Din echipa artistică fac parte: Elena Morar și Gabriel Sandu (regia), Miruna Croitoru (scenografia, video și lighting design), Alexandru Neș (sound design și adaptare muzicală), Stela Cocârlea (coregrafia), Inga Postolache (pregătirea muzicală) și Nicoleta Ivan (asistență scenografie).
Distribuție: Florin Aioane, Liliana Cazan, Dana Dumitrescu, Laura Iordan, Lucian Iftime, Cristiana Luca, Ecaterina Lupu, Luiza Martinescu, Ștefan Mihai, Ramona Niculae, Mirela Pană, Theodor Șoptelea.
*
Am stat cu Ștefan la masă de atâtea ori, încât atunci când am ales o cârciumioară din Târgu-Jiu, într-o zi caldă, între un drum cu autocarul și un spectacol, unde să ne așezăm pentru interviu, n-a fost altceva decât o altă conversație dintre cele pe care le avem, doar că de data asta am înregistrat cu telefonul (în loc să fac video și să pun la story pe instagram).
Trebuie să menționez că am vrut să stăm la Masa Tăcerii și să trimit cinci pagini albe; ar fi fost o glumă îndrăzneață, numai că e interzis să te așezi acolo, mai ales pentru niște bezmetici ca Ștefan și ca mine. El poate că ar fi reușit să tacă și o zi întreagă... însă eu...
Eu am pregătit câteva întrebări pentru prietenul și colegul, Ștefan Mihai, care sper să fi stârnit niște răspunsuri pe care oamenii să le citească cu plăcere și interes. Am renunțat la "de ce te-ai făcut actor?" sau "ce așteptări ai de la Gala UNITER?" sau "auzi, Fane, tu știi ce joci acolo?" și m-am lăsat inspirată de personalitatea lui.
La început, i-am băgat o vrăjeală despre cum vreau să îl duc într-o zonă nostalgică și să-l fac să vorbească despre Iași, orașul în care s-a născut și a crescut. Nu atât despre Iași, cât despre miezul tinereții sale acolo, în cadrul familiei.
Ecaterina Elena Lupu: Ce din vechiul Ștefan, a rămas cu tine, acum, în prezent?
Ștefan Mihai: Cred că modestia sau așa îmi place să cred... că sunt modest. Și simplitatea. Un mod simplu de a vedea lucrurile. Au rămas niște principii, nu foarte multe, sănătoase.
Ce a vrut domnul actor să spună cu acest "nu foarte multe"? A fost o glumă? A fost o replică pentru efect enigmatic? A fost un exuviu al conștiinței care semnalează regretul că n-ar avea o colecție mai vastă de principii? Hm, hm, hm...
Mânată de o curiozitatea diabolică, știind că Ștefan este un tip foarte discret, m-am ambiționat cu o întrebare roșie.
E.E.L.: Sunt o grămadă de actori extrem de activi pe social media sau actori care, prin viu grai, n-au niciun fel de reticență în a vorbi despre viața lor personală. Care e treaba cu expunerea?
Ș.M.: Sunt mai multe zone în care te poți simți confortabil... Asta cu discreția, apropo de întrebarea precedentă, este o filosofie pe care am moștenit-o de la bunicul meu, care a avut un rol foarte important în educația mea. Depinde de fiecare... Unii oameni se simt bine să se exprime mult, pentru că de fapt despre asta e vorba, despre a te exprima și a te face înțeles și văzut, pentru că, oricât ne-am minți, o parte din interiorul nostru ține la lucrul ăsta, știi? Cum mă văd oamenii sau ce reprezint eu în societate sau ce aduc eu unic și așa mai departe... Depinde de ce te face să te simți bine în manifestarea eului. Eu nu simt să fac așa.
E.E.L.: Ai putea spune despre tine că ești actor și în afara scenei?
Ș.M.: Nu... Chiar sunt foarte strict și îmi amintesc mereu o vorbă pe care mi-a zis-o cineva: că actor ești doar pe scenă, atât. Oricât ar părea de boemă, este o meserie ca oricare alta și cred că e sănătos să o tratezi așa. Din viața personală iau lucruri pe care le folosesc în actorie, dar nu invers.
Un pic sceptică după acest răspuns, amintindu-mi nenumărate momente în care Ștefan făcea vreun grup mare de oameni să râdă cu lacrimi, impersonând una dintre multiplele personalități pe care se pricepe foarte bine să le imite, am conchis, totuși, că asta ține doar de faptul că Ștefan e un tip pur și simplu amuzant. Dar lui nu i-am destăinuit aceste gânduri, ca să nu creadă că habar n-am ce fac. Și mai ales! că habar n-am ce să fac mai departe. Mi-am luat un aer de intelectuală și am pus întrebarea cea mai sclifosită dintre toate, pentru a mai câștiga niște timp cât îl pun pe el în disconfort.
E.E.L.: Care sunt mecanismele pe care le folosești ca să ajungi la vulnerabilitate, în teatru și în film? (Și el a râs. Pe mine m-a luat anxietatea că fac un interviu de doi lei...) De ce râzi?
Ș.M.: Păi n-am zis că sunt un om discret? Asta e destul de intim. Stai că trebuie să mă gândesc puțin...
Phew... câștig teren.
Ș.M.: În primul rând, îmi iau exemple din viață... și combin asta cu imaginația. Depinde de partitură, dar, în general, e greu cu vulnerabilizarea. Ca orice om, am și eu filtrele mele și atunci când am o partitură care necesită o mare sensibilitate, trebuie să scap de aceste filtre. Și pentru că așa sunt construit, îmi e puțin dificil. Dar nu e o greutate care tinde spre imposibil, ci un efort pe care l-am conștientizat și care s-a format ca mecanism, și atunci sunt obișnuit cu el. Odată ce înțeleg ce am de făcut, îmi spun: a! deci asta am de făcut! Și încep să lucrez.
E.E.L.: Adică trebuie să te simți confortabil înainte de a te deschide?
Ș.M.: Și da și nu. Cred că arta se naște din disconfort, dar trebuie să existe un anumit confort în tine. El există dacă știi care ți-e rolul. Mie îmi place să mă coste, cum s-ar spune, să-mi dau greu. Ca să pot face asta, trebuie să înțeleg de la început care-s pârghiile de care mă agăț sau direcția pe care o urmez, sigur, cu modificările ulterioare care vor interveni. E normal. Nu poți să știi din ziua 2 de repetiții cum va fi personajul la final. E pe făcutelea. Trebuie să încercăm mai multe variante. Apropo de vulnerabilizare, îmi place să mă arunc, să descopăr. Asta mă ajută să trec de etapa acelor filtre.
E.E.L.: Cât de mare e frica ta de a fi penibil?
Ș.M.: Nu e foarte mare, sincer să fiu. Nu-mi pun problema asta... Frica asta nu aduce nimic bun. Cu cât de gândești mai mult cu rușine la un lucru pe care urmează să îl faci, cu atât mai greu îți va fi să îl faci, de aceea nu las gândurile să mă copleșească și prefer să acționez. Dacă intervin gândurile, eu șovăi. De ce să-mi fac treaba mai grea, singur? Și oricum mă bazez pe ochiul de dinafară că-mi va spune dacă e bine sau nu. Că de aia e o muncă de echipă!
E.E.L.: Ți s-a întâmplat să n-ai încredere în ochiul de dinafară?
Ș.M.: Nu prea. Sunt momente și momente... idei și idei. Uneori ți se întâmplă ca un regizor să te pună să lucrezi într-un fel o săptămână și să-i vină o idee care schimbă tot, iar tu ai investit și ți-ai schițat ceva la care trebuie, poate, să renunți. Și trebuie să ai încredere că nu face asta împotriva ta; la fel ca și tine, regizorul experimentează. E o chestie de încercare. Nu cred în discuțiile interminabile despre cum e personajul sau ce ar trebui să se înțeleagă... E de execuție. Și oricum, nu cred că actorului îi face bine să știe chiar tot!
E.E.L.: Ce faci atunci când nu înțelegi ce trebuie să faci în scenă sau pe set?
Ș.M.: E-o întrebare bună.
E.E.L.: Ă... Merci.
Ș.M.: Eu merci.
Râdem.
Ș.M.: Cum am zis și mai devreme, mi se pare că încercarea e salvarea. Mi s-a întâmplat odată să mi se spună, când eram într-o dilemă cu un personaj, care s-a dovedit că nu era o dilemă în adevăratul sens al cuvântului, doar nu pricepeam eu, ca din cauza acestui impas, să pun foarte multe întrebări. Dar nu din dorința de a secătui pe cineva de energie, ci chiar ca să înțeleg. Și regizorul mi-a spus: fă și-o să înțelegi după. Mie îmi servește drept concept până în ziua de azi. Asta e, pentru mine, cea mai bună variantă. Nu zic că e o regulă care funcționează la toată lumea. Dar la mine da. Am încredere că regizorul știe ce vrea și chiar dacă nu știe punctual, va descoperi prin intermediul actorului. De aia zic că e o muncă de echipă și de aia am mereu tragere să încerc și să tot încerc. Nimic nu va ieși din prima.
E.E.L.: Ți s-a întâmplat vreodată să simți că ți-ai terminat treaba, că ți-a ieșit personajul cu, nu știu... trei săptămâni înainte de premieră și să te panichezi că nu mai știi ce să faci cu timpul rămas?
Ș.M.: Ăăă... da. Și atunci am încercat să nu mă blazez. De fiecare dată când simt că îmi iese, îmi spun mie însumi că nu e doar atât. Dacă mi se spune că e bine, înțeleg că e bine, sigur că las așa... dar a noastră căutare nu se oprește niciodată. Dacă, să spunem, am o scenă rezolvată sau, prin absurd, tot parcursul rezolvat, cu mai mult timp înainte de prima reprezentație la public, îmi place, pentru a nu mă obișnui, să fac să mi se pară ca la început, încerc să îmi păstrez simțurile vii, să mai încerc, poate, un pic, un pic, o altă variantă, să văd ce se întâmplă.
E.E.L.: Adică preferi să-l strici un pic decât să faci în fiecare zi la fel, la fel, la fel...
Ș.M.: Da, da! Să-l stric! E cuvântul cel mai bun. Pentru că oricum după aia își revine el și o să fiu pe făgaș. Nu cred că e vreun regizor care are intenția să-și lase actorii nerezolvați.
E.E.L.: Rolul pentru care ai fost nominalizat la UNITER 2024 este Cristi Păun din spectacolul 10 lucruri pe care le-am pierdut la Festivalul Mamaia și fiindcă, ce să-i faci?, joc și eu în acest spectacol, știu că Gabi Sandu a scris partiturile fiecăruia în urma unor discuții individuale cu actorii și că scenele sunt inspirate în mare sau mică măsură din viețile noastre personale. Cât din monologul tău este dezvoltarea dramaturgică a discuției cu Gabriel Sandu și Elena Morar (regizorii spectacolului)?
Ș.M.: Aproape nimic.
Râdem.
E.E.L.: Pentru că ești o persoană foarte discretă și n-ai zis prea multe.
Ș.M.: Asta da. E adevărat. Dar e amuzant pentru că după ce am văzut ce a scris Gabi pentru mine, am lăsat să treacă puțin timp și după niște discuții, mi-am făcut curaj și l-am întrebat ce a rămas din discuția aia cu mine în scriitură. Pentru că nu e ca și cum am ceva cu George Nicolescu și cu nimeni, de altfel. Nu urăsc pe nimeni. Și el mi-a spus atunci că a intuit că am puterea necesară să creez o zonă fragilă. Și că vrea să exploatăm asta. A spus că sunt tipul de actor care are profunzime. Cred că pentru că puneam foarte multe întrebări. Că la un moment dat discuția aia care trebuia să fie despre mine s-a transformat într-un dialog în care eu puneam numai întrebări. Voiam să știu ce vor, ce caută.
E.E.L.: Tu ai singura scenă din spectacol care aduce liniștea. În sensul în care până atunci, dar și după aceea, ritmul este unul destul de alert, mizanscenele sunt complexe, apar mai mulți actori în scena principală a unuia, există recuzită, efecte ș.a.m.d. Doar Ramona Niculae, Lucian Iftime și Luiza Martinescu nu interacționează cu alți parteneri în cadrul momentelor lor principale, dar ei au mișcare scenică și, oricum, o cheie de interpretare prin care publicul devine interlocutor activ. Dar tu ești singur, cu un spot de lumină pe tine, zicând text. Tu nu ai o povestire cu monolog și artificii ca restul, ci o povestire cu solilocviu. Am putea spune, dacă-mi permiți, că faci o scenă de pură actorie. Care e varianta mai grea? Scena în care nu faci "nimic", dar susții minute întregi un mic recital de stări, sentimente, trăiri și gânduri, la un nivel de concentrare maximă (fiindcă tu așa faci) sau scena în care alergi de colo-colo, te cațeri, relaționezi cu ceilalți, ai multe lucruri de ținut minte și care nu țin de tine, adică un tip de scenă care te solicită fizic și care nu-ți dă atâta libertate de creație în spectacol?
Ș.M.: Mi se pare că ambele variante sunt grele în egală măsură. Fiindcă teatrul înseamnă relație. Când ești singur, ești ca o căprioară în bătaia farurilor mașinii. Când ai parteneri, treaba ta e să fii credibil cu ei, în primul rând, și să-i convingi pe ei. Dar când ești singur, trebuie să convingi publicul. Sigur, și în varianta cealaltă trebuie publicul convins, dar nu ești atât de expus. N-ai pe cine să te bazezi decât pe tine. Dar, în ambele variante, ce învinge dificultatea e să faci să fii credibil. Rolul lui Cristi Păun e rol de compoziție, joc un băiat cu vederea slabă, a trebuit să încerc să-l fac credibil. (mai are câte ceva, dar nu dorește să dezvăluim totul). Cei care vor dori să vadă cât de bine nu văd, să vină la spectacol.
E.E.L.: În ultima vreme sunt preocupată de subiectul acesta al emploi-urilor și contre-emploi-urilor, mai ales că am o răfuială la mine în cap cu actorii care joacă mereu același lucru, și mă gândesc des la cum măsori versatilitatea actorului. Cât de amplu e spectrul tău, contorizând ce roluri ai făcut până acum? Ți s-a dat să joci, în general, un anumit gen? Și dacă da, care? Rolurile tale din teatru și film, seamănă între ele?
Ș.M.: Păi dacă mă întrebi pe mine (dar pe cine să întreb, Fane, nu despre tine e interviul ăsta?) mie îmi place să cred că nu seamănă între ele. După facultate, am avut privilegiul să fiu văzut de un om care a avut mare încredere în mine și în potențialul meu, regizorul Vlad Cristache, cel care m-a distribuit în multe spectacole imediat după terminarea facultății. Și am avut șansa și plăcerea să fac o paletă largă de personaje. Adică mi-a dat și băiatul timid, băiatul antisocial, și golanul, și impunătorul, și tipologia unui mic prinț, june prim. Mi-a plăcut enorm și mi-a dat de la începuturile mele în meserie șansa să aflu că teatrul nu înseamnă numai "eu în situație" și că un personaj e cărnos și surprinzător și publicul ține cu el cu cât e mai diferit de tine. Dar el trebuie să fie credibil și atunci e un paradox. Cum faci tu să explorezi o zonă străină pe care apoi să ți-o asumi? La un moment dat jucam un băiat cu o gândire mai înceată... avea un delay de două secunde înainte de a răspunde... și eu nu am chestia asta, nu procesez greu... Și mă gândeam... cum fac chestia aia, cum fac să topesc... cum? Și aici e pariul, asta mi se pare frumos la meseria noastră, dacă chiar o faci cu tot sufletul... Te ajută și pe tine să te descoperi. Ajungi să spui că poți să fii cum nu ți-ai imaginat (în sens pozitiv sau negativ), dar oricum, e o descoperire. Deci... Care era întrebarea?
E.E.L.: Cât de larg e spectrul pe care se află rolurile dumitale?
Ș.M.: Cât vor regizorii de larg!
E.E.L.: Ești o fire competitivă?
Ș.M.: Da! Dar e de bine. Asta vine de la faptul că am făcut multe sporturi când eram mic. Mă rog, n-am fost consecvent cu niciunul, dar ceva am învățat. Dacă ar fi să fiu un jucător de fotbal și aș fi fundaș și ar trebui să apăr poarta în fața unui atacant de calibru, nu m-aș gândi să-i rup picioarele, ci m-aș gândi să mă antrenez în fiecare zi ca să fiu la fel de bun ca adversarul meu. Asta e competiția sănătoasă.
E.E.L.: Și ultima întrebare...
Ș.M.: Nuuuuu, îmi plăcea!
Aici am avut o satisfacție personală, dar, din nou, m-a cuprins panica... nu mai aveam întrebări. Trebuia să improvizez. Oh, Doamne... Dar eu sunt moartea improvizației. Ceea ce nu pot să spun despre colegul căruia îi luam acest interviu. Fie ce-o fi. Întreb ce am de întrebat și vedem ce se naște. Ca la o primă repetiție.
E.E.L.: Am spus de multe ori despre tine și nu mi-e rușine s-o admit, ești unul dintre cei mai harnici colegi pe care i-am avut (soi rar) și voiam să te întreb, în calitate de leneșă profesionistă, ce te face să fii atât de harnic?
Ș.M.: Pasiunea, cred.
E.E.L.: Dar și eu sunt pasionată și tot sunt ca o mâță fără chef.
Ș.M.: Da, dar simțim altfel.
Râdem.
E.E.L.: Tu ești întotdeauna pregătit, de la text învățat imediat până la propuneri pe bandă rulantă... eu nu-mi amintesc să te fi văzut pe tine în off-side, dacă îmi permiți alegoria.
Ș.M.: Și să ne aducem aminte că am fost în seara aia martor și unul dintre oamenii care te-au învățat ce e off-side-ul.
E.E.L.: Adevărat. Așa este. Deci, când mănânci, când dormi, când te distrezi și când te ocupi de meserie?
Ș.M.: Păi le împart. Plecând de la ce am spus și mai devreme, având în vedere că îmi place să mă coste și să îmi dau greu, automat prioritizez lucrul la un rol. El devine cel mai important în agendă. Și cu cât e mai grea partitura, cu atât mă izolez mai mult. Timp pentru viață personală și prieteni se găsește oricum. Depinde pentru fiecare cât contează. Mie îmi place foarte mult ce fac și atunci contează foarte mult. Când zic că mă izolez... poate să pară așa de parcă îmi fac un deserviciu, dar nu e deloc. Îmi place să fac asta. Să stau singur sau dacă stau cu colegii, să discutăm despre ce facem, să dezbatem... nu foarte mult, că ce e prea mult strică. Timp, resurse și putere... am. Asta vine din mine. (apoi mi-a destăinuit secretul, dar nu îmi dă voie să îl scriu) Din mine vine puterea... N-aș ști să spun... și sincer... nici n-aș vrea să spun ce resorturi am sau ce butoane din mine apăs... Dar mereu am simțit că pot. Chiar și când eram neliniștit cu anumite personaje. Dar mereu când eram agitat, în sinea mea, undeva în spate, exista ceva calm care spunea că o să găsesc ce caut și să stau liniștit.
E.E.L.: Ai avut vreodată momente în care ai vrut să renunți?
Ș.M.: Aoleuuu... da! De câte ori!
E.E.L.: De ce?
Ș.M.: Când eram și mai tânăr... fiindcă nu era chiar cum credeam eu. La noi, timpul și resursele financiare primează în fața meșteșugului. Trăim în secolul vitezei și toată lumea vrea totul mai repede, iar asta în orice domeniu, toată lumea se grăbește, vor acum, acum! Dar din când în când ar trebui să se acorde timp fiindcă de multe ori, lucrurile de excepție se întâmplă când alegi calea mai puțin ușoară. Mie îmi place actoria... și are ceva așa ca procesul unui sculptor, știi?
E.E.L.: Că tot suntem în Târgu-Jiu! (am spus deodată)
Și brusc, ultima întrebare s-a strecurat singură, fără să fie nevoie de o căutare forțată; a survenit din acest sentiment duios al atmosferei în care ne aflam amândoi, sentiment care poartă parfumul specific al trupei din care facem parte.
E.E.L.: Îți place să fii angajat la Teatrul de Stat Constanța?
Ș.M.: Da! Îmi pare foarte bine. Mi se pare că noi la Constanța, adică includ toți colegii din personalul artistic, personalul administrativ, personalul tehnic, mai ales și bineînțeles, în frunte cu Erwin Șimșensohn (managerul TSC), deci, noi toți am reușit să creăm un context foarte propice unor artiști la început de drum. Cred că e foarte important ca un artist la început de drum să aibă o împrejurare ce îi permite să evolueze. Adică... să fie oameni deschiși la lucru, generoși și îi menționez aici pe colegii pe care i-am găsit la Constanța, adică cei care erau angajați de ani întregi, pentru că a fost neașteptat modul în care ne-au primit și ne-au integrat, iar asta s-a simțit mai ales în scenă, cât de mult le place să joace cu noi! Și nouă ne place de ei! Asta e minunat. Deci... întâlnirile care ne formează... mă refer la un parcurs de 3 ani, 5 ani, 7 ani... fiecare are ritmul lui propriu. Eu sunt foarte mulțumit. Sper să reușim să mai facem încă pe atât, la Constanța! Pentru că eu știu că la un moment dat o să vină vremea să lucrăm (și) în București și sunt deschis la colaborări, dar mă bucur că atunci când va veni acel moment în care viața o să mă ducă în altă parte, eu voi fi mult, mult mai pregătit pentru că am fost aici.
