Gheorghe I. Brătianu și unitatea românilor - Prefață Basarabia. Drepturi naționale și istorice

Citiți un fragment din această carte aici.


Gheorghe I. Brătianu, acela care era convins că "în istorie, cercetarea este știință, dar descrierea, artă", considera că istoricul este un cercetător-demiurg. Investigatorul trecutului trebuia să fie om de știință atunci când își făcea "ancheta" și artist al cuvântului scris și vorbit atunci când dezvăluia pentru public rezultatele reconstituirilor sale.

Gh. I. Brătianu a revoluționat studiul Evului Mediu românesc prin mai multe direcții de cercetare (din care au rezultat cărți fundamentale), dar trei mi se par neapărat demne de a fi menționate aici.

Una dintre ele este formarea statelor (voievodatelor) românești în prima treime a mileniului al doilea al erei creștine. Concepția istoricului în acest sens a condus la apariția, în 1945, a cărții Tradiția istorică despre întemeierea statelor românești, prin care istoricul a stabilit definitiv că legendele consemnate în trecut despre fondarea țărilor sunt izvoare istorice demne de toată atenția. Urmările, pentru istoriografie, ale reabilitării tradiției au condus la notarea concomitenței și identității fenomenului în Țara Românească și Moldova, dar și la evidențierea premiselor interne ale apariției statului unificat, premise care coboară mult în timp, dincolo de 1300, în legătură cu tutela plănuită de Regatul Ungariei la sud și est de Carpați, după "rețeta" aplicată în Transilvania. De la Gh. I. Brătianu se știe clar (în corelație cu ideile relevate de profesorul său, Nicolae Iorga) că Țările Românești care aveau să formeze Țările cele mari sunt vechi, că ele au fost frânate, dar nu distruse de dominațiile străine. Dominațiile însă, mai ales cea maghiară, au tulburat mult procesul, au împiedicat unificarea completă a Țărilor Românești, au frânat cultura medievală, au obturat legăturile directe ale românilor cu Occidentul. Brătianu reabilitează descălecatul dinspre Făgăraș și pe cel dinspre Maramureș, dar constată mai multe descălecate dinspre interiorul arcului Carpaților și mai multe "încălecări" ale munților de către Țările Române mici. Aceste țări, pornind de la Dunăre și din Voievodatul lui Litovoi până în curbura Carpaților și la nord, spre Obcinele Bucovinei de mai târziu, se întindeau la începutul mileniului al doilea de o parte și de alta a munților. Istoricul constata această unitate pe linia munților cam în același timp în care marii geografi declarau - după studii serioase - Carpații drept coloană vertebrală a pământului românesc.

O altă linie directoare a operei lui Gh. I. Brătianu se referă la adunările de stări din Europa și din Țările Române (între care, sub aspect etnic, este inclusă și Transilvania). Marele savant a plecat de la istoriografia europeană în domeniu (cu preluarea și prelucrarea ideilor unor specialiști francezi, germani, italieni, spanioli, maghiari, cehi, polonezi etc.) și de la izvoare și a constatat că rădăcinile democrației parlamentare contemporane pornesc de la Magna Charta Libertatum, adică din 1215, din Anglia lui Ioan fără de Țară. A analizat și "Bula de Aur" a nobilimii ungare din 1222, de sub regele Andrei al II-lea, regimurile politice ale regatelor Ungariei, Poloniei, Cehiei (Boemiei), cu "sfintele lor coroane", cu teoriile acestor reprezentări ale puterii, sintetizate în "țara legală". A demonstrat pentru prima oară cum au funcționat stările și adunările de stări din Moldova, Țara Românească și Transilvania. Pentru Transilvania, a constatat existența și a adunărilor românești locale, la nivelul districtelor, păstrate - multe dintre ele - ca enclave de viață românească pe domeniul regal al suveranilor de la Buda. Prin aceste cercetări novatoare la noi, Gh. I. Brătianu a încadrat civilizația medievală și modernă timpurie românească în istoria parlamentarismului european.

A treia linie directoare a tematicii lui Gh. I. Brătianu este Marea Neagră. Pornind de la izvoare sigure, autorul a oferit lumii pandantul est-european al cercetării lui Fernand Braudel închinate Mării Mediterane în epoca lui Filip al II-lea. A dovedit că Marea Neagră a fost o piatră turnantă nu numai a comerțului, ci mai ales a civilizațiilor din regiunea de confluență a Europei cu Asia și Africa. La această răscruce de drumuri pe apă și pe uscat se găseau în mod direct Moldova și indirect (fiindcă Dobrogea încăpuse, după 1417, treptat, pe mâini otomane) Țara Românească. Concluziile, așa de judicios formulate, ale cărții, conduc la ideea că civilizația românească a înflorit atâta timp cât drumurile fluviale și maritime nu au fost obturate de mâini străine și cât timp accesul românilor la aceste drumuri a fost neîngrădit. După ce Marea Neagră a devenit "lac turcesc", după ce au fost ocupate cetățile (Chilia, Cetatea Albă, Tighina, Brăila), Țările Române au ajuns ca într-o închisoare continentală. În referirile sale la Moldova, și mai ales la Moldova lui Ștefan cel Mare și a urmașilor săi, este pomenită și Basarabia, botezată așa de români și numită de tătari și de alți asiatici Bugeac. Cantemir vorbește despre "Basarabia și Benderul" (numele turcesc al Tighinei). Numele de Bugeac, în timpuri revolute, se referea la extremitatea sudică a ținutului, iar la începutul secolului al XX-lea cuprindea numai zona din apropierea Tighinei. În una dintre poeziile lui Alexe Mateevici se găsesc cuvintele "În Bugeac, la Căușeni...". Asocierea numelor "Basarabia" și "Bender", pe care le constatăm la Cantemir, sugerează ideea că încă până la el Basarabia însemna doar acea parte a Moldovei dinspre sud, care se afla sub ocupație turcească și care fusese în timpuri și mai vechi sub controlul dinastiei Țării Românești a Basarabilor. Ocuparea de către turci a regiunii Tighinei spre sud s-a produs în 1538, după prima domnie a lui Petru Rareș, ca pedeapsă pentru "hainirea" domnului. Partea nordică a teritoriului dintre Prut și Nistru va fi legată mai strâns de Imperiul Otoman numai după crearea (în 1713) a raialei Hotin. De regulă, a funcționat o delimitare clară a teritoriului moldovenesc aflat în directă stăpânire turcească de restul Țării Moldovei. După ocuparea Moldovei de răsărit de către Imperiul Rus, la 1812, numele de Basarabia s-a extins treptat, în urma intervenției țariste, asupra întregului teritoriu dintre Prut și Nistru.

Firește, un istoric atât de serios a tratat și alte teme privitoare la trecutul românilor, între care nu lipsește formarea poporului român și a limbii române. Gh. I. Brătianu a trăit cu mare durere, dar cu stoicism, perioada revizionistă și sfârtecarea țării în 1940. La scurt timp după anul fatidic 1940, în 1943, a publicat Origines et formation de l'unité roumaine, unde prezintă pentru străini (cartea a apărut mai întâi, în 1942, în românește) felul de închegare a poporului român, dar mai ales felul de constituire a Țărilor Românești, care au ajuns în mod organic la unitatea politică a statului, realizată practic între 1848 și 1918. După ce marile puteri recunoscuseră în 1919-1920 unirea înfăptuită de români la 1918, a venit negarea actului, prin voința Rusiei (metamorfozată după 1917 în "imperiul roșu", bolșevic/comunist, zis URSS), a Germaniei și a Italiei. Actele acestea samavolnice au fost precedate și însoțite de o ideologie pe măsură, mincinoasă, iar în această minciună istoria a jucat un rol important. Este vorba despre istoriografia instrumentalizată de politicieni. Pe această linie, românii nu ar fi avut niciun drept asupra teritoriilor lor, locuite în majoritate de ei. Unii istorici străini s-au întrecut atunci în formulări elucubrante despre originea și formarea românilor ca popor și despre alcătuirea structurilor lor statale. Gh. I. Brătianu, alături de alți specialiști români, a corectat prompt aceste abateri de la etica "meseriei de istoric" (Marc Bloch).

"Tendința" unora este aceea de a susține și astăzi că românii - cel mai numeros popor din sud-estul Europei - ar fi apărut din neant. Marele istoric francez Ferdinand Lot, inițial sceptic în privința continuității daco-romane la nord de Dunăre, exprimă cel mai bine acest paradox, după lectura și critica unei cărți fundamentale dedicate temei de Gheorghe I. Brătianu: "Totuși, unde ar trebui să-i plasăm pe daco-români? Ungurii, sârbii, bulgarii și grecii sunt de acord că ei nu au ce căuta, cu niciun preț, nici în Transilvania, nici în Serbia, nici în Bulgaria, nici în Macedonia sau în Pind. Ei nu au căzut totuși din cer și nu au venit nici din fundul iadului. Această unanimitate împotriva românilor incită, prin urmare, la adoptarea tezei cu privire la dăinuirea daco-romanilor la nordul Dunării". Daco-romanii și românii au locuit mereu și la nordul Dunării deși s-au mișcat, ca toate popoarele, în spațiul destinat lor de soartă.

Românitatea din Moldova este o realitate veche, născută treptat, după retragerea aureliană și roirea daco-romanilor și românilor timpurii spre est, așa cum s-a întâmplat și în celelalte regiuni românești în care stăpânirea romană nu s-a exercitat în mod direct. Procesul a fost similar cu "roirea" celorlalte popoare romanice în spațiile vecine nucleului lor de formare. Etnogeneza românilor, tocmai pentru că românii au fost și sunt cel mai numeros popor din sud-estul Europei, s-a produs pe un spațiu larg, care se întinde pe linia sud-nord de la Munții Balcani până la Carpații Nordici și pe linia est-vest "de la Nistru pân-la Tisa" (Mihai Eminescu). Firește, în acest imens spațiu nu a fost o continuitate etnică de locuire românească, ci au fost "pânze de populație" (Petre P. Panaitescu) daco-romană și apoi românească, alternând cu alte neamuri. De asemenea, în aceste regiuni - ca peste tot pe planetă - au fost și mișcări de populație (în cazul de față, românească, mixtă sau neromânească). Venirea unor conducători români din Maramureș și din Transilvania propriu-zisă la răsărit de Carpați a însemnat doar un impuls politic și nu un aport serios demografic. Moldova avea propria populație românească, datând încă din perioada etnogenezei și avea și nuclee de organizare politică formate înainte de secolul al XIV-lea. Unele dintre acestea erau formate mai ales din români și conduse prioritar de români, altele aveau și componente ale populațiilor turanice din valurile migratoare mai recente (pecenegi, uzi, cumani, tătari), precum și ale populațiilor slave. Păstorii români dinspre vest, în mișcarea lor pendulatoare între locurile de iernat și cele de vărat, au ajuns până la Nistru și chiar dincolo mult de Nistru. Acolo unde pământul era roditor și iarba grasă s-au așezat statornic lângă mai vechi pânze de populație (românească sau neromânească). Istoricul nostru a descris cumpătat aceste procese și a închinat Basarabiei o carte separată, cu istoria ținutului și cu demografia sa colorată în tricolor. A tentat să-i convingă pe străini că drepturile românești asupra Basarabiei nu vin din neant, ci dintr-o temeinică viețuire, conviețuire și supraviețuire a poporului său.

Apariția cărții Basarabia. Drepturi naționale și istorice, scrisă de Gheorghe Brătianu, tradusă din limba franceză prin strădania Editurii Meteor, reprezintă un act de cultură. Conform opiniei autorului, analiza spinoasei teme nu este completă, dar problemele esențiale sunt puse cu o acuratețe demnă de un maestru. După cum a fost acest erudit de spiță nobilă, numit Gheorghe I. Brătianu.

Gheorghe I. Brătianu, ca toată generația lui de istorici-cetățeni, angajați în dezvelirea prezentului oamenilor care au trăit odinioară, a vibrat pentru înaintașii lui și pentru toți românii. Brătienii de la moșia Florica, cu rudele lor neștiute de la Ruginoasa (și nu numai ei), făcuseră Țara și o făcuseră bine. Gh. I. Brătianu iubea România cu fervoare și cu mare curățenie sufletească, neîntinată de xenofobie ori de șovinism. La răpirea Basarabiei în 1940 a plâns, ca și atunci când și-a văzut pământul invadat de tancuri sovietice, de soldați primitivi și de "comisari ai poporului" care ne dictau istoria și ne maculau viața. Se știe că ar fi putut să plece în Occident înainte de a fi arestat și încarcerat, dar a preferat să stea împreună cu neamul lui, afirmând că un Brătianu nu pleacă niciodată din România ca să se salveze pe sine. A rămas și a sfârșit ca martir în închisoarea de la Sighet, în 1953, alături de alți patrioți români, lăsându-ne încă un mormânt anonim de erou, pe lângă celelalte nenumărate, pe care se cuvine să presărăm mereu "ale laurilor foi". Gheorghe I. Brătianu merită, întru eternitate, toată gratitudinea noastră.

Citiți un fragment din această carte aici.
Citiți cuvântul înainte și introducerea acestei cărți aici.