Alina Mariana Maer: Premiul "Lucian Pintilie" pentru Cea mai bună regie - Cine l-a ucis pe tata? la Gala UNITER 2024, Premiul pentru Cel mai bun spectacol și Premiul pentru Cea mai bună regie - La Academie, la cea de a XIX-a ediție a Festivalului "Buzău/Iubește/Teatru", Premiul pentru Cea mai bună regie și Premiul special al juriului - celor șase actori din Cine l-a ucis pe tata? (Varga Hunor-József, Alex Iezdimir, Vlad Ionuț Popescu, Eduard Chimac, Adelin Tudorache și Iustin Danalache) la Festivalul Internațional de Teatru Oradea - FITO 2024, toate au purtat un nume, un singur nume: ANDREI MĂJERI. Cum descrie regizorul Andrei Măjeri gustul și culoarea succesului?
Andrei Măjeri: Efemere, îmbucurătoare, dar nu îmbătătoare. Mă bucură premiile și recunoașterea breslei și a publicului. Dar nu reprezintă un scop în sine. Sunt o confirmare a muncii mele și cam atât. Fun fact: mi-ar plăcea să primim coronițe de lauri. Ceva s-a pierdut din energia potentă investită în aceste recunoașteri. Poate o voi/vom regăsi. Ceva jucăuș.
Și totul purta un nume: iubire.
A.M.M.: Ați afirmat mereu că nu credeți în genialitatea continuă a unui artist, în capacitatea lui de a livra capodopere în serie. Și totuși, cum reușește Andrei Măjeri să ne surprindă spectacol după spectacol, să nu se repete nici ca subiect, nici ca estetică, să cucerească și publicul larg, și pe cel de specialitate?
A.M.: Încerc să risc, să explorez teritorii necunoscute, să mă las purtat de intuiție și de frumoasele întâlniri pe care mi le generează teatrul. În proporție covârșitoare, într-un spectacol e vorba de suma unor ciocniri potente, în așteptarea celei mai importante, cea cu spectatorii. Iar nevoile lor sunt extrem de diverse. Cred în regizorul provocator, prin temele urgente pe care le aduce pe scenă. Mereu mă inspiră atributele lui Dionisos. Aș da un exemplu: Dionisos - Fremătătorul. El mi-e ghid simbolic.
A.M.M.: Dacă ne închipuim scena de teatru ca pe o scenă de șah, ce piesă ar fi Regizorul? Și care ar fi mișcările sale absolut necesare?
A.M.: Aleg CALUL, pentru că el merge în forma literei L, se poate mișcare chiar înaintea pionilor. La fel, regizorul poartă publicul dincolo de colțuri, îl zguduie din conformism, îi conduce în lumi posibile, sărind peste ax. Asta îmi place să cred. Calul schimbă, la fiecare mutare, culoarea câmpului pe care se află. Sare peste piesele dintre câmpul de plecare și cel de sosire. E singura piesă care poate face asta. Mișcările necesare regizorului ar fi: atenția, răbdarea, curiozitatea și curajul.
A.M.M.: Colaborați cu dramaturgi tineri, cum ar fi Alexandra Feseleghi și Ionuț Sociu, dându-le șansa ca scrierile lor să prindă viață în formule regizorale care au deja girul calității. V-au lăsat dramaturgii contemporani libertate deplină în punerea în scenă a textelor scrise? Este un avantaj sau un dezavantaj să lucrezi cu creatorii vii, ai timpului tău?
A.M.: Atât Alexandra, cât și Ionuț, sunt doi autori dramatici sedimentați, recunoscuți, potenți. Cred că ei mi-au dat mie șanse. Mereu am avut încredere în dramaturgia românească (am montat: Elise Wilk, Alexandra Badea, Saviana Stănescu, Mihaela Michailov, Cosmin Stănilă etc.) E un imens avantaj să te poți sfătui în detaliu cu echipa artistică. Iar primele gânduri, primele "punți" se fac între cel/cea care scrie și regizor. Nu cred în libertatea totală. Ar fi haos. Cred în dialog constructiv, într-o perpetuă simplificare.
A.M.M.: Va veni, oare, o vreme când veți monta piese proprii? Peste cât timp vă vedeți așezat la masa lui Andrei Măjeri dramaturgul, pentru că mulți dintre cei care vă urmărim drumul artistic credem că acest lucru se va întâmpla?
A.M.: Am montat deja câteva dintre textele mele: Amplexus (2018, Tîrgu Jiu), Individual compus (2022, București) și acum îmi montez piesa God of the Gaps, cu titlul de scenă Piese de rezistență, la Botoșani. Nu știu dacă vocea dramaturgică din mine vrea să se așeze la o masă. A scrie e pentru mine un rest de exprimare artistică. Mă bucur să mă regăsesc și în această ipostază, dar sunt și rămân regizor. Atât cât pot fi și regizor.
A.M.M.: Sunteți un regizor cu o solidă cultură generală umanistă clasică. Cât de aproape sunteți de momentul abordării unei text clasic și cum vedeți controversa sau permanența contemporaneității clasicilor?
A.M.: Îmi place mult să citesc, să am timp să citesc. Ador acea senzație când trec paginile din mâna dreaptă în mâna stângă și simt că mă apropii de final. Urmează să revin în toamnă la pasiunea mea vinovată: tragedia antică. Mă atrag textele tragice în nebănuite moduri, pasional aș putea spune. Le vizualizez și le simt. Cele mai periculoase "dansuri" regizorale cu ele le-am avut. M-au întărit, mereu.
A.M.M.: Camil Petrescu aprecia că regizorul poate să aspire numai până la recunoașterea artei sale ca la o creație limitată. De ce limite v-ați lovit în creațiile dvs? Le-ați depășit? V-ați supus lor?
A.M.: Totul e o limită și, totuși, teatrul ne învață că nu există limite. Dar, de cele mai multe ori, limita suntem noi înșine. Ce urmează e un citat din ceva ce am scris cândva la mine pe site: "Posibilitatea de a dezvolta prietenii în teatru e ca aceea de a găsi viață pe Marte. Cvasi nulă. Și totuși încerc, dintotdeauna m-au fascinat cosmonauții. Cum? Te trezești din cel mai frumos vis și vrei să îl recreezi. Din unele vise rămâi cu frici, din altele cu senzații, altele nu vor fi ieșit niciodată de sub imperiul somnului. Dar fii atent cui îi împărtășești visele tale. Altfel, zeul teatrului te va scuipa din gura sa. Ar fi trebuit să fi-nvățat până la vârsta asta să ceri arvuna la-nceput. Nu e târziu... În munca de a face invizibilul vizibil, în cele 1.000 de morți ale spectacolelor tale, unele detalii îți plac, altele nu, dar noaptea tot gol dormi. Dintre toate căutările de a trage o linie între două puncte, te-ai provocat singur să nu fie ușor, în logica euclidiană. Tu cauți mereu actorul / actrița pe elipsă, ba chiar actorul / actrița pe hiperbolă. Dar teatrul românesc e ca proba condurului de cleștar. Greu la potrivire! Nu faceți ca mine! Nu caut să înțeleg și nu doresc să debutez vreodată!"
A.M.M.: Se spune că regizorul este un etern spectator, cel al repetițiilor sale. Când iese din sala de repetiții și se așază efectiv pe fotoliul de spectator, ce fel de spectacole ar vrea să vadă Andrei Măjeri, ce fel de spectator este, are curajul să se transforme din privitor în analist al spectacolului vizionat?
A.M.: Ador să uit de mine la teatru. Ador să văd spectacole pe care mi-aș fi dorit să le fi făcut eu. Ador să fiu spectator, poate chiar mai mult decât regizor. Asta pentru că teatrul îmi face bine și mă încarcă.
A.M.M.: Sunteți dezmierdat cu elogii din partea publicului, publicul la rândul său simte că părerea sa este importantă și că spectatorul contează. Ce a stat la baza acestei relații de respect și de iubire? Cum s-a format ea? Vă este teamă de judecata publicului, de un timp în care creația dvs artistică ar pierde rezonanța pe care o are astăzi printre cei care iubesc teatrul?
A.M.: Mereu publicul a fost preponderent plăcut surprins de propunerile mele scenice. Fără public am fi niște nebuni care se joacă singuri. Nici nu-mi pot imagina asta. Nu mi-e teamă de public, pentru că sunt conștient că și spectatorii au fricile lor. Iar teatrul poate și trebuie să le provoace diferite tipuri de reacții, de la emoție, până la respingere totală. Inevitabil, în cariera unui artist, sunt momente de vizibilitate și altele de penumbră, ba chiar de umbră. Nu am nicio tristețe legată de acest drum sinuos. Publicurile se schimbă ca nisipurile mișcătoare, noi la fel, iar ce rămâne e doar parfumul unor întâlniri, lacrimi în spatele ochilor. Atât. Teatrul schimbă la un nivel foarte subtil, deloc palpabil. Auzisem cândva o poncifă dură, dar pe undeva reală, că dacă teatrul ar schimba ceva, ar fi ilegal.
Ce mă supară cu trecerea anilor e că mor prieteniile, sau se schimbă, sau ne schimbăm noi... sau toate cele de mai sus. Îmi aduc aminte actorii clișeici, dar nu mă dor. Îmi aduc aminte replicile lor deloc originale... "nu suntem la fabrica de șuruburi", îmi aduc aminte tupeul și lenea, dar nu mă dor. Mă doare neprietenia celor cărora le-ai întins o mână și au uitat, a celora alături de care ai împărțit timp bun și n-a contat, a celor care nu te caută decât atunci când au un interes. Nu o să apuc să fac tot ce mi-am promis/ propus. Pierd timp, pierd loc, pierd oameni. Asta e. Mă uit înapoi cu blândețe la minunea zilelor petrecute-n teatru și sunt recunoscător.
O imagine: Un monolit de gheață pe un covor oltenesc. Am visat asta. Ha! Am vrut să scriu despre ce am făcut și am ajuns să scriu despre ce mi s-a ÎNTÂMPLAT.
A.M.M.: Se simte în spectacolele regizate, în interviurile date, în diverse comentarii că sunteți un rezervor de iubire. Ce iubește Andrei Măjeri mai mult, actorii, procesul creației, căutările, natura, cărțile, arta?
A.M.: Regizorul se leagă poliamoros, de ce nu ar putea și actorii / publicul să aibă mai mulți ibovnici? Sharing is caring!
Ordinea: Natura. Apoi căutările. Apoi actorii. Apoi arta. Apoi cărțile, apoi pe noi cei din procesul creației. E o ordine pe care o simt azi. Mâine s-ar putea să fie alta.
A.M.M.: Am ajuns la ultima întrebare, nu întâmplător a unsprezecea. Sunteți născut într-o zi de 11, număr magic, în cea mai solară lună a anului, iunie. Credeți în destin, în Dumnezeu sau în ideea unei energii supreme a Binelui? Care este darul cel mai de preț pentru care simțiți cu adevărat nevoia să mulțumiți?
A.M.: Cred în Dumnezeu (Ah, ce declarație desuetă!). Am nevoie de Dumnezeu și de protecția sa, pe care mi-o oferă cu mână largă (Ah, ce declarație patetică!). Îi mulțumesc pentru familia în care m-am născut (Ah, ce declarație siropoasă!). Dar ăsta-i adevărul!