*
Maestrul Augustin Cupșa ar fi trebuit să scrie despre Franța, așa fusese înțelegerea: are o experiență imensă în privința subiectului, în materie de "povești franceze" a adunat un cufăr, un sipet, un sunduc, o ladă de zestre, o adevărată comoară. Dar ce folos! L-au năpădit obligațiile profesionale, n-a mai găsit timp, așa că m-a delegat pe mine, așa cum spune-se că Nenea Iancu îl delega pe Eminescu, în redacție la Timpul, când nu afla inspirație pentru un articol: "Mihalache, scrie-l tu". Ce să fac? Scriu eu Franța, că n-o fi foc! Măcar că n-am în tașcă nici a mia parte din cele adunate de Cupșa.Desigur, apare chestiunea: de ce l-am rugat pe el de la bun început, în loc să scriu eu textul și gata? Păi, iată de ce: de frică. Toate romanele mele au cel puțin un capitol plasat în Franța, iar ispita de a mă lăuda și de a-mi face reclamă era și este foarte mare, iar eu sunt om slab, ușor de dus în orice ispită. Mai ales în perioada asta, de după Bookfest și înainte de Campionatul European.
Mă lupt cu toți demonii mei să mă abțin. Așa că nu voi alege, din mormanul de amintiri care-mi stau la dispoziție, nicio amintire pariziană; rien! Aleg trei amintiri de prin alte părți, le dau direct, nerafinate, aruncate cu furca, în speranța că s-o găsi măcar un cititor care să aprecieze sinceritatea în locul măiestriei literare.
M-am dus la Tournai, aici în Belgia, cu nu știu ce treabă, și trebuia să rămân peste noapte. Am găsit greu o cazare la un preț mai bun, cu mic dejun inclus, dar nu la hotel, ci la cineva acasă: pe site zicea că prețul e mai mic pentru că trebuia să urci o scară abruptă până la cameră, dar și pentru că imobilul era vechi. Nu mă interesau astfel de fleacuri, am luat cazarea și a fost foarte bine, am dormit boierește. A doua zi am coborât să mănânc și m-am pomenit servit de stăpânul casei, ajutat de soția lui: doi pensionari extrem de simpatici. Se învârteau în jurul meu ca două titireze, tot încercând să intre-n vorbă, iar eu mă prefăceam foarte flămând, ca să nu mă dau de gol că vorbesc o franceză à la Coana Chirița, dar din una-n alta le-am spus că sunt român și atunci au început să-mi vorbească în românește. Am rămas tâmpit. Iată povestea lor: domnul fusese, timp de 12 ani, directorul Centrului Cultural din București, iar doamna lui stătuse cu el în România în tot timpul ăsta. Nu erau bogați, așa că nu placaseră niciodată în concedii, au strâns ban pe ban în vederea pensiei. Nu erau belgieni, ci francezi din Normadia, iar etapa "bucureșteană" a vieții lor (lipsite de copii, din păcate) fusese cea mai frumoasă, cea de care își aminteau cu cel mai mare drag. Am stat cu ei la vorbe de pe la opt dimineața până spre 11, dacă nu mă înșel, și-aș mai fi stat dacă nu aveam tren spre Brussel. România le plăcuse enorm, se simțiseră extrem de iubiți la București, își făcuseră mulțime de prieteni, avuseseră viață socială ca nicăieri altundeva, iar pensionarea și repatrierea în Franța fuseseră momente foarte, foarte triste pentru amândoi. Planul era să cumpere o casă în Normandia lor natală. Dar nu au reușit: banii strânși nu erau suficienți, pentru că prețurile la imobiliare explodaseră, după ce Normandia ajunsese o provincie "la modă" printre francezi (lucru de care eu habar n-aveam). Cu ce aveau ei n-ar fi putut să cumpere nici măcar un coteț de găini în Normadia și - după ce au căutat peste tot - nicăieri în Franța, așa că au prins un pont: Valonia belgiană era în curs de depopulare, după dezindustrializarea forțată, așa c-au tot căutat până au dat peste caraghioasa lor casă din Tournai. Înaltă, îngustă, veche, strivită între alte clădiri, dar pe care și-o permiseseră și care devenise căminul lor. Munciseră amândoi s-o pună la punct, iar acum se bucurau de ea și de oaspeții pe care îi primeau; erau oameni foarte sociabili, dar singuri. Mi-a plăcut de ei cum nu vă pot spune, încă le mai scriu, iar doamna a plâns când am plecat, m-a pupat și mi-a spus "dragă Mihai".
A doua poveste este de la Nisa. Acolo am avut treabă în ianuarie; ce să faci, n-ai ce să faci. Ori de câte ori mă întorceam "acasă", la hotelașul foarte ieftin unde mă aciuisem, îmi ținea calea o doamnă în vârstă (cam 70 de ani, estimez), elegant îmbrăcată, cu aspect distins și mers lent, negrăbit. Seară de seară mă privea în ochi când treceam pe lângă ea (avea o anumită zonă de "patrulare"), până când m-am prins că făcea trotuarul. Mi s-a părut incredibil. Se vedea clar că fusese o frumusețe. Ochii îi fuseseră albaștri, părul blond, iar trăsăturile îi rămăseseră armonioase, regulate. L-am întrebat pe Ali, recepționerul de noapte de la hotelașul meu (mai stăteam la un pahar cu el, că mă întorceam întotdeauna noaptea, când el n-aveam nicio treabă: ianuarie!) și mi-a zis că doamna Adèle făcea într-adevăr trotuarul, ceea ce știa tot orașul, dar tot orașul mai știa și că ea era cea care plătea, nu clientul. Doamna Adèle își plătea de fiecare dată iubiții pasageri pe care îi putea ademeni la ea acasă, ceea ce mie mi s-a părut foarte straniu. Ali mi-a zis că doamna avea o poveste foarte tristă, că mintea ei nu mai era chiar întreagă, dar că îmi va spune povestea în seara următoare. Dar n-a fost nicio seară următoare: Ali n-a mai venit la muncă, în locul lui era o lituaniancă ce nu știa nimic, iar eu am rămas mufluz. Și acum îmi pare rău. Astfel de istorii nu se ratează, pur și simplu!
A treia poveste e din Lyon. Mă trambalam și eu pe-acolo, iar când am trecut pe lângă unul dintre liceele de elită ale orașului, elevii tocmai ieșeau, grupuri-grupuri, răzând tare și sporovăind, cum fac toți liceenii de pe lumea asta. Ochesc un profesor mai bătrâior ("bătrâior", adică avea vârsta mea de-acum!), mă duc la el și-l întreb nu știu ce, despre politica Uniunii (pe vremea aia eram ziarist, sau mai precis făceam pe ziaristul). Omul se uită la mine ca boul. Repet întrebarea, mai rar, mai clar, adăugând niște formule de politețe suplimentare, cum face orice român; nimic. Se uita la mine exact ca un bou bătut în cap. Vreo patru fete gureșe, eleve de-ale lui (am înțeles după aia), ne înconjoară imediat și încep să-i traducă, iar individul se luminează la față și îmi răspunde imediat, foarte încântat să toace politica Uniunii cu un ziarist de departe. Abia atunci m-am făcut eu roșu de rușine: nu-mi dădusem seama că un francez de vârsta lui nu înțelege engleza! Așa au fost ei educați, așa a fost educată o întreagă generație, ceea ce pentru mine este uluitor, extraordinar; dar e adevărat. Tinerii n-au nicio treabă, sunt europeni anglofoni ca toți tinerii Europei, dar generația părinților lor este cu totul altă mâncare de pește.
Când l-am auzit pe Macron declarând că cei mai mari dușmani ai Europei sunt Rusia, China "și America" nu m-am mai mirat. Eram vaccinat. Cine mă vaccinase, dacă nu profesorachele meu din Lyon, da-i-ar Dumnezeu sănătate și viață lungă?!
Notă: Dacă vreți să contribuiți la această rubrică, vă așteptăm propunerile (nu ezitați să vorbiți și despre aceeași țară, din altă perspectivă). Detalii despre ce ne puteți propune aici.