Un destin în vârtejul istoriei: Pierre Drieu la Rochelle / Adrieu!

Citiţi un fragment din această carte.


O ţară (Franţa) şi o întreagă societate (cea franceză), prinse în capcana celei de-a doua conflagraţii mondiale, căreia nu erau pregătite să-i facă faţă. Un continent (Europa) în care se desfăşoară bătălia supremă pentru hegemonie. O varietate de formule ideologice şi politice, aflate în competiţie pentru întâietate (sau, mai degrabă, pentru dominaţie exclusivă) în spaţiul european. Un scriitor francez talentat (Pierre Drieu la Rochelle) care, în căutarea unei soluţii la problemele Franţei şi ale continentului, a făcut o opţiune nefastă, la începutul unui drum încheiat cu falimentul moral şi curmarea prematură a vieţii sale. Acestea sunt cadrul istoric şi fragmentul de destin individual care şi-au dat întâlnire în paginile jurnalului de faţă.

După euforia imediată generată de victorie şi de speranţa unei păci îndelungate - "ultimul război" era formula ce ilustra o convingere larg răspândită imediat după 1918 -, societatea franceză a fost cuprinsă de convulsii politice şi ideologice, dezvoltate în mare măsură din urmările celor patru ani de încordare maximă a resurselor ei umane şi materiale. Democraţia, încă stabilă în primii ani de după încheierea păcii, a început să se erodeze, ca urmare a afirmării curentelor extremiste. La stânga spectrului politic s-a situat recent înfiinţatul Partid Comunist Francez, dependent de centrala de la Moscova, organizată pe baze totalitare; la dreapta aceluiaşi spectru a luat avânt mişcarea antebelică Action Française, expresie concentrată de naţionalism virulent - antigerman pe plan extern, antidemocrat şi antisemit pe plan intern. Carenţele poziţiei internaţionale a Franţei, din ce în ce mai evidente pe măsura noii afirmări a veleităţilor hegemonice ale Germaniei, după 1933, au subminat democraţia franceză. Consecinţa directă a acestei scleroze politice avea să fie prăbuşirea concomitentă, în 1940, a frontului de la hotare şi a celui intern.

Deruta politică a Franţei a fost însă doar o componentă a derapajului politic general al continentului european în cei douăzeci de ani care separă cea dintâi de cea de-a doua conflagraţie mondială. Departe de a domoli conflictele naţionale, pacea din 1919 a dat un puternic impuls naţionalismelor şi alinierii statelor europene, sporite numeric în urma destrămării imperiilor, în grupări de interese în funcţie de politica lor, conservatoare sau revizionistă, pe plan internaţional. Marile puteri europene continuau să-şi conteste hegemonia continentală, într-o vreme când se deschisese de fapt lupta pentru hegemonia mondială, dominium mundi, curs inexorabil, intuit de minţile cele mai lucide ale vremii.

Antagonismelor dintre state le corespundeau faliile ideologice profunde dinlăuntrul fiecărui stat. Faţă în faţă s-au aflat două ideologii extremiste, cea comunistă, ipostază totalitară a socialismului, puternic impulsionată internaţional de crearea Uniunii Republicilor Socialiste Sovietice şi de prozelitismul universal al acesteia, şi cea naţionalistă, masiv încurajată de ascensiunea mişcărilor totalitare de dreapta. Trăsăturile caracteristice ale fronturilor ideologice antagoniste care au precedat şi prefaţat marea înfruntare armată dezlănţuită în 1939 au fost intoleranţa socială, de o parte - lupta de clasă -, şi intoleranţa naţionalistă, cu manifestări rasiste, antisemite, de cealaltă parte. Europa tradiţională, aşa cum rezultase dintr-o evoluţie multiseculară care îi asigurase primatul mondial, îşi trăia ultimele clipe.

La mai puţin de un an de la declanşarea ostilităţilor şi în numai câteva săptămâni de ofensivă germană pe frontul de vest, armata franceză a fost silită să capituleze, lăsând Franţa în aria hegemoniei Reichului nazist: o parte direct, în teritoriile ocupate de armata germană până la încheierea armistiţiului, altă parte indirect, sub administrarea unui guvern propriu, strict controlat însă de puterea ocupantă. Au urmat patru ani de ocupaţie, care au pus la grea încercare conştiinţa naţională.

Jurnalul lui Pierre Drieu la Rochelle, oglindă fidelă a unei fiinţe frământate nu numai de propriile contradicţii, dar şi de cele ale vremii în care s-au scurs ultimii ani ai vieţii sale, dezvăluie un personaj complex, în permanent conflict cu lumea şi cu sine însuşi. Spirit neliniştit, obsedat de problemele unei existenţe neîmplinite pe plan personal şi de cele ale lumii în care trăia, el a însemnat în paginile jurnalului său, fără a se cruţa, reflecţii asupra propriei experienţe de viaţă, de la datele personale cele mai intime la politica tragică a vremii sale, în anii de mutaţii majore ireversibile pe scena europeană şi mondială din timpul celei mai mari conflagraţii a istoriei universale.

Scriitor neîndoielnic talentat, autor al unor romane foarte apreciate, Pierre Drieu la Rochelle apare, în paginile jurnalului său, în stare de permanent dubiu asupra propriei capacităţi de creaţie. Natură agitată, puternic înclinată spre introspecţie, autorul îşi înregistrează fără rezerve obsesiile erotice şi alunecările sale în această sferă a experienţei umane. Critic sever al oamenilor vremii, în primul rând al cunoscuţilor săi, el îşi dezvăluie incapacitatea de a stabili legături trainice, puncte de reazem necesare în orice existenţă umană. Viziunea sa asupra oamenilor, inclusiv asupra sa însuşi, este esenţial negativă, cu un puternic fond de mizantropie. Spirit labil, în permanenţă chinuit de probleme noi şi de căutarea soluţiilor la aceste probleme, pradă a unor entuziasme facile şi a unor obsesii şi intoleranţe preconcepute - nu în ultimul rând a unui antisemitism repulsiv -, scriitorul pare robul unui dezechilibru psihic marcat, fundament şi cadru afectiv-pasional al unui intelect neîndoielnic ieşit din comun. Urmărite prin prisma psihologiei scriitorului, opţiunile sale ideologice şi politice se lasă mai lesne înţelese.

Naţionalist francez în tinereţea sa, Pierre Drieu la Rochelle a îmbrăţişat în perioada interbelică, puternic tensionată de înfruntările dintre stânga, inclusiv cea comunistă , în ascensiune, şi dreapta, devenită în parte fascizantă, cu o puternică conotaţie antisemită (reminiscenţă stăruitoare a epocii procesului Dreyfus), tezele celei din urmă. Începutul celui de Al Doilea Război Mondial şi pasivitatea militară a Franţei şi a aliatului ei principal, Anglia, îi trezesc dubii puternice asupra capacităţii ţării sale de a mai juca un rol politic major pe continent. Tot mai insistent îşi fac loc în însemnările sale înclinaţia spre formula totalitarismului naţionalist, al lui Mussolini şi al lui Hitler, şi ostilitatea faţă de democraţie; tot mai mult se arată înclinat să vadă în Germania nazistă forţa chemată să realizeze unitatea Europei şi să apere continentul de concurenţa mondială a marilor puteri extraeuropene, a cărei inevitabilitate o intuia. Pasul următor, care delimitează o opţiune politico-ideologică de un act profund imoral, chiar dacă oportunismul s-a realizat treptat, cu adaptări şi justificări interioare succesive, a fost colaborarea, activă şi răsplătită, cu puterea ocupantă.

Când alibiul rolului istoric al Germaniei în evoluţia mondială a vremii şi-a pierdut credibilitatea, odată cu înfrângerile suferite de trupele Reichului pe toate fronturile, jurnalul înregistrează divagaţiile din ce în ce mai abundente şi contradictorii ale scriitorului, unele dintre ele nu lipsite de o remarcabilă perspicacitate. Dar poate fi într-adevăr vorba de perspicacitate acolo unde, într-un noian de viziuni profetice contradictorii, se rătăcesc şi câteva care s-au împlinit?

Jurnalul se recomandă neîndoielnic prin sinceritatea autorului său. Necruţător cu contemporanii săi, ale căror slăbiciuni şi vicii le denunţă, Drieu la Rochelle e necruţător şi cu sine însuşi; nu îşi ascunde şi nu ascunde cititorilor săi aspectele cele mai repulsive ale naturii şi faptelor sale. Poate că, în perspectiva evoluţiei istorice generale, a crezut în necesitatea colaborării cu ocupantul ţării. Şi totuşi, după cum arată Julien Hervier în Introducerea cărţii, jurnalul tăinuieşte un fapt însemnat: sursa sau sursele veniturilor sale în timpul ocupaţiei, care, neîndoielnic, veneau din actul de colaborare, directă sau indirectă, cu ocupantul străin. Tăcere elocventă, care evidenţiază limitele inevitabile ale oricărei sincerităţi.

Itinerarului literar, ideologic şi politic al autorului, de la naţionalism la colaboraţionism, i-a pus capăt actul sinuciderii, în 1945, când Drieu nu mai avea de ales decât între procesul public, cu condamnare probabil capitală, şi autoanihilare. A preferat ultima soluţie, care l-a scutit, cum el însuşi o spune, de umilinţele unor interogatorii şi confesiuni în faţa instanţei de judecată.

A lăsat posterităţii dosarul aproape complet al atitudinii sale în anii de răscruce pentru istoria Franţei 1939-1945.

După ezitări prelungite, jurnalul lui Pierre Drieu la Rochelle a intrat, în cele din urmă, în circuitul public francez şi european. Este, incontestabil, o mărturie de epocă şi, oricât de dureroase şi de şocante ar fi, sursele istorice trebuie să ajungă la cei care doresc să cunoască destinele individuale şi colective ale lumii din care fac parte. Psihanaliştii vor strânge, desigur, o recoltă bogată de pe urma studierii acestui text puţin obişnuit; la rândul lor, istoricii vor găsi în paginile acestui jurnal material de reflecţie asupra unui segment însemnat al celui de Al Doilea Război Mondial şi a raportului dintre evoluţia internă a unei mari puteri în declin, Franţa, şi marile transformări în curs, din Europa şi din lumea întreagă.

Şerban Papacostea
Bucureşti, iunie 2006