus.
Mai multe informații aici.