În cele ce urmează, Mihai Buzea (n. 1971, a publicat până în prezent articole în presa culturală, plus nouă romane. Cel mai recent: Tarot la Polirom, 2023) a formulat câteva gânduri după citirea textelor selectate pe LiterNet din temele: Pâinea noastră cea de toate zilele, Pe ultima sută, Luna de pe cer și Povești muritoare - toate textele aici.
*
Am fost reporter, iar asta explică faptul că am limite, ba încă limite extrem de strânse: sunt limitat, iar acest lucru poate crea probleme, dificultăți. Spre exemplu, atunci când am de selectat "cele mai reușite" texte scrise pe Ficțiuni Reale (din cele preluate pe LiterNet), le las invariabil la o parte pe cele poetice. Atâta pot. Le citesc cu atenție, încerc să le înțeleg, mă forțez uneori să-mi placă, dar nu merge niciodată. Asta e limita mea. Ce, credeți că vreau să mă dau mare? Nici pomeneală! Mă explic, pur și simplu. Că nu trebuie să fii vreun pui de geniu ca să observi: toate textele selectate de mine sunt epic pur, poveste nudă, cu cât mai puțin lirism posibil. Când e altcineva la butoane, aici la Ficțiuni Reale, selecția arată cu totul altfel, ceea ce ar putea duce la nemulțumiri, nedumeriri și dezorientare. Ei bine, să nu ducă! Fiecare "selecționer" are sensibilitățile lui, limitele lui, gusturile lui, preferințele lui, și acesta este motivul pentru care unii autori par nedreptățiți, iar alții favorizați. Am observat asta pe pielea mea: fie că vreau, fie că nu, am deja câțiva autori preferați. Mă lupt foarte mult cu mine însumi să nu-i favorizez, să rămân obiectiv de fiecare dată; și de fiecare dată am impresia că n-am fost obiectiv deloc. Așa că iată ce vă rog: în ceea ce mă privește pe mine, unul, și selecțiile pe care le fac eu, nu e vorba de rea-voință. E vorba de limitare. Sau, cum zic comentatorii sportivi: "Atât s-a putut!".Pâinea noastră cea de toate zilele
1. În 15 septembrie '85, coborât în gara Slatina începeam stagiatura la Cărbunoase, fabrica de electrozi siderurgici. Oraș cu un farmec aparte, avea o parte veche tare drăguță deși prăfuită și, în față, pe un deal, un portret gigantic al marelui conducător. M-am cazat la un cămin de nefamiliști plin de jeg. Mi-era foame, am ieșit. La pâine un anunț. Avem OO. Mă uit după toaletă. Nu aveau, dar aveau ouă. Aveam și eu, așa că am cerut pâine. Aveți invitație? Mă uit la vânzătoare și râd. Glumiți? Nu am. Atunci nu vă pot da. (Gheorghiță Mircea)
Textul mi-a plăcut, nu zic că nu mi-a plăcut, că altfel nu îi dădeam locul întâi. Am doar o mică rezervă, c-am trecut și eu prin Slatina asta: "oraș cu un farmec aparte"? Chiar că aparte, da. Foarte aparte, nimic de zis. Mai aparte decât farmecul Slatinei e greu de găsit ceva pe lume.
2. Am fost invitată la o nuntă. Am descoperit recent conceptul de economie și mi-am propus să îmbrac o rochie mai veche. Una nu a trecut mai sus de genunchi, alta nu mi-a trecut de mijloc. Ce ar fi mai ieftin? Să îmi cumpăr altă rochie sau să slăbesc. Mi-am zis că varianta doi. Greșit. Abonament la sală, antrenor personal, dietă, psihoterapie, aparent sunt traumatizată de aceea mănânc atât, timpul în care aș fi câștigat bani. Nu vreau să fac totalul. Ar mai fi fost o variantă, să renunț la pâine. (Florentina Ghițescu)
Text bun, inspirat, bine legat de temă ("pâine"). Am o mică rezervă în ceea ce privește fraza asta, mult prea greoaie pentru gustul meu: "aparent sunt traumatizată de aceea mănânc atât, timpul în care aș fi câștigat bani".
3. Coada e fără sfârșit. În față, într-un halat albastru pătat cu vaselină, e nea Matei de la SMT. În spate-i lelea Maria din capătul uliței. A venit direct de la cartofi. Mirosul de miez aburind se strecoară afară, îmi gâdilă nările, îmi face burta să ghiorțăie. Cartela, fetițo. Abia ajung cu nasul la geam. Întind bănuțul de aluminiu. Ce-s părinții tăi. Tata-i muncitor și mama învățătoare, răspund. Tac-tu să facă bine să ia din oraș. Aici e doar pentru CAP. Mă dau la o parte. Sacoșa flutură-n mână ca un steag trist. (Carmen-Ecaterina Ciobâcă)
Ultima propoziție strică tot efectul. De fapt, ultimele două: un final de efect era strict așa: "Aici e doar pentru CAP".
4. Zăpada e până la genunchi. Un bec chior luminează undeva departe înaintea celor din fața mea. Fularul pe care maică-mea mi-l înfășurase în jurul capului, peste căciulă și cele două glugi trase pe ochi, flutură în vânt. Taică-meu apare de undeva din întuneric cu o plasă de cartofi. Ți-e frig? Eu am țurțuri la nas. Îmi clănțăne dinții și nu pot vorbi. Mă duc și la ouă. Eu n-am putere să mă smiorcăi. Cineva în spate bate pasul pe loc să-și dezghețe picioarele. E '89. Am cinci ani și stau la ultima mea coadă la pâine. (David Brescan)
Pot confirma totul, punct cu punct. Aveam altă vârstă în 1989, dar am regăsit perfect frigul, cozile, mucii înghețați și becurile chioare. Nu sunt de acord cu "flutură în vânt" (fularul ăla). În rest, textul m-a făcut să mă simt mândru că am avut bafta să-l comentez, eu și nu altcineva de la Ficțiuni Reale.
5. O zi grea la serviciu, iubita m-a părăsit acum o lună și mai trebuie să trag de 150 de RON încă două săptămâni. Azi, vremea ține cu învinșii, soarele e liber pe cer. M-am dus la magazinul din cartier și mi-am cumpărat o pâine caldă, un parizer de porc și un borcănel cu muștar. M-am așezat pe o bancă în parc și am început să mănânc cu poftă. După ce am mâncat jumătate de franzelă, am zâmbit. Da, sunt fericit, gustul ăsta mi-a adus aminte de liceu, de perioada-n care aveam toată viața înainte. (Vlad Mușat)
"Vremea ține cu învinșii" - genial! M-am regăsit foarte bine în vocea narativă, cu mica observație că mie nu mi-a plăcut liceul. Și, oricum, în anii mei de liceu nu aveam de unde să cumpăr parizer de porc. Franzele existau, dar se terminau repede, nu le găseam la "magazinul din cartier" - care nu exista nici ăla. Alte vremuri!
6. A fost o vreme când pâinea era neagră și se dădea pe cartelă. Era treaba mea să cumpăr pâinea familiei și grija mea cea mai mare era să nu pierd cartela. O doseam bine în pumn, că erau destui care nu aveau nici cartelă. Odată chiar am mâncat bătaie pentru asta. Dacă apucam proaspătă și caldă nu era rea. Acasă, făceam repede semnul crucii pe ea, tăiam o felie groasă, o ungeam cu untură, sare și boia și ieșeam în stradă. Se făcea cerc în jurul meu și începeam negocierile cu ceilalți copii, pentru o îmbucătură. (Magdalena Daminescu)
Mai lipsea ca doamna Magdalena Daminescu să facă precizarea că acțiunea se petrecea în cartierul Berceni, ca "efectul de real" să fie total.
Pe ultima sută
1. Fac sex pe bani. Plătesc bărbați mișto pentru asta care se îndrăgostesc ca fraierii și visează relații de lungă durată, îi uit a doua zi. Ei încep să sufere, desenează inimioare pe foi parfumate și scriu poeme de dragoste. Sirop. Sorb cu paiul dintr-un pahar de carton care se înmoaie lent odată cu mine. Câteva flashuri incubează, încolțesc, văd mai clar, cad iarăși într-un somn REM. E cald, sunt pe o plajă exotică, aud valuri. Vocile: Nu cred că apucă dimineața. Ei habar n-au că nu sunt în comă. (Vero Anttheia Teodoru)
Bun, foarte bun. Totul, inclusiv finalul. Aș schimba "Plătesc bărbați mișto pentru asta" cu "Plătesc pentru asta bărbați mișto". Și nu îmi dau seama cum flash-urile are putea "incuba"; din câte știu, incubația e un proces de durată, nu?
2. Final de tabără de iarnă la Predeal în '87. Gașca nedespărțită de 8 tineri, băieți și fete, hotărăște ca înainte de plecarea trenului să mănânce ceva bun la restaurantul Orizont. Am mâncat papanași ca desert și a venit nota, cam pipărată. Am scos toți ultimii bani, 106 lei. Pentru restul de bani, cam cât o bancnotă albastră cu Bălcescu, noi băieții am spălat toate vasele din restaurant până la miezul nopții. Am ajuns dimineață acasă și pe tren am făcut blatul cu foamea-n gât și buzunarele goale. (Aurelian Țolescu)
De obicei, numeralele de la zero la zece se scriu cu litere, iar cele de 11 în sus se scriu cu cifre.
3. Nu e o sarcină? Nu, răspunse doctorița, apoi îi zâmbi. Sabina o privi cu sprâncenele ridicate, trei riduri adânci între ele. Nu? Nu. E normal în premenopauză, se tratează cu pastiluțe și în câteva zile o să uitați de asta, apoi vă aștept la control. Credeam că e un bebeluș, murmură. Așa am pățit când l-am avut pe Tudor, am sângerat zile în șir. Aveți cincizeci de ani, doamnă, ce bebeluș? Îl aveți pe Tudor. Nu-l mai am, suspină. L-am născut prematur. N-a trăit. Credeam că mi-l dă Dumnezeu înapoi, pe ultima sută. (Alina Voinea)
Și fiică-mea s-a născut prematur, dar trăiește bine-mersi.
4. Ina și Mia se cunosc de pe vremea când frecventau amândouă aceeași grădiniță de pe strada agrișelor, situată lângă școala generală numărul cinci, pe care Ina și Mia au absolvit-o amândouă, în vara anului 83, una dintre cele mai frumoase amintiri ale lor fiind balul de absolvire, în timpul căruia Ina s-a îndrăgostit de Silviu și s-au hotărât să se înscrie la același liceu și, în timp ce toate acestea se întâmplau, Mia a realizat că nu-i plac băieții, cu o sută de secunde înainte să i se întâmple. (Daniela Toader)
Sau "anul 1983", sau "anul '83", dar nu "anul 83". Arată urât și dă o senzație de fușereală, de lipsă de respect față de text. Nu prea pricep dacă e vorba de strada Agrișelor sau de strada cu agrișe (adică așa o porecliseră fetele). Textul mi-a plăcut enorm și recomand tuturor celor care sunt implicați în Ficțiuni Reale să abordeze cu curaj direcțiile astea noi: diferența între gen și sex, identitățile alternative, "-ismele" de toate felurile. Nu glumesc. Cultura română este una care imită repede și bine modelele dominante, iar tinerii (scriitori și cititori) cresc cu aceste modele. Pentru ei veți scrie mâine, așa că antrenați-vă încă de azi să scrieți ceea ce vor ei să citească. Nu contează că au sau n-au dreptate: ei vor moșteni pământul.
5. Uitasem complet de aceea bancnotă pe care i-o lăsasem prostituatei cu care alesesem să-mi cheltui ultimii bani și pe care mă semnasem înainte să i-o dau, într-un gest involuntar de-a lăsa ceva în urmă, pentru că la scurt timp după aceea o întâlnisem pe ea, pe cea care avea să mă readucă la viață, chiar într-o viață pe care nu o visasem niciodată și alături de care construisem o casă, crescusem un copil, o familie fericită, până când fiică-mea a venit acasă cu una la fel și mi-a spus că sunt primii ei bani munciți. (Radu Gramatovici)
Ideea este folosită, textul nu este deloc original, dar este foarte bine realizat din punct de vedere al tehnicii literare, și în plus este original dintr-un anumit punct de vedere: este singurul text de la această temă (din selecția LiterNet, cel puțin) care a dus "ultima sută" în direcția "ultima sută de lei" (sau de euro, sau de dolari, sau de franci, sau de coroane, sau de ce-o fi fost suta aia muncită de fiică).
6. Hai, bă, prostule, la sală, să tragem de fiare. Lasă dracu cartea aia, că te-ai ofilit. Îți trebuie mușchi. Fetele nu te întreabă de Proust. Vine vara și tu tot cu cărămida asta umbli în rucsac. Nu e aceeași, Dane. E volumul patru. Bă, mai bine ai face antebrațe cu ea. Îți strici și ochii. De doi ani cari ceaslovul ăsta. Ești nătăfleț ca Macron. Te îndrăgostiși de-o piesă de muzeu. L-a găsit, mă? A găsit timpul? L-a pierdut ca tine, fraiere, pot să jur. Nici profesorii de franceză n-au citit-o. (Laura Stanciu)
Am ales textul doamnei Stanciu dintr-un motiv simplu și extrem de personal: și eu urăsc acea carte. Să nu mă înțelegeți greșit: nu o disprețuiesc și nu o desconsider, ci o urăsc. Punctum. Vocea narativă are dreptate, iar Dan nu are.
Luna de pe cer
1. În parc, el o ține de mână. Îi spune: uite, ne uităm la stele, tu închizi ochii, eu te sărut, devin îndrăzneț, tu nu te opui, facem nuntă mare și doi copii. Apoi. El se oprește. Ea îl îndemnă: e foarte romantic pân-aici, ce se întâmplă apoi? Certuri de la bani, rutină, neînțelegeri, bolile părinților, ale copiilor, lacrimi, dezamăgire, despărțire. Groaznic, zice ea, nu vreau așa, plec. Și eu. Pleacă în direcții opuse, fac trei pași. Ea se întoarce: până ne despărțim, nu vrei să privim stelele și să devii îndrăzneț? (Nicolae Popescu)
Foarte bun, nu găsesc nimic de comentat la textul domnului Popescu.
2. Gicule, de ce nu mă mai iubești? Cum să nu te mai iubesc, draga mea? Mi-ai promis că mergem în Dubai. Dacă ți-am promis, înseamnă că o să mergem. Când, Gicule, că toată lumea a fost, numai noi nu? Bărbatul se ridică într-o rână și apropie două degete într-un gest de prindere. Uite, îi spuse el. Printre degetele sale, mică de tot, se vedea luna. Apropie degetele în aceeași poziție de mâna ei până îi atinse palma. Luna e la fel și în Dubai, îi zise. Ești un romantic, Gicule, îi zâmbi ea și continuă în gând: idiotule. (Radu Gramatovici)
Când aud fraza "toată lumea a fost, numai noi nu", pe mine unul mă iau nădușelile. În ruptul capului nu pot pricepe de ce femeile preferă să trăiască pe credit doar ca să aibă poze de urcat pe Insta! Și, da: avem nevoie de multă vrăjeală ca să le oprim de la cheltuieli din astea absurde (Dubai, Zanzibar, Republica Dominicană etc), iar ele au nevoie să se prefacă cum că ne-ar crede. Și - atenție! - e vorba doar de sărmanii bărbați însurați. Mă întreb ce-or face ăia cu amante.
3. Seară pe malul mării, la 2 Mai, în 2019. Amicii ne-au făcut o surpriză minunată și ne-au așteptat pe plajă cu de-ale gurii, cu voie bună și multă căldură sufletească. Ne-am bucurat mult și am cântat toți încetișor, acompaniați de chitara mea și de lumina lunii pline, reflectată în apa mării. Târziu, în noapte, am făcut baie în marea caldă sub reflectorul lunar și totul părea incredibil și magic. Incredibil a fost și când am ieșit din apă și am realizat că pierdusem verigheta. N-a mai fost nimic. (Aurelian Țolescu)
Foarte multe cuvinte inutile, zdrăngănitoare, infantile ("minunată, căldură sufletească, caldă, reflectorul lunar, incredibil, magic"). Textul ar fi putut duce undeva dacă folosea pierderea verighetei ca punct de inflexiune. Divorț, sinucidere, tragedie personală/familială etc. Așa cum e acum, textul pare o povestioară liricoidă, nesalvată de final, deși acesta avea posibilități literare imense.
4. Este nedrept să fim conștienți de vremelnicia noastră. Mi se pare nedrept să nu vorbim aceeași limbă cu plantele, animalele, pietrele, adică cei cu care locuim aici, împreună. Aș vrea să știu la ce se gândește Luna de pe cer. E nedrept să încep, cu vârsta, să supraviețuiesc iubirilor mele. Nu-i corect să mă pot privi cum mă transform, încet, celulă cu celulă. Tot nedrept este să nu pot să-l privesc în ochi pe Dumnezeu și să-i spun când mi-e greu, când mă doare, să-l întreb unde l-a dus pe tata. Ce circ. (Yuka Brevi)
Textul nu promitea absolut nimic. Finalul m-a convins. Bravo Yuka Brevi!
5. Când eram mic, dar suficient de mare cât să ies la joacă nesupravegheat, mama îmi zicea mai tot timpul, fix în pragul ușii, că dacă ies cu hainele călcate o să pot alerga mai repede și negociam așa, vreo cinci minute, până cedam, mi le dădeam jos și așteptam cu nerăbdare, în chiloți, să fie toate la dungă, încercând s-o grăbesc sub pretextul că o să facă copiii echipa fără mine, ea se enerva, mă amenința că-mi ia stelele de pe tavan, eu mă făceam că plâng și totul se termina cu un sărut pe creștet. Ce n-aș da. (Arthur Ianoși)
Textul m-a convins. "Ce n-aș da" și "o să facă copiii echipa fără mine" au fost, pentru mine, cele două upercuturi care m-au trimis în KO tehnic. Arthur m-a pus la ambiție, așa că voi scrie și eu un text la tema asta.
6. De ce faci asta, îl întrebă ea. M-au fascinat întotdeauna proștii, zise el, savurând încă un comentariu de pe platforma on-line. Tu scrii acolo pe gratis doar ca să râzi de bieții oameni?, spuse ea. Îhî. Știi, am fost crescut de proști. Și n-am uitat nimic, niciodată. Așa că-i cultiv. Ei sunt ogorul meu, turma mea, via mea, grădinuța mea secretă. Ia uite-l și p-ăsta! A pomenit de Croissant-Rouge! Așa, și? Păi, zise el, în traducere, nenorocitului i-a ieșit Croasantul Roșu. (Mihai Buzea)
Povești muritoare
1. Eram a 12-a, mergeam la școală cu cămașa scoasă din pantaloni, o mână în buzunar, ghiozdanul în spate și țigara după ureche. Viitorul suna bine, cele trei secunde moca oferite de Connex la început de apel îmi ajungeau să-i transmit profei de engleză ora și locul întâlnirii. Sau ea mie. Într-o zi, în pauză, sună telefonul. Toată lumea cu ochii pe mine. Eu, mai nemuritor ca niciodată, răspund: ce faci, iubi? Iubi e în cancelarie, alături de părinții tăi. Eu sunt direc.. am închis din reflex, să nu treacă 3 secunde. (Camil Popescu)
Repet și aici ce am scris mai sus: în lumea în care trăim azi există, fie că vrem sau nu, realități noi, care nu existau "pe vremea noastră". De pildă, relații sexuale între profesori și eleve au existat dintotdeauna, dar relațiile dintre profesoare și elevi sunt ceva nou. Este genul de subiect pe care vă recomand să-l aveți în vedere. Așa cum vă recomand să fiți cât de poate de atenți la lumea celor tineri și, dacă se poate, să învățați de la ei. Ceea ce îmi recomand și mie, deși mi se pare foarte greu.
2. Se întâlneau în lift, în fiecare zi, cam la aceeași oră. Nu și-au vorbit niciodată. Tăceau împreună până la etajul 20, unde el cobora. Ea zâmbea cu ochii-nchiși, încă trei etaje, privindu-l cum adoarme în brațele ei. A doua zi, pe la etajul doi, el o duce cu barca în larg, ea îi aduce micul dejun la pat. Într-o joi el i-a dăruit un bob de rouă, ea pitea vise-n părul lui. Liftul s-a prăbușit într-o duminică, când nu era nimeni în preajmă. Doar poveștile din mintea lor nu s-au mai găsit niciodată. (Adina Colțea)
Da. Nu numai noi, tupeiștii, trăim iubiri. Și sfioșii trăiesc iubiri. Și ei sunt subiecte, da. E bine că autoarea i-a omorât pe îndrăgostiți la final, pentru că altfel cei doi tolomaci erau în stare să se plimbe cu liftul ăla până la pensie. Și după.
3. Sunt bibliotecara Goguța, cenzor-șefă în Noua Comisie Sanitaro-Literară. Conform cu noile norme o să elimin din rafturi și cartotecă poveștile românești intolerante, rasiste sau sexiste. Uite, Harap Alb e cea mai sfidătoare, a crezut că oximoronul mă poate duce de nas - rasist. Toate care-l au pe Făt Frumos - sexist, macho. Călin Nebunul - discriminată, Povestea porcului - specistă, Ivan Turbincă - xenofob. Era să îmi scape Prostia omenească. A, uite și criminala, Povestea Poveștilor, Povestea Pulei. Jos cu ea, imediat. (Gheorghiță Mircea)
Per-fect! E a treia oară când revin la idee: cenzura e veche de când lumea, dar autocenzura voluntară e ceva nou. Bine, în text e vorba de corectitudine politică (sau, enfin, de varianta ei extremistă), dar tot reprezintă ceva nou, ceva cu care va fi nevoie să ne acomodăm, într-un fel sau altul. Sau cu care să ne batem, de ce nu!
4. Am să-l omor cu mâna mea pe monstrul care îmi sperie fetița în fiecare seară, a zis tăticul cu vocea hotărâtă, ținând copila pe genunchi. Avusese și el parte de monstrul său, care se desprindea din umbrele nopții și aluneca în pat lângă el. Și pe el îl atingea monstrul într-un fel rușinos care-i producea durere. Și el își ținuse pleoapele strânse, de teamă să nu-și vadă monstrul. Povestea de groază trebuia să se oprească și monstrul trebuia ucis. Tăticul și-a ținut promisiunea și într-o seară l-au găsit spânzurat. (Siranuș Hakobian)
Absolut de acord. Foarte bun. Voi păstra acest text ca să-l dau ca model de proză foarte scurtă. Din punctul meu de vedere, nu există aici nimic de ajustat.
5. Mă duceam în fiecare zi să-l văd la cursul de surf. Arăta ca un zeu când ieșea din valuri. Serile ne plimbam pe plajă și vorbeam despre vrute și nevrute până noaptea târziu. Îi poți scrie Laurei că-mi place de ea? m-a întrebat într-o zi, în timp ce ne uitam la valuri. Da, i-am răspuns, dar ochii mi s-au umplut de lacrimi. Mai târziu m-am întors în același loc și-am îngropat scrisoarea în nisip. Vacanța și vara s-au terminat, ne-am revăzut toți trei după 20 de ani, fiecare cu copiii lui. (Cristina Alistar-Gabouty)
Deși poate părea ciudat, textul mi-a amintit de o proză scurtă a lui Hemingway: "Oameni vara". Bine, acolo era și cu sex, dar un aer comun, de perisabilitate, au ambele texte. Iată o ocazie în care îmi pare rău de limitarea dată de numărul de caractere: mi-ar fi plăcut să aflu mai multe despre Laura și destinul ei.
6. Avea un talent extraordinar de a afla detalii despre viețile oamenilor din conturile lor de social media. Dacă îi și întâlnea, nu scăpa nici unul de scannerul chirurgical al ochilor săi. Groparul sentimentelor: dezgropa ce alții se chinuiau ani întregi să îngroape. Adora să rezolve poveștile de amor. Îi sclipeau ochii când le dădea în vileag. Declara că le urăște, căci sunt toate la fel și că, în final, toți se despart. Povestea lui a fost îngropată în veșnicie. A iubit pe cineva, dar în tăcere. (Oana Jindiceanu)
De data asta, autoarea - Oana Jindiceanu - m-a înfățișat pe mine, personal, cu obsesia mea (profesională!) a a afla secretele altora, ale tuturor. Și ce secrete sunt mai zemoase decât cele de alcov? În plus: ca și eroul autoarei, și eu mi-am ținut gura închisă în Clipa Supremă, când ar fi trebuit s-o deschid. Și totul ar fi fost altfel. Din punct de vedere literar, nu-mi place în text formularea "Povestea lui a fost îngropată în veșnicie"; se putea găsi ceva mai puțin lacrimogen.