Din echipa artistică fac parte: Andrei Măjeri (regia), Mihaela Michailov (dramaturgia), Adrian Balcău (scenografia), Andrea Gavriliu (coregrafia), Adrian Piciorea (sound design), Alexandra Ștefan (pregătire muzicală) și Alex Mirea (asistență de regie). Distribuție: Adelin Tudorache, Alex Iezdimir, Eduard Chimac, Hunor Varga, Iustin Danalache, Vlad Ionuț Popescu.
Nora Zamfir: Care e prima ta amintire legată de teatru?
Adelin Tudorache: Eu am făcut școala într-un sat, la munte, lângă o pădure. Și acolo aveam un învățător căruia îi plăcea teatrul. A "pus în scenă" cu noi povești cu Păcală, Croitorașul cel Viteaz. La o serbare, în clasa întâi sau a doua, l-am jucat pe Păcală și am primit o diplomă pe care scria "Cel mai bun actor".
N.Z.: Dar spectacole profesioniste aveai unde să vezi, în vreun oraș din apropiere?
A.T.: Nu. Primul spectacol, în adevăratul sens al cuvântului, l-am văzut abia în clasa a noua, când m-am mutat la Buzău, ca să fac liceul acolo. Școala primară și gimnazială le-am făcut la țară, iar la liceu am stat în gazdă la Buzău. Am făcut liceul de actorie acolo.
N.Z.: Povestește-mi despre un spectacol care a rămas cu tine.
A.T.: După ce am văzut Tatăl, de la Bulandra, am plâns o oră încontinuu. Sunt sigur că reacția a fost și datorită spectacolului în sine, dar m-a impresionat extrem de mult domnul Victor Rebengiuc. Și nu mă refer doar din punct de vedere actoricesc, cât uman. Noblețea lui, longevitatea lui în meserie. E un gigant, și totuși e de o modestie aparte. Mă inspiră foarte mult.
N.Z.: Deci tu chiar te-ai hotărât încă din clasele primare că vei fi actor și te-ai ținut de asta?
A.T.: Da, atunci a apărut dorința asta și m-am ținut de ea. Deși au existat împotriviri. Ai mei își doreau să mă fac medic, bunicii își doreau să devin preot. Dar eu încercam să-i împac pe toți. Le spuneam că voi fi actor până la 40 de ani, medic până la 60 și de la 60 în sus voi fi preot.
N.Z.: Și a rămas în picioare planul?
A.T.: Da, momentan sunt în grafic. Mai vedem la 40 de ani ce o să fac.
N.Z.: Cât ai locuit în Buzău, te-ai înscris la vreo trupă de teatru de acolo?
A.T.: Nu, dar am cunoscut mulți oameni de vârsta mea, pasionați de același lucru, când mă mai duceam pe la concursuri. Interesant e că pe mulți i-am reîntâlnit, mai târziu, la facultate sau prin teatre.
N.Z.: Sat, Buzău, Cluj, București. De ce te-ai mutat la București?
A.T.: Anii la Cluj mi-au plăcut foarte mult. Iubesc orașul ăla. Venind din Buzău, când am ajuns acolo, mi s-a părut că am ajuns în altă țară. Nu vreau să jignesc Buzăul spunând asta. Deci, da, mi-a plăcut acolo, dar am crezut că în București o să am mai multe oportunități, șanse să profesez.
N.Z.: Retrospectiv, pare că a fost o alegere bună.
A.T.: Da, deși sunt sigur că și în Cluj aș fi găsit ceva. Dar am plecat și în contextul în care am intrat la masterul de actorie de film.
N.Z.: Cât de diferită este facultatea de actorie de la Cluj față de cea de la București, ca metode de actorie?
A.T.: Mie mi se pare că, la bază, lucrurile sunt la fel. Diferă doar termenii, denumirile pentru diverse concepte. În plus, cel puțin la Cluj, fiecare profesor e o facultate diferită. Vorbesc serios.
N.Z.: În cazul ăsta, tu ce facultate ai făcut?
A.T.: Eu am făcut "facultatea" lui Ionuț Caras / Mara Opriș. O facultate foarte mișto. Am rămas bun prieten cu Caras și îl admir mult. Ca actor, ca om. El ne-a încurajat mult să descoperim ce fel de actori suntem. Să descoperim actorul din noi. Sau omul din actorul din noi. Sau actorul din omul din noi. Mă opresc. În orice caz, ca să concluzionez, mă gândesc cu mult drag la anii de studenție. Eu am făcut o bună parte din facultate în timpul pandemiei. A fost o perioadă foarte grea. Repetam cu colegii pe unde apucam: prin cămin, prin subsoluri, garaje. Dar am rămas uniți, asta mi s-a părut important. Perioada cea mai nasoală pe care am trăit-o a fost când am venit în București. M-a lovit orașul. Mărimea lui, faptul că e atât de divers, în comparație cu ce eram eu obișnuit. Și, să fim realiști, mergi pe stradă în București și lucrurile sunt departe de a fi în totalitate roz. Mai presus de toate, cel mai tare m-a lovit faptul că știam foarte puțini oameni. Mă refer la partea profesională acum. În afară de master, nu aparțineam niciunui grup. Era un nou început și, în primele luni, am fost foarte demoralizat. Începusem să mă gândesc să plec în străinătate, să mă reprofilez pe altă meserie. Dar, deși mai bolboroseam uneori că "Gata, o las baltă.", totuși n-am făcut-o.
N.Z.: Și cum te-ai redresat? S-a întâmplat ceva sau pur și simplu te-ai obișnuit?
A.T.: Ambele. Am început să cunosc oameni, să merg la castinguri. Dar cel mai tare m-a motivat să ascult interviuri cu diverși actori, pe care îi admir mult. Cred că am o mică obsesie cu chestia asta. Eu ascult mai mult interviuri sau podcasturi cu actori decât ascult muzică în căști. Ascultându-i pe ei, mă automotivam. Îmi spuneam că actoria e o călătorie de cursă lungă și că îmi trebuie anduranță, curaj, putere și, mai ales, răbdare, răbdare, multă răbdare.
N.Z.: E ca într-un film: eroul principal are o cădere, dar până la urmă își regăsește puterea și, la final, învinge. Cred că toți sperăm să fim eroul ăla.
A.T.: Exact. Și, tocmai de-asta, încerc să-mi încurajez mult prietenii actori și actrițe. Le subliniez neîncetat talentul pe care îl văd eu sau alții în ei. Se întâmplă ca un om să fie foarte talentat, dar pur și simplu să nu se afle în locul potrivit, la momentul potrivit. Să nu se alinieze astrele. Și mulți ajung să se piardă pe alte drumuri, în alte meserii. Chestia asta mă doare. De-asta încerc să încurajez oamenii, ca să putem merge mai departe și face ceea ce iubim.
N.Z.: E frumos ce spui. Nu toți oamenii din domeniu au simțul ăsta al solidarității. De cele mai multe ori, chiar dacă mai sunt încă zeci, sute de actori tineri în București aflați în aceeași situație, majoritatea se simt singuri în lupta lor.
A.T.: Da, sunt foarte, foarte mulți. Mi se întâmplă să mă uit cu admirație la colegi de vârsta mea. Pot să spun sincer că îmi admir toți colegii din Cine l-a ucis pe tata?, de exemplu. Mi se pare că am de învățat de la fiecare. Mă uit la ei pe scenă și mă emoționez, chiar dacă am jucat spectacolul de atâtea ori. Și nu există spectacol înaintea căruia să nu am emoții teribile.
N.Z.: Cum a arătat procesul de repetiții?
A.T.: Pe mine, cel puțin, m-a pus la încercare. Rigoarea și dorința lui Andrei de a ieși bine au impus un stil de lucru foarte precis. Dar tocmai stilul ăsta m-a ambiționat. Pe lângă asta, înainte de Cine l-a ucis pe tata?, eu consideram că sunt prost pe partea de mișcare. Întâlnirea cu Andrea Gavriliu a fost o revelație pentru mine, din punctul ăsta de vedere. Nu mai făcusem niciodată coregrafii care să se apropie de nivelul din spectacol, la această complexitate. Tocmai de aceea, în vara de dinainte să începem repetițiile, când știam deja că voi fi în proiect, am încercat să-mi pun la punct condiția fizică, să fiu sigur că voi face față. De atlfel, am primit oricum și teme de improvizație de făcut pe mișcare, pe dans. Asta a fost pregătirea pentru repetiții, pe lângă multele cărți pe care le-am citit, date de Andrei Măjeri.
N.Z.: Ce cărți ați avut de citit?
A.T.: Câteva exemple ar fi Middlesex de Jeffrey Eugenides, De Profundis de Oscar Wilde, Confesiunile unei măști de Yukio Mishima. Rolul unora era să ne introducă în universul queer, ca să putem înțelege comunitatea pe care urmează să o reprezentăm. Tot în ideea asta, am avut și niște filme la care ne-am uitat: A Single Man, I Killed My Mother, Moonlight etc. Plus celelalte cărți scrise de Édouard Louis. Andrei e foarte profesionist: ne-a ajutat mult să înțelegem universul în care urma să intrăm și ne-a "ținut de mână" la fiecare pas. Tot peste vară, Mihaela Michailov a făcut dramatizarea, care este foarte bună. Încă de când am început să o citim, ne împingea să încercăm lucruri, să ne imaginăm cum ar putea arăta mișcarea. Și, când am aflat că eu voi avea vocea fiului în ipostaza de copil, m-am simțit și mai împins către ludic, către joacă. Și tocmai pentru că textul, situațiile, caracteristicile personajului ne-au ajuns suficient de clare, am reușit cu toții să ne descurcăm onorabil la partea de mișcare și să și putem face propuneri în sensul ăsta. Andrea ne-a ajutat mult și ne-a coordonat, în schimb, toate momentele de dans, care sunt multe.
N.Z.: Simți că te intersectezi undeva cu personajul pe care îl joci, ca istoric, ca fire?
A.T.: Da. Când am gândit rolul, au fost multe momente când am simțit că rezonează cu experiența mea personală, în special cele din copilăria lui.
N.Z.: Te referi la tipul de mediu în care a crescut?
A.T.: Da. Vorbesc de mediu, de familie, de clasă socială, de mentalități, de bariere pe care oamenii și le pun, de sărăcie... de absența apartenenței la mediu. De fiecare dată când m-am mutat altundeva, m-am simțit neadaptat. Asta se întâmplă până îți găsești locul, ceea ce Edy a reușit să facă.
N.Z.: Ce ai simțit când ai aflat că ești nominalizat la Premiul UNITER pentru debut?
A.T.: Cred că, prin alegerea pe care juriul a făcut-o, a mai alinat din multele nesiguranțe cu care mă confrunt. Ele există în continuare, dar simt că am primit puțin curaj. Simt că am avut mult noroc și sunt recunoscător teatrului Metropolis și tuturor oamenilor care au fost implicați, într-un fel sau altul, în spectacol. Sper că Cine l-a ucis pe tata? e doar un prim pas dintr-un drum foarte lung, pentru care trebuie în continuare să muncesc.