Din echipa artistică fac parte: Andrei Huțuleac (regia și traducerea), Maria Nicola (scenografia) și Lucian Moga (lighting și video design). Distribuție: Sorin Miron, Corina Moise, Cătălina Mihai, Ștefan Radu, Andreea Mateiu.
Nora Zamfir: Cum l-ai văzut pe Charlie după prima citire a piesei?
Sorin Miron: Probabil o să exagerez puțin, dar nu cred că l-am văzut foarte diferit față de ce am ajuns să facem în spectacol. Chiar mă gândeam că sunt unele texte pe care, de când le citești, știi că sunt importante ca partitură de jucat. În cazul lui Charlie, a fost dragoste la prima vedere, în sensul că, de la început, am simțit că o să știu să-l caut. Nu mi se întâmplă foarte des să am senzația asta, dar e dublată de sentimentul de teamă că "Dacă n-o să mai fie rolul meu?". Și cu Charlie am simțit frica asta, deși nu era una rațională, nu se punea problema să nu fac eu rolul.
N.Z.: Și, acum că lucrurile s-au așezat în mintea ta, ați lucrat, ați și jucat de atâtea ori, cum l-ai descrie pe Charlie?
S.M.: Fără doar și poate, descrierea cea mai bună pe care i-o pot face este în spectacol, când îl joc. Primul cuvânt care îmi vine în minte e blândețe. E un... îmi vine să zic "maldăr de blândețe"... care are norocul să-și găsească salvarea pentru câteva secunde înainte să dispară. El asta urmărește și asta și vedem în acea ultimă săptămână din viața lui. E încercarea lui disperată de a recupera o mare parte din viața lui, care a trecut, din punctul lui de vedere, fără sens. Și mai cred și că, în ciuda faptului că el este prezent în toate scenele, Charlie e adesea doar o mantă în care se lovesc celelalte personaje și ricoșează mai departe.
N.Z.: Simți că te întâlnești undeva cu el, ca fire, ca mod de gândire?
S.M.: Nu știu. Ce știu e că, lucrând la rol, la scenele pe care le am cu fiica mea din spectacol, m-am gândit la băiatul meu. Deși relația lor nu e una obișnuită și în niciun caz nu se suprapune în nici un fel cu relația pe care o am eu cu băiatul meu. Fiica lui e foarte agresivă de multe ori, dar raportarea lui Charlie rămâne mereu aceea a unui părinte care, în timp ce vede defectele copilului, îl consideră perfect. Andrei mi-a spus de câteva ori că, deși ea are multe momente când mă atacă sau spune enormități, eu trebuie să mă raportez la ele de parcă ar spune cea mai frumoasă poezie scrisă de ea. E momentul ăla când copilul tău îți arată un desen făcut de el și ție ți se pare că e cel mai frumos desen din lume. Tipul ăsta de reacție, în care răspunzi la agresivitate cu dublu de blândețe, e ceva ce aș putea spune că am găsit și la mine. Și asta este una dintre liniile principale ale personajului, la care am lucrat constant. E ceva care se regăsește în primul rând în piesa scrisă. Nu am încercat nici eu, nici Andrei să aducem nimic doar de dragul de a "îmbunătăți" vreo situație sau vreo relație.
N.Z.: Cum au decurs etapele de repetiții?
S.M.: Cred că repetițiile au început, de fapt, încă din perioada de casting. Andrei s-a hotărât să facă spectacolul cu mine în rolul lui Charlie și a făcut casting pentru cele două personaje tinere, adolescenții din spectacol. Am participat și eu și Corina Moise la casting, după o primă fază în care Andrei a ales 20 de actori din toți cei care au trimis probe și care au fost foarte mulți. Cu acești 20 (10 actrițe și 10 actori) ne-am întâlnit și am început să lucrăm scene cu fiecare în parte. În capul meu, cel puțin, repetițiile au început de atunci, pentru că interacționam cu fiecare candidat, încercam să mă raportez, în lucru, la fiecare în modul lui specific. După ce am rămas cu Cătălina Mihai și cu Ștefan Radu, au început repetițiile propriu-zise. Nu vreau să idealizez nimic, dar sunt uneori contexte în care lucrurile pur și simplu merg, energiile circulă benefic între cei din echipă și fiecare îi dă celuilalt spațiul necesar pentru propriile căutări. Cred sincer că întâlnirea noastră, a celor 5 actori și regizorul Andrei Huțuleac, în acel moment al vieții și al carierelor noastre, a fost un moment de grație. De fapt, nu e nimic de idealizat aici, așa ar trebui să arate normalitatea: cu actori care să se sprijine unii pe alții, în loc să fie într-o competiție nedeclarată, și cu un regizor care să vină tot timpul cu "temele" făcute, dar deschis și la propunerile actorilor. Am repetat într-o sală mai mică decât cea în care urma să jucăm, ceea ce pe noi ne-a ajutat, pentru că tot spectacolul se întâmplă într-o singură cameră. Eram foarte aproape unii de alții. Chiar discutam, în timpul repetițiilor, că poate ne-ar plăcea să jucăm spectacolul într-un loc atât de mic. Să intre 10 spectatori cu noi în cameră. Mă rog, asta era mai în glumă, mai în serios. Dar ne-a ajutat mult intimitatea asta. Ăsta a fost și unul dintre pariurile importante pe care le-am făcut, să păstrăm senzația de intimitate și în adaptarea la Sala Mare. Tot despre procesul de lucru, apropo de costumul meu, aș mai putea spune că am avut un mod foarte bun de lucru cu Maria Nicola. Am construit cu ea treptat costumul, fără să urmărim să ajungem din prima la forma lui finală. E un costum pe care Maria l-a construit în straturi, fiind foarte atentă și la cerințele și necesitățile mele, însă având ca scop principal dorința de a-l face pe Charlie să arate cât mai realist din punct de vedere anatomic.
N.Z.: Și cum ai construit, în lipsa costumului, condiția fizică a lui Charlie?
S.M.: Am lucrat foarte mult la felul în care Charlie rostește, respiră. Un personaj nu e compus numai din ce rostește, ci și din cum o face, iar în acel "cum" e și felul în care respiră. Felul în care respiri poate să-i arate spectatorului felul în care arzi pe interior. Și, în cazul lui Charlie, respirația îți dă și niște repere despre boala pe care o are.
N.Z.: Și despre efortul mare pe care îl depune pentru niște acțiuni fizice care nouă ni se par foarte la îndemână.
S.M.: Exact. Or, noi aveam un personaj care abia se putea ridica în picioare și care străbătea 10 metri în 15 minute. Și toate lucrurile astea le-am construit fără costum, dar imaginația intra în acțiune. Într-un fel, diferența asta fizică dintre mine și Charlie m-a ajutat, pentru că am fost nevoit să construiesc personajul între niște parametri foarte concreți. A fost un exercițiu foarte bun pentru mine, fiindcă ne-am propus să fie credibil și fără costum. Am avut două-trei dăți când au venit oameni la repetiții să ne vadă și au fost la fel de atinși cum au fost și unii spectatori, mai târziu, când costumul era gata. Lucrul ăsta ne-a dat încredere și am și vorbit la un moment dat, mai în glumă, mai în serios, cum ar fi să facem spectacolul fără costum.
N.Z.: Bine, asta ar fi presupus schimbarea întregii convenții de spectacol. Or, voi ați lucrat într-o cheie realistă.
S.M.: Da, sigur, nu s-a pus real problema asta. Dar așa cred că îți dai seama de puterea teatrului, a convenției. Dacă reușești să te raportezi cinstit la ceva, îl poți mișca pe cel care se uită, pentru că el suplinește ceea ce vede cu imaginația lui. Și, apropo de convenție, aș vrea să mai spun ceva și despre veridicitatea costumului. Fără doar și poate, în film, pe care unii spectatori îl compară inevitabil cu spectacolul, ai o construcție mult mai elaborată a costumului, a machiajului. La noi vorbim de alt regim de lucru și mai ales de altă formă de expresie. Nu am fi avut cum să facem un costum completat de machiaj în felul în care a fost făcut în film. Și nici nu ne-am propus asta. Ar fi fost absurd. Și, dincolo de barierele astea practice, există realitatea faptului că în teatru, spectatorul vine cu imaginația în buzunar. Dacă el nu acceptă realitatea pe care i-o arăți, dacă nu uită de ștăngi, de semnul de ieșire iluminat, ai pierdut.
N.Z.: Cu ce ți-ai dori să iasă spectatorii din sală?
S.M.: Chiar de curând, am avut o sesiune de Q&A cu publicul, după reprezentație, și un spectator m-a întrebat același lucru. Mi-au apărut câteva răspunsuri în minte, dar cineva m-a oprit în timp ce vorbeam și a zis cu ce a ieșit ea din sală. Și atunci, altcineva a adăugat o altă idee și s-a continuat tot așa. De exemplu, o doamnă ne-a spus ce mult a însemnat spectacolul pentru ea, fiindcă și ea a suferit de obezitate morbidă și a reușit să se însănătoșească. Atunci, mi-am dat seama că, de fapt, cu orice ai vrea tu să plece oamenii de la spectacol, ei vor pleca tot cu ce decriptează ei din ce au văzut. Tocmai aici e frumusețea. Inclusiv noi, actorii, ne-am dat seama la un moment dat în repetiții că pentru fiecare reprezintă altceva spectacolul. Pentru mine, spectacolul e despre cum știu oamenii să gestioneze sentimentul de vinovăție, pierderea. Eu mi-aș dori ca oamenii să iasă din sală cu gândul că merită să căutăm acele scurte momente de fericire și, mai important, că ele trebuie prețuite ca atare când se întâmplă. Câteodată ne dorim ca fericirea să dureze mai mult, deși nu e nevoie. Charlie o găsește abia cu câteva secunde înainte să moară și e suficient cât să îi aducă pacea.
N.Z.: Care confirmare e mai importantă pentru tine: cea din partea publicului sau cea din partea oamenilor de teatru?
S.M.: A publicului, clar. Dar nu pot nega că există o speranță de a fi înțeles corect, acceptat de cei din breasla noastră mică. Cred însă cu tărie cu nu trebuie să fim întotdeauna de acord, ar fi bolnăvicios și neproductiv. Însă confirmarea mi-o doresc de la public. Dacă tu nu ajungi la sufletul publicului în fața căruia joci spectacolul, ce rost ar avea confirmarea colegilor de breaslă.
N.Z.: Te-a surprins nominalizarea la UNITER?
S.M.: M-a bucurat, pentru că, după cum spuneam, e normal să vrei și confirmările astea din interiorul breslei. M-a bucurat, pentru că Balena e un spectacol atât de important pentru mine din multe puncte de vedere, atât personale cât și profesionale. E un spectacol făcut cu sinceritate, grijă și atenție față de subiect, care sperăm că va avea o viață lungă.