Basarabia. Drepturi naționale și istorice

Citiți prefața acestei cărți aici.


"Sed infidelis... tot violentas oppressiones terris Moldaviae intulit... sicut Tiginium, Kiliam, Bialogrodum, Galatium, Timarovam, Soroka... Smailum cum aliis ditionibus circa Danubium et tota provincia budziacensi... Fortalitia a tyrannis obsessa omnia restituentur, sicut Illius Czarea Maiestas in suis universalibus notificat." (Text în latină din "universalul" sau manifestul lui Dimitrie Cantemir către moldoveni, iunie 1711)

("Dar necredinciosul [...] ne-a distrus cetățile și pe altele le-a ocupat: Tighina, Chilia, Cetatea Albă, Galați, Reni, Soroca, Ismail și alte pământuri de la Dunăre și în tot ținutul Bugeacului... Și cetățile ce ni s-au luat de tirani se vor da toate înapoi, așa cum spune Măria Sa Țarul în universalul său...")

Într-o comunicare prezentată recent la Academia Română, domnul Nistor a analizat semnificația și mai ales conținutul numelui Basarabiei în diferite epoci istorice. Această denumire este, evident, medievală: ea derivă direct din cea a dinastiei valahe a Basarabilor, a cărei existență este dovedită istoric de la începutul secolului al XIV-lea; această apartenență este de netăgăduit, tot așa cum de netăgăduit este faptul că Lorena sau Lotharingia [Superioară] reprezintă o reminiscență îndepărtată a statelor lui Lothar, suveranul carolingian din secolul al IX-lea. Numele desemnează în primul rând Țara Românească, principatul Basarabilor, care, după retragerea dominației tătare din a doua jumătate a secolului al XIV-lea, se întindea până la gurile Dunării și la țărmurile Mării Negre. A existat mult timp obiceiul de a da unui stat numele dinastiei care l-a fondat și astfel, în secolul al XV-lea, denumirea de Basarabia desemna întregul ținut al Țării Românești, dând naștere, în culegerile de documente și de texte diplomatice, unor confuzii care se regăsesc chiar sub pana unor istorici recenți. Vechiul Codex diplomaticus al lui Dogiel menționa un voievod al Basarabiei; domnul Handelsman, într-un capitol despre Polonia sub primii Iagelloni, îi atribuia reginei Hedviga nu numai intenția de a revendica suzeranitatea asupra Moldovei și a Țării Românești, ci și "lărgirea, în 1396, a suzeranității poloneze asupra Basarabiei" ca și cum ar fi fost vorba de o provincie distinctă. În realitate, documentele poloneze desemnau cu acest nume Țara Românească (Valahia): Terra Basarabum sive Transalpina în 1510; Besarabia, alias Valachia transalpina în 1514.

În secolul al XV-lea, regiunea Dunării de Jos a făcut obiectul unui litigiu între vechiul principat valah, care-și impusese primul dominația, și noul principat moldovean care se întindea progresiv spre sud, urmând cursurile fluviilor, paralel cu lanțul Carpaților și cu Nistrul. Rivalitatea dintre cele două state românești era, în realitate, rivalitatea dintre suveranii lor, regii Ungariei și Poloniei. De la sfârșitul secolului al XIV-lea, Moldova se întinsese până la gura de vărsare a Nistrului și țărmul mării la Cetatea Albă, dar de-abia în 1465 Ștefan cel Mare a ocupat Chilia, pe brațul nordic al Deltei Dunării, și și-a instalat pârcălabii la conducerea cetății. Până atunci, teritoriul din nordul Dunării și de pe litoralul Mării Negre fusese o posesiune valahă care aparținea Basarabilor, prin urmare, constituia o parte a "Basarabiei". Și până la urmă a rămas cu acest nume; se întâmplă uneori ca numele unei provincii să acopere o regiune geografică mai vastă, chiar un continent, ca în cazul Africii, de pildă, dar este posibil și contrariul: de exemplu, denumirea "Île-de-France" s-a extins la întregul regat, deși, pe Rin, ținutul care amintește numele francilor (Franken, Franconia) se limitează la regiunea Main; Rumelia balcanică mai amintește și azi de numele Rum, dat de turci întregului Imperiu Bizantin.

În secolul al XVI-lea, "Basarabia" desemna în mod curent acel teritoriu, mai restrâns, mărginit de cursul inferior al Prutului și al Dunării și litoralul Mării Negre, la vest de gura de vărsare a Nistrului. Această nouă semnificație începe să se contureze din momentul în care turcii cuceresc fortărețele Chilia și Cetatea Albă, desprinse din Moldova, și constituie în jurul acestor două cetăți o zonă de aprovizionare și de administrare strategică (raia), la care, în 1538, adaugă și Tighina, numită din acest moment Bender. Acesta este Bugeacul, lăsat pradă de către noii săi stăpâni hoardelor tătare care trebuiau să stea de strajă la hotarele Principatelor Dunărene. Timp de trei secole, sensul acestui termen nu s-a schimbat: Basarabia, în epoca modernă a istoriei, desemnează acea parte a Moldovei care a fost alipită direct posesiunilor Imperiului Otoman, de la gura de vărsare a Nistrului la brațul dunărean al Chiliei și la cursul inferior al Prutului: un cadrilater neregulat, blocând accesul rutelor moldovenești la Marea Neagră, după cum Dobrogea controla drumurile comerțului muntean către litoralul aceleiași mări. În 1690, un raport venețian specifică foarte clar această echivalență: Bugeacul, adică Basarabia. Câțiva ani mai târziu, în 1698, un diplomat austriac, înzestrat cu o clarviziune remarcabilă, atrăgea atenția guvernului său asupra tendințelor de expansiune ale Rusiei, "care momentan amenință să înghită doar Crimeea, dar în cazul în care situația se va rezolva în avantajul ei, nu va pierde ocazia să își întindă tentaculele spre Basarabia..."

Este evident că aici era vorba despre Bugeac. Aproape un secol mai târziu, domnul Peyssonnel face aceeași referință în tratatul său despre comerțul pe Marea Neagră: "Basarabia, astăzi Bugeac, este o mare provincie a statelor hanului (tătarilor), mărginită la nord de Nistru, la est de Marea Neagră, la sud de Dunăre, la vest de Moldova. Principalele ei centre comerciale sunt: Bender, Căușeni, Cetatea Albă, Chilia, Ismail, Chișla". Aceste localități delimitează perimetrul teritoriului.

Curios este faptul că, la acea dată, printr-o confuzie care nu se explică decât prin prezența tătarilor pe ambele maluri ale Nistrului, regiunea care se întindea la est de acest fluviu până la vărsarea Bugului (sudul actualei Transnistrii) se numea de asemenea Basarabia, cu toate că nu făcuse parte niciodată din statul Basarabilor sau din Principatul Moldovei: "Odessa, acest oraș maritim al Basarabiei", va scrie în 1820 Anthoine, baron de St. Joseph, autor al unui eseu despre comerțul și navigația pe Marea Neagră, ale cărui numeroase și precise informații sunt rodul unei lungi experiențe și al unei cunoașteri directe și serioase a regiunilor pontice. În această privință, trebuie amintit că, în lucrarea lui Peyssonnel menționată anterior, se face referire la "o mică provincie a statelor hanului" situată la est de Nistru, pe care autorul o numește "Dubossar", unde regăsim numele raionului moldovenesc Dubăsari, pe Nistru. Provincia este "situată în unghiul format de fluviul Nistru cu hotarele Poloniei; cele două târguri ale Dubossarului au dat numele lor ținutului; târgul Batta (Balta) din care jumătate aparține polonezilor și aproximativ patruzeci de sate. Această provincie este locuită de armeni și de moldoveni; este condusă de un hatman sau guvernator creștin; de obicei este un armean sau un grec. Guvernul lor este învestit în schimbul unei sume pe care o plătesc anual trezoreriei. Această provincie este mărginită la nord și la vest de hotarele Poloniei și un braț al Nistrului; la sud de Nistru și la est de teritoriul Benderului". Această poziționare geografică, deși își permite câteva libertăți în privința punctelor cardinale, atestă totuși existența unui teritoriu autonom, al cărui guvernator creștin se afla față de hanul tătar al Crimeii pe aceeași poziție pe care o ocupau contemporanii săi, domnitorii fanarioți ai Moldovei sau Țării Românești, față de sultanul Constantinopolului. Este interesant de notat că acest teritoriu populat cu armeni și moldoveni, la est de Nistru, corespunde destul de exact, de la sfârșitul secolului al XVIII-lea, cu cel al "republicii moldovenești" înființate de URSS în 1924. Faptul că numele de Basarabia desemna atât posesiunile Hoardei Edisanului, între Nistru și Bug, cât și Bugeacul ocupat de alți tătari, între Prut, Dunăre și Nistru, constituie de asemenea pretextul unor confuzii geografice, ale căror efecte se vor vedea pe deplin atunci când Rusia își va extinde frontierele în 1792 și 1793 - cu ocazia păcii de la Iași și a celei de-a doua împărțiri a Poloniei - până la cursul acestui ultim fluviu.

Dar în secolele al XVI-lea și al XVII-lea, nimeni nu se gândea să considere Bugeacul sau Basarabia, în sensul originar, altfel decât ca pe un teritoriu smuls Moldovei de cuceririle sultanilor Baiazid al II-lea și Soliman I. Boierii moldoveni au protestat în felul lor în 1540, asasinându-l pe domnitorul Ștefan, supranumit "Lăcustă", care le fusese impus de sultanul victorios, pentru că "puțin câte puțin începuse să cedeze țara împăratului; voia să-i cedeze tot malul Dunării până la munți, ca și tot Nistrul". Douăzeci de ani mai târziu, Iacob Heraclid, supranumit Despot-Vodă, este cel care cheamă la cruciadă nobilimea războinică a ținutului "fiindcă am de gând să fac din nou din Dunăre frontiera țării mele, Moldova... și sper ca în scurt timp să redobândesc tot teritoriul moldav ocupat de Păgân, adică malul Dunării..." Este limpede că ceea ce îl însuflețea era să șteargă urmele acestei prime dezmembrări a unității moldovenești și să restabilească frontierele de pe vremea lui Ștefan cel Mare.

Acesta este și sensul apelului lansat de tinerii boieri în 1684, în perioada domnitorului Ștefan Petriceicu, pentru a-i îndemna pe ai lor "să recucerească pământul pe care ni l-a luat Păgânul".

În condițiile în care polonezii ridicau pretenții asupra teritoriului revendicat de Moldova, iar Imperiul German era încă departe, domnitorii din a doua jumătate a secolului al XVII-lea au început să-și îndrepte privirile spre Rusia moscovită, care tocmai pusese stăpânire pe cazacii lui Hmelnițki și pătrunsese în Ucraina.

În 1656 a fost parafat un tratat între domnitorul Gheorghe Ștefan și țarul Rusiei: "localitățile, teritoriile și cetățile", putem citi în acest act de alianță, "pe care Turcul le-a smuls de la Moldova, cum ar fi Cetatea Albă, Chilia, Tighina și provincia Bugeac, țarul Rusiei le va recâștiga prin forța armelor și le va reda Principatului Moldovei iure haereditario". Dreptul de "posesiune permanentă" a Basarabiei, prin care trebuie înțeles Bugeacul, era deci garantat Moldovei încă din 1656 de către statul moscovit în momentul când își întindea puterea asupra Kievului, capitala Ucrainei! Iată o primă confirmare a îndreptățitei "unități seculare" a Basarabiei cu această țară din urmă.

Aceste hotare istorice aveau să fie din nou garantate într-un mod exhaustiv și solemn prin tratatul ruso-moldovenesc din 13 aprilie 1711. Când Petru cel Mare, învingătorul lui Carol al XII-lea, s-a hotărât să ducă mai departe planurile unora dintre predecesorii săi și să continue ofensiva împotriva Imperiului Otoman, pe care doar o schițase la asediul cetății Azov, a început să stabilească relații mai strânse cu domnitorii Moldovei și Țării Românești, ale căror state se găseau în calea armatelor sale. Constantin Brâncoveanu a fost mai prudent, însă Dimitrie Cantemir a încheiat un tratat de alianță cu rușii, al cărui text ni s-a păstrat și în versiunea moldovenească, și în cea rusească. Cronica lui Neculce reproduce "punctele" principale ale acordului încheiat de domnitorul Moldovei cu țarul, care, de altfel, nu a fost făcut public decât după intrarea trupelor rusești; "Țara Moldovei cu Nistrul să-i fie hotarul, și cu Bugeacul și cu toate cetățile tot ale Moldovei să fie. Numai deodată prin cetăți să aședze moscalii oșteni pân' s-o întemeie țara, iar apoi să lipsească oastea moschicească". "Universalul" sau manifestul lansat de Dimitrie Cantemir în iunie 1711 pentru a anunța poporului războiul de eliberare este foarte categoric: "Dar necredinciosul, Păgânul, nevrednic și călcător de jurământ, ne-a distrus fortărețele și pe altele le-a ocupat: Tighina, Chilia, Cetatea Albă, Galați, Reni, Soroca, Ismail și alte pământuri de la Dunăre și în tot ținutul Bugeacului... Și cetățile ce ni s-au luat de tirani se vor da toate înapoi, așa cum spune Măria Sa Țarul în universalul său...". O proclamație a lui Petru cel Mare, adresată moldovenilor, conținea aceleași asigurări. Textul rusesc al tratatului prevedea la articolul XI o linie de demarcație foarte precisă: "Frontierele Moldovei, în conformitate cu vechile sale drepturi, sunt cele formate de Nistru (Camenița, Bender, cu ținutul Bugeacului), Dunărea, Valahia, Transilvania și Polonia, după delimitarea care a fost făcută."

Cu siguranță, acest document avea anexată și o hartă, deoarece la un desen de acest gen pare să facă referire textul. Dacă este vorba de fortărețele din partea de sus a Nistrului și de la mijlocul lui și nu numai de Bugeacul propriu-zis, motivul îl constituie desele invazii ale turcilor, care distruseseră, de la sfârșitul secolului al XVI-lea, cetățile pe care nu le ocupaseră.

Domnitorul Cantemir își propusese să profite de această campanie și, cu sprijinul promis de țar, nu numai să recâștige teritoriile pe care Imperiul Otoman le răpise Moldovei în cursul ultimelor două secole, dar să și reconstruiască fortărețele care păzeau odinioară toată frontiera Nistrului. Din păcate, cursul nefavorabil al evenimentelor nu i-a dat ocazia să pună la încercare sinceritatea angajamentelor rușilor; se știe că armata țarului a fost încercuită la Stănilești de forțele considerabile ale turcilor și tătarilor și că Petru cel Mare a scăpat cu viață datorită venalității vizirului, reușind chiar să-l ia cu el și pe Cantemir, aliatul și tovarășul său de suferință. Oricum, Tratatul ruso-moldovenesc din 1711, care i-a urmat celui din 1656, recunoaște, fără echivoc, importanța Nistrului, frontieră orientală a Moldovei, și consideră "Basarabia", cunoscută de altminteri numai sub numele tătar de Bugeac, ca provincie a Moldovei ocupată de turci și care trebuia restituită principatului din care constituie o parte integrantă. Este deci total eronat să luăm ca punct de plecare în analizarea chestiunii Basarabiei și a relațiilor ruso-române Tratatul de la București din 1812, asupra căruia vom reveni mai târziu și care "elibera Basarabia de sub jugul turcesc" potrivit expresiei lui S. Sazonov, reprodusă de nenumărate ori de către promotorii tezei rusești, fie ei albi sau roșii. Exact cu un secol înainte, un tratat încheiat în conformitate cu toate formele legale nu cu Imperiul Otoman suzeran al principatului moldovenesc, ci cu Moldova însăși, recunoștea, prin semnătura fondatorului Rusiei moderne, "drepturile istorice și naționale" ale acestui stat românesc pe întreg teritoriul său, care se întindea, fără tăgadă, până la Nistru și la Dunăre. Această primă concluzie nu mai are nevoie de niciun alt comentariu.

De altfel, în 1711, când Petru cel Mare recunoștea Nistrul ca hotar al Moldovei, imperiul său nu se învecina cu acest ținut. Posesiunile țaratului rus aveau să se extindă însă în decursul secolului al XVIII-lea și chiar să ajungă la Nistru în cele din urmă, după al patrulea război împotriva turcilor și a doua împărțire a Poloniei. Este aproape de prisos să mai amintim aici etapele succesive ale expansiunii Rusiei spre Marea Neagră; în acest context se pune chestiunea Basarabiei la începutul secolului următor: 1739, prin Pacea de la Belgrad, Marea Azov și cursul inferior al Kubanului; 1774, prin Tratatul de la Kuciuk-Kainargi, litoralul Mării Negre până la vărsarea Bugului și independența Crimeii; 1783, anexarea Crimeii și protectoratul asupra Georgiei; 1792, prin Tratatul de la Iași, litoralul Mării Negre între Bug și Nistru și coasta Circasiei; 1793, provinciile poloneze între Bug și Nistru; 1801, anexarea Georgiei; 1812, prin Tratatul de la București, Basarabia.

Nu intenționăm să ne ocupăm aici de chestiunea Transnistriei, ocupată în prezent de trupele românești; este un teritoriu care interesează România din punct de vedere etnic, din cauza numărului mare de moldoveni stabiliți acolo în urma unui lung proces de colonizare sau infiltrare, dar asupra căruia nu ar putea pretinde drepturi "istorice" sau "naționale".

Trebuie remarcat totuși că nici Rusia nu are mai multe drepturi în această regiune deoarece a încorporat-o în imperiul ei doar cu douăzeci de ani înaintea Basarabiei. Populația pe care a găsit-o aici nu conținea elemente ucrainene, cărora li se mai spunea și ruși mici, decât în județele din nord, care aparținuseră până în 1793 Poloniei; sudul, anexat în 1792, era o regiune de stepă ocupată de tătari, cu excepția raionului Dubăsari, locuit, potrivit domnului Peyssonnel, de armeni și moldoveni. Pentru a popula vastele întinderi ale Noii Rusii, guvernul țarist avea să recurgă, încă din epoca Ecaterinei a II-a, la o colonizare intensă cu elemente străine, venite din toate colțurile lumii să se stabilească în noile provincii la nord de Marea Neagră. Se poate spune, fără exagerare, că aici a existat, în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea și prima jumătate a secolului al XIX-lea, o altă Americă, unde au fost întemeiate numeroase colonii germane, sârbești, românești, bulgare, conduse deseori tot de străini, cum ar fi maltezi, ca amiralul de Ribas, sau emigranți francezi, ca ducele de Richelieu, contele de Langeron sau contele de Saint-Priest. Dezvoltarea și popularea Rusiei meridionale, între aproximativ 1750 și 1830, au fost, înainte de toate, rezultatul unor inițiative internaționale. Era absolut necesar să amintim aceste circumstanțe înainte de a analiza noua fază a relațiilor ruso-române, mai exact cele stabilite în perioada războiului ruso-turc din 1806-1812.

De altfel, nu este lipsit de interes să menționăm aici foarte pe scurt evoluția acestor relații - sau mai curând apetitul crescut pentru întărirea raporturilor ruso-române - după epoca tratatului încheiat între Petru cel Mare și Dimitrie Cantemir. În 1711, atmosfera este încă idilică. Rușii și moldovenii fraternizează la începutul unui război comun, lansat împotriva Păgânului, sub auspiciile ortodoxiei. Țarul vine personal la Iași și mai-mai să-l sufoce cu îmbrățișări pe aliatul său, domnitorul moldovean, pe care insistă să-l așeze la loc de cinste la masa sa. Banchetele se țin lanț, riscând chiar să pună în pericol eficacitatea acțiunii militare, iar boierii, care nu sunt încă obișnuiți cu gustul șampaniei, se trezesc mahmuri și constată că tovarășii lor de petrecere și-au însușit din obiectele sau din îmbrăcămintea lor, fără doar și poate pentru a le păstra ca amintiri tangibile ale acestor agape de neuitat36. Dar la urma urmelor, Moldova este tratată ca un stat suveran, domnitorul ei poate întemeia o dinastie, boierimea are privilegiile garantate și nicio taxă nu va fi impusă țării care, de-acum înainte, va fi scutită de plata tributului.

Rușii apar din nou în 1739, sub comanda mareșalului Münnich. După o întâlnire expeditivă cu boierii care veniseră să-l întâmpine la Iași, în frunte cu mitropolitul, acesta le aduse la cunoștință condițiile sale prin care le cerea loialitate absolută față de Imperiul Rus, adăpost și hrană pentru 20.000 de soldați, 3.000 de lucrători pentru fortificații, fără a omite un cadou "spontan" de 30 de pungi cu bani pentru el și alte 100, sub formă de contribuție anuală pentru cheltuielile de întreținere. Și bietul cronicar moldovean Neculce notează cu amărăciune: "Aceste ponturi au dat Meneh [Münnich - n.n.] boierilor și au zisu că, de n-or primi, o da foc târgului. Și i-au făcut cu de-a sila de-au iscălitu. (...) Ca mai pe urmă veți vedia la ce au vinit cinstea lui Meneh pe boieri. Că vinul cel ungurescu dulce s-au făcut venin amar, și râsul plânsu, și voia cea bună groază și frică, și oh, oh, oh!, și bogăția sărăcie și lipsa blăstăm și osânda vecinică, neuitată și neînchegată."

În septembrie 1769, rușii au pătruns pentru a treia oară în Moldova; de data asta, pentru a-și extinde ocupația și asupra Țării Românești. La Iași, baronul de Elmpt, care comanda corpul de armată rus, i-a obligat imediat pe mitropolit, pe toți boierii prezenți și populația strânsă în fața bisericii mitropolitane să depună jurământ de credință "Majestății Sale prea milostiva împărăteasă Ecaterina Alexeevna". După care a cerut lămuriri despre întinderea și numărul județelor, populația, resursele economice, regimul taxelor și obiceiurile țării, arătând că era ferm hotărât să se stabilească pe aceste meleaguri și să le administreze în numele împărătesei tuturor rușilor.

Complicațiile împărțirii Poloniei și necesitatea de a pune capăt unui război care durase deja prea mult au obligat totuși Rusia să adopte o poziție mai moderată. În cadrul Tratatului de la Kuciuk-Kainargi, s-a mulțumit cu frontiera Bugului și cu un drept de protecție asupra creștinilor ortodocși din Imperiul Otoman care ar fi trebuit să fie, evident, foarte fructuos în viitor. În același timp, își rezerva dreptul de a aviza numirea domnitorilor Moldovei și Țării Românești - deși acest articol a rămas secret. Doar Austria primea ca răsplată pentru rolul său de mediator o "bagatelă": Bucovina.

A urmat o epocă de proiecte, în care Principatele Române, râvnite atât de Rusia, cât și de Austria, aveau să constituie o zonă neutră între cele două imperii rivale. Regatul "Dacia", al cărui vechi nume reapărea astfel în corespondența diplomatică a cancelariilor, părea să-i revină prințului Potemkin și se referea la Țara Românească, Moldova și Basarabia. După cum atestă relatarea contemporană a domnului Peyssonnel, este evident că prin Basarabia se înțelegea Bugeacul. Ar trebui totuși remarcat că a fost din nou recunoscută cu acest prilej unitatea geografică și istorică a țărilor române și că se cuvenea, de drept, să recapete teritoriul pierdut în urma cuceririlor otomane.

Aceste planuri ambițioase au rămas doar pe hârtie, iar războiul pornit de Austria și Rusia împotriva turcilor în 1788 nu a adus nicio soluționare a problemei. Principatele, ocupate din nou de armatele austro-ruse, au fost evacuate după încheierea păcii, iar Imperiul Otoman a reintrat în posesia cetăților Bugeacului care-i fuseseră răpite de ruși. Revoluția franceză și încheierea împărțirii Poloniei au îndreptat atenția marilor puteri în altă parte; abia cincisprezece ani mai târziu, după ce-i impusese Imperiului Otoman noi condiții în legătură cu navigația pe Marea Neagră și trecerea Strâmtorilor [Bosfor și Dardanele - n.n.], avea Rusia să încerce să-și continue marșul, oprit în 1793 pe Nistru.

Citiți prefața acestei cărți aici.