Pârșul fluieră lung. Păpușă, ce faci? Păianjenul se uită încrucișat, el știe unde și se răsti. Bă șoarece, nu te simți bine? Agăți așa, ființe delicate ca mine? Sunt arahnidă europeană și am drepturi. Vreau să mă plimb fără grija unei agresiuni posibil fizice. Pârșul înghiți în sec. Dromaderul se așeză lângă prietenul lui, fără să observe că avea lipit de fund un păianjen care fusese plin de drepturi. Fraiere, tare ești prost. Cum vezi pistrui, cum te topești. Pârșul mormăi ceva, transpus. Tocmai văzuse o buburuză.
Cristian Dumitru
Irlandeză. Roșcovană. Pomeți înalți, gură mare, față plină de pistrui. Părul cade pe frunte cum vrea, rar ridicat de mâna între degetele căreia ține un joint. Îmbrăcată la nimereală. Undeva, nu tocmai la vedere, deși ochiul indiscret al operatorului reușește s-o prindă repetat, sticla cu tărie. Câteodată uită unde se află, o scoate în văzul tuturor și trage un gât. Nimic din ce pare a fi: lațele, hainele șleampete, bârfele, pomeții, pistruii, nu o interesează. Ia microfonul și cântă. Și leagă suflet de suflet.
Alexandra Buhudini
Bunuțul văruia Crucea de Piatră din inima Raiului. Licurici de vopsea cădeau pe pământ, pe chipurile mormintelor eroilor. Mamele le sărutau pistruii și își înfigeau degetele în pământ doar-doar or prinde de guler războiul și l-or topi în blesteme și lacrimi. Noaptea, Dumnezeu ieșea din salopeta de lucru sub forma unui gând. Lua ac și ață și cosea fiecare maică ce-I trecea pragul casei, la haina Lui de in. Erau mamele-nasturi. În fiecare dimineață, își descheia cămașa la piept și îmbrățișa Crucea de Piatră.
