În cele ce urmează, Mihai Buzea (n. 1971, a publicat până în prezent articole în presa culturală, plus nouă romane. Cel mai recent: Tarot la Polirom, 2023) a formulat câteva gânduri după citirea textelor selectate pe LiterNet din temele: Trăiesc din scris, După ce ne-am cunoscut, Îmi donez corpul științei și Cățeluș cu părul creț - toate textele aici.
*
În anii '90 era o vorbă: "Ce apar ca ciupercile după ploaie?", iar răspunsul se voia spiritual: "Facultățile particulare!". Mă rog, tehnic era adevărat. În câțiva ani apăruseră câteva zeci; n-aveau cum să fie toate bune, dac-o fi fost vreuna, dar nu asta e ideea. Dacă apăreau înseamnă că era nevoie de ele, deci oferta sistemului de stat era absolut insuficientă, nu acoperea cererea. Așa c-a acoperit-o piața liberă, scăzând desigur calitatea serviciului oferit (studiile superioare). Timpul a rezolvat problema, iar acum există și învățământ superior gratuit, și învățământ superior cu taxă, și învățământ privat cu taxă - de toate pentru toți. Eu zic că e bine așa.Florin Iaru oferă cursuri de scriere creativă din 2012, iar în 2024 m-am luat și eu după el și am oferit și eu așa ceva, lucru care m-a învățat mai multe pe mine decât pe cursanții mei. Primo: cererea este imensă, oferta este încă subdimensionată. Secundo: oamenii care vin "să învețe să scrie" știu deja să scrie, majoritatea este mai mult decât foarte bună, deci cursurile ar trebui să se numească "de publicare creativă", nu de "scriere creativă", pentru că ei știu cum să scrie, dar nu știu cum să publice, cum să treacă de furcile caudine ale editurilor! Tertio: inevitabil, această situație readuce în discuție problema poziționării. Dacă cei care vin la cursuri sunt deja foarte buni (și sunt!), atunci ce-i califică pe cei ca mine să se poziționeze în "profesori"? Nu este o chestiune futilă! Cum poate pretinde cineva să-l "învețe" pe un egal al său? Sigur, un părinte își învață copilul, un Leonard Doroftei își învață ucenicii de la sală - dar cum își permite un Buzea, să spunem, să "învețe" el pe cineva și să ceară bani pentru asta? Și nu este un singur Buzea; sunt puzderie!
Propun o ipoteză. Nu un răspuns, că nu-l am, ci o simplă ipoteză. E vorba de timp, de economisirea timpului. De la un scriitor nu înveți cum să scrii, ci cum să nu pierzi timpul scriind ceea ce nu se va publica niciodată, de către nimeni. Și el de unde știe asta? Păi, a pățit-o personal. A scris și a scris și a tot scris, iar de publicat nu l-a publicat nicio editură; la un moment dat, a scris ceva ce-a fost publicat, și atunci a prins șpilul ("jocul"): ce merită scris pentru că are șanse și ce merită scris doar pentru propria desfătare (jurnalul personal, de pildă). Din punctul meu de vedere, este singura justificare a "poziționării" ăstora ca mine, care pretindem că scriem mai bine decât cei pe care-i învățăm (sau selectăm, ca în cazul textelor de aici, de pe Ficțiuni Reale). NU scriem mai bine! Dau un exemplu concret: unul dintre cursanții mei a dat o piesă de teatru într-un act, o adevărată bijuterie, cum n-aș fost eu în stare să dau într-o mie de ani (o să o citiți în curând pe LiterNet). E doar un exemplu dintre multe.
În afară de poziționare (care, oricum și cum, tot rămâne o problemă), mai e ceva: notorietatea. Din martie 2024 și până acum (ieri, mai precis), mi s-a pus de cinci ori această întrebare: "Dar cine ești tu? N-am auzit de tine!". La chestiunea notorietății mai am încă de lucrat: nu numai că n-am răspuns, dar n-am reușit să formulez nici măcar o ipoteză. La fel ca toți scriitorii pe care-i cunosc, credeam că lumea (care citește) auzise de mine. Falsch! Mă mințeam singur. Poate că nu e chiar cuvântul potrivit, poate că "mă amăgeam" e mai bine. Dacă și ăsta-i bine...
Trăiesc din scris
1. Nu a fost alegerea mea. În perioada asta nu-ți găsești prea ușor un loc de muncă, așa că am răspuns la primul anunț pe care l-am găsit în ziar. E o meserie de rutină, însă încerc să pun suflet în fiecare lucru pe care îl scriu. E șase seara și dactilografiez deja de zece ore. Termin scrisoarea. Îmi pare rău pentru tragedia prin care treceți. Memoria fiului dvs. va fi mereu prețuită pentru Regimentul de Infanterie 506. Dactilografiez în continuare și mă întreb dacă voi primi și eu o scrisoare despre Thomas al meu. (Vlad Pasencu)
Tot textul e bun și "în chestie", cum ar zice Maiorescu, dar i-am dat locul întâi pentru fraza de final. Din punctul meu de vedere: așa se scrie proza scurtă!
2. Șeful mi-a dat vestea că sediul din oraș al firmei unde lucram se închide. Nu exista varianta de remote, așa c-am rămas fără job. Mi-am căutat de lucru. Așa m-am apucat de scris. Astrosex horoscop pentru o revistă franțuzească. Contract găsit pe Fiverr. Eram plătită la articol. Curgeau mail-urile la revistă cu întrebări despre compatibilitatea sexuală dintre zodii. Unele detaliate cu privire la poziții orgasmice și jucării sexuale potrivite. Luni plec în Franța, am prima întâlnire cu un cititor. (Mihaela Scânteie)
Păi, da. "Cine știe carte are patru ochi". Dacă aș cunoaște și eu limba franceză, n-aș trăi din scris? Aici, nu în România! Dar, deh. Unde nu e, nici Dumnezeu nu cere.
3. Sau, mai degrabă, scriu ca să trăiesc. Când mi-au dat drumul, după noaptea aceea-n care m-au bătut de m-am pișat pe mine, mi-au zis: scrie, băiete, orice, doar scrie. La urma urmei, nici nu e greu. Poveștile vin singure la mine, nu trebuie să le caut. Așa că iau o foaie și scriu: Pavel al lui Ciulin ascultă posturi de radio nepermise. Mihai Savu spune la beție bancuri despre tovarășul. Iar Ion Aman are-n plan să treacă la sârbi. Semnat: Demosten. Cioc cioc. Ascund repede foaia. Începe utrenia, părinte Damaschin. (Carmen-Ecaterina Ciobâcă)
Perfect, minunat! Doar că "cioc cioc" ar putea arăta mai bine grafic. Fie "cioc-cioc" , fie "cioc, cioc". În fine, fleacuri. Splendid text!
4. În aglomerația din metrou stau aplecată peste o fată care-și butonează intens telefonul și-o văd într-o poză din Viena unde scrie: dragilor, storyteller-ul vostru preferat tocmai a aterizat. Abia așteptam să vă descriu gustul divin al lui Sacher, îmi ling buzele și mă simt ca Charlie în fabrica de ciocolată. Îmi ascund râsul în punga cu covrigii cumpărați de la Dristor, miros teribil. Mă privește cu ochii umezi de foame. Îi dau unul și-i urez poftă bună, că merge bine ceva sărat după atâta tort. (Andra Toropoc)
Pe doamna Andra Toporoc mi-a venit s-o cer de nevastă după ce-am citit frumusețea asta de micro-capodoperă, a cărei forță stă în ochii ăia umezi de foame; dar dup-aia mi-am amintit că sunt om însurat. Csf, ncsf.
5. Mulțumesc lu' văru-meu Cristi, pupă nenea pe el rece. A murit la mine-n casă. Sărac. L-am găsit țeapăn lângă un colet Amazon. Binoclu cu infraroșu. Din ziua aia, am început să scriu. Caligrafic, punctual, nu omit niciun detaliu. La final, mă semnez de fiecare dată. Bag plicurile pe sub uși și a doua zi mă trezesc în cont cu două sute de euro. Per plic. Aș putea să cer mai mult, dar nu sunt mârlan. Am uitat să vă spun. Sunt reclamagiu de profesie. Dragă Ap 18, de la C4, Sc1, știu că te-ai apucat de cultivat iarbă. (Arthur Ianoși)
"Pupă nenea pe el rece"! Fabulos. Adică, nu: textul ar fi fost fabulos fără aceste două propoziții: "Am uitat să vă spun. Sunt reclamagiu de profesie", care par două cârje pentru cititorii proști. Gre-șit! Aici, pe Ficțiuni Reale, nu sunt cititori proști, ci doar scriitori perfectibili.
După ce ne-am cunoscut
1. Am devenit prieteni buni, m-ai prezentat surorii tale de care m-am îndrăgostit lulea. Soarta a vrut să boxăm în semifinală. Tu erai mai tare, eu mai tehnic, ea în sală. Nu am vrut să te lovesc, nu ai vrut să mă bați, în repriza a treia în care am tot dansat îmbrățișați, am șoptit în același timp: Fă-mă KO. Arbitrul de ring ne-a descalificat pentru noncombat, lumea ne-a huiduit. Am rămas amici la cataramă. Nu ți-am devenit cumnat. Soră-ta a urlat atunci. Fătălăilor. Și s-a cuplat cu un balerin. (Marian Bircea)
Totul perfect, nicio virgulă în plus sau în minus, rămân totuși cu o neîmplinire pe sufletul meu: de ce în semifinală?
2. Am fost surprins să descopăr că-i place să doarmă ca mine. Pe spate și cu ochii-nchiși. Ne-am cunoscut târziu, eram deja morți. Ne-am dezgropat, am început să ne recompunem și să ne dez-bătrânim. Ea a rămas dez-însărcinată. Încet, încet ne-am dez-cunoscut din ce în ce mai bine. Apoi ne-am dez-îndrăgostit, căci cele mai bune lucruri într-un cuplu care face proba timpului se întâmplă după ce dragostea trece. Am trăit apoi împreună, îmbrățișați, unul departe de altul, ca doi străini nenăscuți încă. (Alex Caragian)
Interesant unghi de atac, da. Sau nu înțeleg eu bine o parte din intenția autorului, sau ultima frază ar fi trebuit să arate așa: "Am trăit apoi împreună, departe unul de altul, ca doi străini nenăscuți încă".
3. Liniște n-am mai avut. Prima alertă a fost la mai puțin de-o lună: ce-ar fi dacă m-aș muta la tine că n-am bani de chirie? A doua: ce-ar fi dacă ți-ai lua trusa de toaletă la bucătărie? Te-ai bărbieri în timp ce pregătești micul dejun. Următoarea: ce-ar fi dacă am face schimb de locuri? Nu suport să dorm la perete. Cea de ieri a fost prea de tot: ce-ar fi dacă mama s-ar muta la noi? Domnișoară Ce-Ar-Fi-Dacă, hai să dăm timpul înapoi. Aș avea grijă să nu mă mai prezint la prima noastră întâlnire. (Paul Dârvariu)
Ca de obicei, Paul Dârvariu mă OMOARĂ! Sau eu sunt Paul Dârvariu, sau Paul Dârvariu a trăit exact viața lui Mihai Buzea și acum face mișto de ea pe Ficțiuni Reale, sau noi bărbații suntem egal de proști în privința primelor iubiri. Sau femeile sunt egal de previzibile în prima tinerețe. Bine că nu scrie-n text și despre invazia sertarelor și a dulapurilor.
4. Când l-am simțit pentru prima dată, aveam vreo trei ani și plângeam într-un colț al casei auzindu-i pe ai mei certându-se. Mi-a apărut ca o voce de nicăieri. Curios este că nu mi-a fost teamă. Nu-i pusesem niciun nume, dar m-am gândit că poate era un spiriduș. Mă însoțea peste tot. Uneori parcă îi simțeam și respirația. Spre exemplu, pe la zece ani, m-am trezit speriată dintr-un coșmar și era acolo. L-am văzut. Era ghemuit, lângă patul meu. Murmura un descântec. De dispărut, n-a dispărut niciodată cu adevărat. (Ana Maria Dobre-Nir)
Nu sunt de acord cu "aveam vreo trei ani". Corect și credibil era "aveam vreo cinci ani". Așa mai da! Iar de încheiat, aș încheia cu "De dispărut, n-a mai dispărut niciodată".
5. I-am tras un cap în gură când ne-am cunoscut. Așa ne-am cunoscut, de fapt. N-a avut timp să reacționeze. A urmat apoi un genunchi în stomac. Am cules o scândură de pe jos și i-am rupt-o pe spinare. A căzut blană. Nu vă gândiți că-l băteam degeaba. Merita. L-am întors cu fața în sus, să mă țină minte și să-l ameninț: mai faci, mă? Atunci mi-am dat seama că nu era cel pe care-l căutam. De nervi, i-am mai dat un șut în vorbitor, apoi l-am întrebat cum îl cheamă. N-a zis nimic. I-am cerut scuze. Sper că m-a auzit. (Camil Popescu)
De obicei, în mediile interlope, gura este numită "vorbitoare", nu "vorbitor". Altfel, textul e bun, ține la toate cusăturile.
Îmi donez corpul științei
1. Domnul Geo a fost profesor de biologie, pasionat de disecții. Broaște, șoareci și orice lighioane aduse de micuții care asistau cu gura căscată, cât timp profesorul le povestea despre fiecare organ în parte. După ce și-a așezat odraslele la casele lor, și-a îngropat nevasta, domnul Geo și-a vândut casa și a colindat prin lume. Ăsta fusese ultimul lui vis. Când banii s-au terminat, s-a așezat pe o bancă în parc, și-a scris testamentul prin care își dona corpul în scopuri didactice și a închis ochii. (Ana-Maria Butuza)
Final ratat, din păcate. Logica internă a textului cerea ca domnul Geo să se sinucidă, clar! Ăsta ar fi fost clenciul textului: modul creativ în care alegea să se sinucidă profesorul, astfel încât corpul să fie totuși util în scopuri didactice.
2. A evadat Terente, senzații violente. Tresar și mă trezesc lac de transpirație din cauza emoțiilor. Am aflat că-s mulți candidați și de-atunci nu mai dorm bine, nici să mă antrenez nu mai pot și se știe că funcția întreține organul. Iau suplimente și sper ca eu să ocup locul vacant din borcan. Mă rog, o parte din mine. CV-ul mi-e bun, tatuajul celebru vizibil, am referințe ok, visul meu este să stau într-un muzeu, acum va fi clipa mea de glorie. Căci la fizică sunt bâtă și oricum creierul lui Einstein nu a dispărut. (Andra Toropoc)
M-am prins abia din a doua lectură: "nici să mă antrenez nu mai pot" - mooor!
3. Când eram mic, eram gras. Gras și cu pistrui. Și bâlbâit. Ai mei mă puneau să repet fraze complicate, să trec peste bariera aceea, blocajul cum le plăcea lor să îi spună, șapte sate late, ș-alte alte șapte sate late ș-încă alte șapte sate late. Când nu erau sate, erau sași. Și saci. M-am străduit, sincer m-am străduit. Tot bâlbâit am rămas. Gras, bâlbâit și atât de timid, de nici măcar o fată bătrână nu și-a ostenit visele tânjind după corpul meu acoperit cu pistrui. De aceea m-am hotărât să îl dau. Cu suflet cu tot. (Daniela Toader)
"Cu suflet cu tot" este un adaos absolut inutil la un text altfel foarte bun.
4. Măsuța găzduia câteva mânuțe dibace care construiau universul Lego. Zgomotul plasticului fu spart de întrebarea Doamnei. Care credeți că este sensul vieții, copii? Să pui pastă de dinți pe pâine. Să faci duș cu lapte. Sensul vieții e să ai un valet, un inorog și un valet pentru inorog. Sensul e să fii atât de bătrân, încât să-i furi bastonul mamei, să poți ieși la plimbare. Doamna se lumină. Și-ar oferi trupul oamenilor în alb, să îi scoată mațul inimii cu care să deseneze căsuțe în care fiecare copil are o mămică. (Alexandra Buhudini)
Text stricat de o găselniță complet aiurea: "mațul inimii cu care să deseneze". Pe bune, Alexandra? Mațul inimii cu care să deseneze?!
5. Vorbim aici de un corp puternic, bine echilibrat și suplu, căruia pasionații îi recunosc și apreciază valoarea. Încă de la primul contact, vizual, dezvăluie o profunzime elegantă, construită atent și concentrat. Impresia post-gust poate părea densă, ușor greoaie, dar rafinamentul bine maturat îndulcește orice reținere. Cunoscătorii îi vor savura aroma unică de fructe alese, culese târziu. Lasă-te consumat pe îndelete, cu respect pentru știința prefacerii și cu aprecierea cuvenită purității unui Merlot de viță nobilă. (Florentina Enache)
Text telefonat, dar bine executat stilistic. Se putea munci mai mult pe partea de creativitate; de exemplu, vocea narativă putea fi respectivul Merlot. Ieșea un text mult mai simpatic, după umila mea părere... de băutor de bere.
Cățeluș cu părul creț
1. Deja ajungeam la gaura cheii și a fost ceva firesc să mă uit la mama în baie. Ea mi-a spus că e frățiorul meu creț și eu i-am spus asta unui coleg. Câteva clase mai târziu, copiii mă strigau Crețule. Ba chiar au făcut un banc pe seama mea. Așa am ajuns să urăsc părul pubian. În seara aceea o doream atât de tare încât am îngenuncheat și i-am derulat ușor chiloții. M-am retras speriat când i-am văzut claia rebelă și creață. Noroc că ea a râs ușor și mi-a spus ferm în timp ce-mi trăgea capul spre ea: hai, că nu mușcă. (Radu Gramatovici)
Mă înclin cu respect, domnule profesor Radu Gramatovici. Da, așa arată un text perfect! Presimt că mă veți enerva foarte tare în viitor, când veți da mai multe autografe decât mine, la Gaudeamus 2027 să zicem.
2. Nu vorbea mult, era timidă. Prieteni nu avea, toți copiii o ocoleau, spunând că e înceată la minte. Nu se supăra, îl avea pe Crețu. Dulăul nu se dezlipea de ea. O însoțea când pleca spre școală, o aștepta până termina orele și venea cu ea acasă. În seara aceea rămăsese puțin în urmă, adulmecase ceva într-un tufiș. A sărit ca ars când a auzit-o țipând. Unul dintre cei doi zdrahoni beți criță o ținea, iar celălalt încerca să-i smulgă hainele. I-au găsit dimineață în șanț, cu beregatele sfârtecate. (Cristian Nedelcu)
Când era mică, soră-mea a avut o cățea, pe Turca. Toată săptămâna, Turca muncea la stână, la oi, dar duminica era în sat de dimineață până seară. Soră-mea își amintește cu lacrimi de acele duminici magice ale copilăriei din Ghijasa de Sus, când toți copiii o respectau ca pe maica precistă. Acum are 50 de ani și o cățelușă cât un pisoi jigărit, pe care trebuie s-o apere de orice câine.
3. Și când o să fie casa gata o să ai camera ta, plină cu jucării. O să avem și curte? Da, tati, o curte cu iarbă și cireși, și un leagăn. Și o trambulină. Da, scumpo, o punem între cireși. Tati, putem să avem și un cățel. Sigur, unul creț, așa ca tine, să vă jucați în grădină. Și o să fi și tu acasă cu noi, să ne jucăm în grădină? Nu știu, cred că o să fiu tot aici în Anglia. Tati. Da, scumpo. Nu mai vreau casă cu grădină și cățel. Vreau să vin cu mami în Anglia. Ți-a intrat ceva în ochi? Trebuie să închid. (David Brescan)
Nu mai zic nimic. La textul ăsta aleg să tac. The less I talk, the better.
4. Apelul de dimineață era un moment cheie al zilei, marcat de disciplina și sobrietatea militarilor. Păduchiosul cel creț și plin de scaieți pândea după o tufă și a dat din coadă la apariția Comandantului cu mină gravă. Tot atunci apăru și Fetița, o cățelușă curată și simpatică. Prin spatele Comandantului, Păduchiosul s-a dus spre cățică și a adus-o fix în fața noastră, feriți de privirea șefului. Când împerecherea era în toi, am pufnit în râs cu toții. Comandantul nu ne-a iertat dar am văzut doi căței fericiți. (Aurelian Țolescu)
Se pare că acest autor are o adevărată obsesie pentru povestirile cazone, ceea ce nu e nici pe departe rău: acestea strălucesc prin absență în literatura română, altfel o literatură din ce în ce mai bogată. E cumva nedrept: când bărbații români fac grătar și beau bere, nu-i mai oprești din a povesti amintiri din armată! Dar când scriitorii români scriu, se feresc de armată ca de dracul, ceea ce mi se pare de neînțeles. Eu n-am ce povesti din alea șase luni ale mele, că aș scrie eu! Revenind la text, aș schimba "cățica" aia cu o cățelușă normală, din DEX. Iar pe cățelușa din fraza anterioară aș face-o fie "maidaneză", fie "negruță", fie "patrupedă".
5. Sunt 12 ani de când diminețile lui se derulează la fel: își aprinde țigara, îl chemă cu un fluierat scurt, îl săltă la piept, îl vâră în geanta de la spate, încalecă bicicleta și pornesc spre parc. Pe drum îi povestește: vezi, Crețule, că așa îi spune deși nu e creț, e doar mic, dar așa a apucat să-i spună de la început, când l-a găsit lângă tomberon. A lăsat punga și a plecat cu ghemotocul maro. De atunci, au fost nedespărțiți până acum câteva zile, dar el continuă să-i vorbească, să nu-i fie frică de întuneric. (Ana-Maria Butuza)
Moartea! Mereu am spus: puține teme din literatură sunt atât de ofertante ca moartea. Repet: noi, ca cititori, nu ne mai săturăm de moarte, zici că suntem bobleți la cap. Așa că scriitorii să priceapă că asta ne dorim, deci asta să ne dea, că asta e marfa literară pe care suntem dispuși să o plătim: moartea și dragostea. Nu contează că e vorba de oameni, de câini sau de îngeri.