Cristina-Marina Drăgan: Interpretați în spectacolul Moș Nichifor un personaj pe care Ion Creangă îl portretizează drept "un om ca toți oamenii". Cum ați descoperit potențialul teatral al lui Moș Nichifor?
Marcel Iureș: E un personaj foarte dramatic, de fapt. Cu accente chiar întunecoase. Ca și Creangă, care a fost un abisal. Un țăran abisal. Mă gândesc aici la poveștile pe care le-a scris, plus celebrul basm Povestea lui Harap-Alb. Prietenia cu Mihai Eminescu l-a definit cel mai bine, el îmbrățișa exact partea extraordinar de autentică a lui Creangă. Să nu uităm că cel din urmă a scris și primul abecedar. Este, deci, un scriitor al cărui rol este direct educativ și educațional. Un alt geniu, Eminescu, era și el o enciclopedie privind sistemul de învățământ românesc al acelui moment. Amândoi sunt fascinanți pur și simplu.
C.M.D.: Amândoi atât de importanți și în ideea că au contribuit la crearea limbii române literare.
M.I.: Întocmai. Creangă este și un salvator de limbă română veche. Limba pe care o folosește el este chiar străveche. De la el provin denumirile de unelte, de stări și multe altele.
C.M.D.: Cum este să jucați într-o limbă română aproape pierdută astăzi?
M.I.: Nu e pierdută deloc. Dar universul este profund moldovenesc, evident. Spre exemplu, în spectacolul Absolut! după Ivan Turbincă, am vorbit oltenește depănând o poveste moldovenească, dar care are, de fapt, rădăcini bogomilice, rusești. Și atunci, toată împletirea asta a avut un haz extraordinar. În viziunea lui Alexandru Dabija, personajul era un soi de boschetar oltean care spune o poveste despre un rus, Ivan Turbincă. Noi nu ne-am atins de limbă. Dabija a zis la fel: "Nu vorbim în moldovenește pentru că este altceva, e o altă lume." Se poate citi în moldovenește foarte frumos, iar eu traduceam din olteneasca mea în moldoveneasca personajelor. E un lux pe care ni l-am permis tocmai pentru că avem o limbă literară. O avem, o păstrăm și e nevoie să o mai și îngrijim un pic. Se vorbește cu o sărăcie teribilă. Apar tot mai multe barbarisme, tot mai multe anglicisme și asta nu pentru că a năvălit limba lui Shakespeare peste noi. Limba este pur și simplu agresată, violentată în fiecare zi, inclusiv în mass-media. Ce vreau să spun este că se contribuie foarte puțin la limba română și, în rest, se consumă.
C.M.D.: Am putea spune că Moș Nichifor are această plăcere a articulării, că este un povestitor prin excelență, stăpânește limbajul aluziv, echivocul.
M.I.: Se văd și toate ofurile lui în raport cu vremurile, dar și părerile legate de preoți, măicuțe, evrei. Există acolo ceva similar cu Povestea poveștilor, unde Creangă a răbufnit cu totul. Legat de limbă, există traduceri în franceză, una făcută de Marie-France Ionesco, dar și în engleză. Creangă sună științifico-fantastic în franceză, iar în engleză, pare o lungă mirare. Traducătorul e uluit. Nu se poate juca Creangă sau Caragiale în limbile astea, au încercat la Paris, în Londra. Nu a râs nimeni. Ei trăiesc cu lucrurile astea de sute de ani. Ticăloșia, sperjurul, înșelăciunea, adulterul, derizoriul fac parte din viață de sute de ani, nu le-am inventat noi.
C.M.D.: Este Moș Nichifor un seducător? Cum ați interpretat dimensiunea erotică a personajului?
M.I.: Este Moș Nichifor coțcariul. Coțcar în moldovenește ar fi un glumeț cam acid. În sensul că poți să te înțepi în umorul lui. Dar povestea nu se rezumă la asta, Creangă aduce vorba despre Moldova care este numai oase, râde de Ciubăr-vodă, se amuză pe seama preoților, râde de toată lumea. Tot arsenalul lui de idei este aruncat în joc în această călătorie. Trăiește într-o lume în care înoată ca un pește și pentru el este distractiv. E bine să râdem de necazuri, asta e filozofia lui.
C.M.D.: Spectatorul este provocat, în spectacol, să pornească la o călătorie imaginativă alături de personajele pe care le au în față. Cât de importantă este imaginația în teatru?
M.I.: Imaginația conține totul. Depinde și de care parte a imaginației vorbim în teatru. În primul rând, este textul în care există toate valențele, apoi, este imaginația celui care montează acel text, imaginația actorului, a spectatorului. Teatrul este o convenție care trebuie să corespundă convenției publicului. Publicul trăiește pe aceste subsoluri. Teatrul românesc este fabulos pentru că a păstrat aceste dedesubturi. El poate fi abisal, de aceea, este greu să pătrunzi în adâncime. În istorie, ca și în cultură, tezaurizarea este foarte puternică. Noi vorbim de lucruri care s-au secularizat. Trăim în convenția Creangă, Caragiale, ne naștem în ea. Suntem și noi cazuri literare și recunoaștem foarte ușor ce trăim sau ce propune literatura. Rămân imaginația și apropierea de un timp dramaturgic îndepărtat, de niște obiceiuri ale trecutului, de limba de la vremea respectivă. Este o chestiune de respect să te întorci acolo. Noi am făcut un laborator cu Alexandru Dabija care a orchestrat toate aceste idei. Episoadele din Creangă și Caragiale sunt marca regizorului Alexandru Dabija. Ele sunt unice, au un stil și pornesc de la teatrul abisal, ajung la teatrul popular, la cel naiv, la teatrul în marginea cupletului. Sunt multe nuanțe, pe care le-am descoperit datorită regizorului. Există ceva ca un fel de țesătură între regizor și actor. Dacă țesătura nu ține și se rupe, nu iese nimic.
C.M.D.: La Teatrul Act, jucați foarte aproape de public. Aici se creează un soi de intimitate cu spectatorul, care necesită un anumit tip de interpretare și de prezență. Cum este să jucați spectacolul în afara spațiului în care el a fost creat?
M.I.: Am jucat de multe ori în deplasare sau în alte spații. Spectacolul se adaptează foarte ușor. Este un spectacol în peniță. Nu are nimic grobian, sexual explicit sau ceva care să-l facă de neprivit. Într-un spațiu precum cel de la Teatrul Act, apare un alt tip de angajament pentru actor, nu ai culise, sufleor, publicul e lângă tine. Trebuie să-ți regândești eforturile. Un festival precum "BUZĂU/IUBEȘTE/TEATRU" are acest scop, ca spectacolul să fie văzut de cât mai mulți oameni, deci se joacă în alte condiții decât cele în care a fost creat.
C.M.D.: Cum percepeți mediul teatral al prezentului și ce viitor intuiți pentru teatrul românesc?
M.I.: Luminos. Nu se poate spune ce viitor. Teatrul este o oglindă, dar și o convenție. Ce presimt eu este în firea lucrurilor. Teatrul a pornit ca un fel de sărbătoare veche, a ajuns la nivelul lui Eschil, a trecut prin Aristofan, prin teatrul latin, prin nenumărate etape. Teatrul tot adună și se hrănește din propria lui moarte. Nu se pierde nimic. Dacă se pierde, se pierde prin oameni, prin evoluția socială. Poate să piardă din prea multă cunoaștere, dar și din nivelarea pe orizontală a omului care trebuie să devină lucios, dacă se poate și metalic, rece emoțional, eficient.
C.M.D.: Credeți că poate să lipsească emoția în teatru, că suntem într-un moment în care există un preaplin de rațiune?
M.I.: Nu. Emoția este un criteriu în teatru, o referință absolută. Teatrul fără emoție este ori o relatare, ori o trecere în revistă, ori o discuție oarecare. Teatrul ca artă respectă rigorile artei exprimate de Aristotel. El trebuie să aibă un înțeles, o unitate de loc, de timp, de acțiune. Teatrul este una cu viața, se deosebesc prin dramaturgi, prin epoci, prin subiecte, prin artiști. Marile teme care preocupă omul au fost atinse în teatru. Nu mai poți scrie tragedie, pentru că nu mai există referințe astăzi la tipul acela de tragic. E plin de tragic în viața cotidiană, dar ideea de eveniment nu mai există. Realitatea e de un tragism îngrozitor, dar cine o mai poate formula astfel încât să devină un eveniment uman, cultural, social. Se spun lucruri despre om, dar ele sunt întunecate. Omul suferă de când există, de când a fost aruncat din rai, după cum spune biserica. Toată lumea pare să aibă crima în suflet, e teribil. Dreptatea e pe buzele noastre, dar în suflet, o crimă continuă.
C.M.D.: Ar trebui teatrul să ofere publicului un moment de respiro de la realitate?
M.I.: Teatrul nu salvează, el doar mângâie sau pansează. El nu e o religie, nu poate salva și nu se poate încărca cu misiuni de acest fel... să elibereze omenirea de putrefacție, de moarte, de lipsa de sens, să o scoată din deriziune. Poate teatrul are nevoie el însuși de salvare. Teatrul poate fi o altă formă de sinceritate. Transfigurând realul, teatrul îl arată așa cum e. Revin la gândul anterior. Teatrul are cicluri, ca orice există pe lume. Totul e rotund, circular, ca planetele, ca universul, precum gândurile noastre. Cred că teatrul se va întoarce într-un tip de sărbătoare care va fi în exterior. El trebuie să iasă afară, pentru că acum e sufocat. Trebuie să devină ca și cum ar fi adevărat, ăsta e un paradox splendid. Teatrul este transfigurare și e vrajă.