Din echipa artistică fac parte: Elena Morar și Gabriel Sandu (regia), Miruna Croitoru (scenografia, video și lighting design), Alexandru Neș (sound design și adaptare muzicală), Stela Cocârlea (coregrafia), Inga Postolache (pregătirea muzicală) și Nicoleta Ivan (asistență scenografie).
Distribuție: Florin Aioane, Liliana Cazan, Dana Dumitrescu, Laura Iordan, Lucian Iftime, Cristiana Luca, Ecaterina Lupu, Luiza Martinescu, Ștefan Mihai, Ramona Niculae, Mirela Pană, Theodor Șoptelea.
Nora Zamfir: Care e prima ta amintire legată de teatru?
Ramona Niculae: Aveam serbări la grădiniță, pentru care repetam cu mama în bucătărie. De obicei, aveam antagoniști de jucat: lupul din Scufița roșie, mama vitregă din Albă-ca-zăpada și cei șapte pitici. Mama mereu mă punea să fac gesturi cât mai expresive, cât mai ample. Era cel mai dur regizor. De cele mai multe ori, ajungeam să plâng, pentru că nu reușeam să gesticulez bine, să articulez corect cuvintele, să vorbesc suficient de tare.
N.Z.: Și de ce crezi că erai distribuită în roluri de personaje negative?
R.N.: Pentru că aveam un caracter puternic, ca mama, și vorbeam mult, iar personajele negative aveau de regulă cele mai multe replici. Și, pe atunci, nu erau probleme nici cu înălțimea mea, eram la fel de înaltă ca celelalte fete. Diferența e că eu am rămas acolo. De atunci n-am mai prins roluri de antagoniste. Am rămas la categoria fete infantile.
N.Z.: Și după experiențele traumatizante din bucătărie, cum a apărut dorința să faci teatru?
R.N.: Ulterior, în clasa a 9-a, am intrat în trupa de teatru Brainstorming, primul stadiu în care am fost pusă pe o scenă, în care lucrurile erau un pic mai profesioniste. Momentul când am decis că vreau să dau la teatru a venit un pic mai târziu, prin clasa a 10-a sau a 11-a. Repetam într-o sală din UNATC, obținută de coordonatorul trupei, Alexandru Ivănoiu, era seară și toată lumea era foarte obosită. S-a dat o pauză de masă, urmând să facem un șnur de la 11 noaptea, iar eu am rămas singură în sală. Poate o să sune foarte "meta" ce o să zic acum, dar eu nu avusesem până atunci senzația vreunui impuls divin, în care să se coboare peste mine ceva care să-mi spună "Tu trebuie să faci teatru.". Și totuși, în momentul ăla, cât am stat singură pe canapea, obosită, lipsită de chef, am simțit că mă aflu undeva sub nivelul pământului pe care voi sta de atunci încolo. Că era doar începutul. A intrat o lumină în mine și o am de atunci. Sper să nu se stingă.
N.Z.: Totuși tu studiai și muzica în perioada aia. Vrei să spui că din momentul ăla când erai singură pe canapea ai decis că nu vei face ceva profesionist și cu asta?
R.N.: E ceva ce îmi dă de gândit și acum. Eu am făcut 8 ani de pian clasic, din clasa întâi până la finalul gimnaziului. Am avut o profesoară minunată și majoritatea elevilor ei voiau să se ducă la liceul de muzică, iar apoi la Conservator. Eram printre cei mai buni elevi, dar făcusem atât de intens pian în ultimii opt ani, încât nu îmi mai doream. În plus, nu credeam că o să mi se potrivească mediul dintr-un liceu vocațional. După ce am intrat la liceu, am cântat foarte rar în primii doi ani. Îmi ieșisem din mână, doar mai reproduceam diverse melodii care îmi plăceau.
N.Z.: Și cântatul cu vocea când a intrat în ecuație?
R.N.: Eu cântam de când eram mică, dar m-am oprit cu asta deodată cu pianul. Însă, de multe ori, în spectacolele făcute cu trupa, se simțea nevoia unui moment muzical. Eu nu făcusem niciodată canto, aveam doar urechea formată de la atâta pian. Și așa m-am reîntors eu la studiu, pentru că mi se părea atât de important tot ce făceam pe scenă, încât îmi doream ca și melodiile să sune bine. Ulterior, când am intrat la facultate, am tot auzit că, dacă vrei să faci ceva demn de scris în cărți, ceva care să rămână, trebuie să te dedici unei singure pasiuni. Adică, dacă eu voiam să continui cu pianul, cu vocea, poate chiar să încep să îmi compun propriile piese, însemna că îmi înșelam iubirea pentru actorie. Așa că am renunțat. Evitam până și să le spun oamenilor că știu să cânt. Mi se părea mie că profesionalismul înseamnă să te concentrezi pe un singur lucru. Abia recent, acum vreun an, am avut realizarea că sunt mulți oameni care și-ar dori să aibă ceea ce eu am deja și că muzica poate completa foarte frumos ce fac eu în teatru. Totuși, îmi doresc să am și spectacole care să nu includă muzică sau dans, în care pur și simplu să spun niște vorbe pe bune și cum trebuie. Dar îmi asum că mă aflu într-o etapă în care le combin suficient de bine, cred eu, încât sunt pusă în situații în care și joc, și cânt, și dansez.
N.Z.: Ai vreun rol care n-ai vrea, sub nicio formă, să-ți scape?
R.N.: Aici am o dilemă. De când am intrat în facultate, unde ni se cerea să ne căutăm roluri, scene, tot ce îmi plăcea erau personaje masculine. Torvald, Treplev, Richard. Doamne, ce mi-ar plăcea să fac Richard. Știu că sunt împotriva multor păreri zicând asta, a celor care probabil că ar putea să-mi demonstreze de ce n-ar fi bine să joc eu Richard. Iubesc faptul că sunt femeie, dar urăsc că nu pot juca roluri masculine. Sunt foarte mult distribuită în roluri de fetițe ingenue, luminoase, mezine.
N.Z.: Cam ăsta e emploi-ul tău, cel puțin ca aspect fizic...
R.N.: Da, știu. Mult timp nu am realizat care e emploi-ul meu. Deși am 1,56 m și sunt o fetiță cu ochi luminoși, păr cu bucle și așa mai departe, totuși, în interiorul meu, simt că există ceva negru. În interiorul meu, nu mă simt fetiță deloc. De când eram mică am știut ce sunt responsabilitatea, frica, am fost lăsată să mă descurc singură. Eu încerc să împac contrastul ăsta dintre cum arăt și cum mă simt prin diverse lucruri. Am vreo 13 tatuaje, încerc să mă ajut și de timbrul ceva mai gros pe care îl am, să arăt că pot fi și puternică.
N.Z.: Cred că trebuie pur și simplu ca, într-o zi, un regizor sau un director de casting să vadă lucrurile astea din tine.
R.N.: Frica mea e că oamenii nu mai au timp să aștepte, să vadă mai bine în interiorul tău. Evident, cine mă cunoaște de ani de zile, poate îmi va da dreptate. Nu pot avea pretenția să mă duc la cineva, cu care am un prim contact, și să sper că acel cineva o să mă vadă pe mine jucând, nu știu, o doică. Eu cred că rolul vieții mele o să-l am pe undeva pe la 40 de ani, când o să pot juca mame. Nu zic, mă bucur acum și de o Julietă închipuită, dar îmi doresc și o bunică supărată pe viață.
N.Z.: Cum a fost procesul de scriere a textului și de distribuire a actorilor? Întreb pentru că, în spectacolul vostru, e foarte clar că ficțiunea se împletește cu elemente din viețile personale ale actorilor.
R.N.: Eu am venit în acest proiect ultima, în urma a două spectacole în care eu joc și pe care Gabi Sandu le-a văzut: Sara/Mara, la Teatrul Apollo, și Cosmic latte, cât încă se juca la UNATC. Ulterior, în luna mai a anului în care eu îmi dădeam licența, m-a sunat și mi-a spus că și-ar dori să vin săptămâna următoare la Constanța și să dau casting. M-a rugat să îi dau niște videoclipuri cu mine cântând la pian și cu vocea melodiile pe care ulterior le-am cântat în spectacol. Eu aveam o perioadă haotică în luna aceea, aveam multe deplasări, și în ziua cu castingul m-am întors din Târgu Jiu și am plecat direct la gară. Unde am luat din greșeală trenul spre Brașov. A fost foarte stupid, trenul spre Constanța pleca de pe peronul din stânga și eu m-am urcat în trenul din dreapta.Trebuia să mă întâlnesc în tren și cu Erwin Șimșensohn, îl căutam prin toate vagoanele și nu îl găseam, până să îmi spună controlorul că sunt în trenul greșit. Așa am întârziat eu 2 ore la casting. L-am rugat pe Theodor Șoptelea, un bun prieten care este actor la Constanța și joacă și el în spectacol, să le spună oamenilor că de obicei nu sunt o infantilă care nu e în stare să se urce în trenul potrivit. Distribuția era deja făcută cu actori din teatru când am dat eu castingul, dar rămăsese nedistribuit rolul Crinei, acest "argint viu" din spectacol, care trebuia să fie brici pe partea de muzică. Când am ajuns acolo, am cântat, am zis un monolog, iar câteva minute mai târziu Gabi și Elena m-au anunțat că sunt în proiect. În ziua aia, am primit o parte din text, care era cam pe jumătate scris, urmând să fie dezvoltat pe baza unor discuții între patru ochi cu fiecare actor. La discuții, am povestit fiecare ce ne macină, cum e viața noastră, ce ne doare, ce ne bucură. Firul roșu al tuturor discuțiilor a fost nostalgia, asta era tema principală. Ulterior, am primit fiecare câte un text, dar diferă de la caz la caz cum și cât au fost integrate în personaj datele despre fiecare actor. În cazul meu, există pasaje din text care sunt despre mine, dar integrate în povestea Crinei. A fost un proces lin cel de scriere, am putut comunica deschis, am putut face sugestii de mici schimbări sau rocade de replici.
N.Z.: Dar formatul spectacolul, de dublu showcase (al performerilor din instalația de la Bienală, dar și al actorilor care joacă în spectacol), era stabilit de dinainte sau s-a conturat pe parcurs?
R.N.: Când am ajuns eu, se știa asta deja. Toți ceilalți aveau textele lor, se lucra pe ele. Dar cred că contextul în care se desfășoară spectacolul, că noi suntem niște performeri care fac un show în interiorul altui show, era stabilit.
N.Z.: Cum a decurs procesul de repetiții?
R.N.: Tumultuos, din punctul meu de vedere. N-am avut cea mai bună perioadă în lunile cât am repetat, aveam o gastrită destul de gravă. Mi-am făcut investigații chiar în Constanța, ceea ce a venit cu niște complicații. Au fost dăți când am chemat ambulanța, pentru că eu nu știu să spun "Gata, nu mai pot.", așa că corpul meu se suprasolicita. A fost ca un val întreaga perioadă, nu-mi aduc aminte să mă fi relaxat. Fiind și în 9 din 10 momente din spectacol, rar prindeam câte o dimineață liberă. Dar când se întâmpla, mă duceam la plajă, să mai prind puțin soare. În rest, eu sper că am tratat toată situația cu profesionalism și pot să spun că am avut norocul de colegi care m-au ajutat și au suplinit cu energia lor atunci când eu mă simțeam secată.
N.Z.: Într-un fel, ai avut noroc că rolul a fost scris așa încât să fie aproape de tine, iar abilitățile muzicale îți erau deja la îndemână. Dacă și ce aveai de jucat ar fi fost ceva complet nou pentru tine, ar fi fost mult mai dificil să o faci în condiția fizică pe care o aveai.
R.N.: Da, asta așa e. Dar chiar dacă mi se dăduse ceva atât de potrivit mie, aveam senzația că trebuie să depun de trei ori mai mult efort decât ar fi fost necesar într-o situație normală. Eu m-am bucurat cu adevărat de spectacol abia după primele reprezentații, când m-am însănătoșit și nu mai stăteam cu gândul că trebuie să iau pastile la ore fixe.
N.Z.: Lucrul cu Elena Morar și Gabi Sandu cum a fost?
R.N.: Fluid. Într-o primă fază, jumătate din noi am lucrat cu Gabi, iar cealaltă jumătate cu Elena. La final, când s-a ajuns la scenă, ne-am reîntâlnit cu toții și s-a conturat forma finală a spectacolului. Eu am lucrat cu Elena cele două monoloage pe care le am. Simțeam că mă văd cu o prietenă și că tot repet un text, pe care ea trebuie să-l înțeleagă, și că îmi dă o direcție, ca apoi eu să îi povestesc prin alți ochi și tot așa. Pe mine m-a ajutat mult să îmi spun textul într-un mod diferit la fiecare întâlnire, pentru că în spectacol am multă interacțiune cu publicul, deci trebuie să fiu foarte adaptabilă de la o reprezentație la alta. Lucrul cu Elena a mers în paralel cu pregătirea muzicală, iar cu Gabi am lucrat la intensități, la mișcarea scenică și am desfăcut versurile melodiilor pe care le cântam, încercând să le integrez la nivel de gând în povestea Crinei. Ideea era ca muzica și replicile să curgă ca un tot unitar, nu fragmentat.
N.Z.: Ceea ce e firesc, având în vedere că personajul Crinei își dorește să fie înțeles prin melodiile interpretate, aluziv, nu prin lucruri spuse direct.
R.N.: Da, exact. Ea vrea să fie înțeleasă printre note. Până și tonalitatea în care cânt piesele, pentru mine înseamnă ceva, îmi dă un sentiment, o intenție. Dacă îmi dai un la, pot să joc ceva.
N.Z.: Cum te-ai simțit când ai aflat că ești nominalizată la UNITER?
R.N.: A fost o bucurie, clar. Mi-a crescut bpm-ul până la 200. Mi se pare foarte tare că am primit nominalizarea asta, pentru că eu am senzația că și abia trezită din somn pot parcuge rolul ăsta fără probleme. Am avut roluri mult mai grele, mai departe de mine. Deci, cumva, m-am gândit "Uau, pentru asta am primit nominalizare?". Fiindu-mi la îndemână acest personaj și ce aveam de făcut, am senzația că am făcut prea puțin. Felicitări pentru ce? Dar am învățat să spun "Mulțumesc". Rolul Crinei e unul care o scoate din mine pe fetița aia care repeta cu mama ei în bucătărie pentru serbare și care ar fi făcut totul ca să fie plăcută. Credeam că am lăsat-o în urmă, că nu mai am nevoie de ea, dar uite că încă e acolo.