Ioachim Bojan: Ai crescut cu TIFF-ul în oraș, ce așteptări ai de la ediția 2024 în care ești parte din programul 10 pentru FILM la TIFF?
Radu Fărcane: Da, sunt foarte recunoscător că am avut ocazia să fiu prin zonă de fiecare dată când a avut loc TIFF-ul. Îți dai seama că abia aștept să văd filmele, să ascult concertele, să cunosc oameni frumoși și să reiau legătura cu cei pe care îi știu deja. Iubesc festivalurile - fie ele de muzică, film sau teatru - pentru că simt că au o atmosferă de sărbătoare, de carnaval, de reuniune. Chiar dacă zilele mele arată destul de diferit una de cealaltă și rutina nu prea apucă să se instaleze, TIFF-ul 2024 reprezintă pentru mine o evadare din viața de zi cu zi, un prilej de inspirație, o gură de aer.
I.B.: De mic cântai la voce, după ai început să iei instrumentele pe rând și acum faci teatru. Ai luat decizia asta conștient sau tranziția a venit natural?
R.F.: Muzica și teatrul în viața mea s-au dezvoltat oarecum în paralel dacă stau să mă gândesc acum. Cred că deciziile pe care le-am luat în acest sens au venit în mare parte ca reacție a mea la contextele în care am avut norocul să mă aflu. Fiind destul de mic atunci când am început să iau contact cu ele, nu știu cât de mult din ce se întâmplă astăzi ar fi fost la fel dacă nu aș fi avut o mamă atentă la aparentele mele interese și pasiuni de atunci. Când eram în generală, mă perindam pe la școala de muzică The Beat, unde cu Marius și cu Ligia Popa - părinții mei muzicali cum ar veni - mi-am descoperit foamea pentru muzică și pentru feeling-ul de comunitate ce se creează în jurul ei. Asta mi-a oferit o direcție, o curiozitate, un val de care încă mă țin.
Cu teatrul s-a întâmplat similar. În generală mergeam la festivaluri și participam la tabere de teatru organizate de un pedagog excepțional, Dan Leonard. Oamenii care au participat la formarea mea sunt mulți și diferiți, motiv pentru care simt că aș vrea la un moment dat să pot și eu să contribui la formarea profesională a tinerilor.
I.B.: Zi-mi despre un spectacol la care ai lucrat și care ți-a devenit foarte drag.
R.F.: Studiile pe care le-am încheiat la Facultatea de Teatru și Film din Cluj au culminat cu spectacolul În aer, cu un proces care "mi-a spart cabina" - cum ar spune un bun prieten de-al meu. Zic asta în sensul în care mi-a deschis mintea și m-a făcut să asimilez pe bune un lucru foarte important ca artist. Ideea înspăimântătoare și în același timp revelatoare că nu există rețete pentru creație. Pe lângă asta, mi-a confirmat faptul că în special în proiectele performative care includ corpuri vii în producțiile lor, latura personală a proiectelor - adică oamenii din echipă și felul în care ei se cunosc sau relaționează - are un impact major asupra rezultatului final. Acest spectacol s-a sprijinit pe și s-a născut dintr-o prietenie apropiată, s-a bazat pe o chimie interumană dintre mine și colegul meu, Paul Tonca. Seri nesfârșite de stat la bere și povești, un dialog perpetuu despre un spectacol care încă nu exista decât în capul nostru, idei trăznite, convingeri personale, posibilități și piste aparent greșite care s-au dovedit a se potrivi perfect ulterior. La momentul ăla, habar nu aveam ce facem. Nu vedeam luminița de la capătul tunelului, dar ne mulțumeam cu ideea că încă ne place la nebunie ce se întâmplă la nivel de dialog între noi. Astfel, când am ieșit cu spectacolul la public, eram entuziasmați și împăcați pentru că, la finalul zilei, nu aveam cum să mințim. Spectacolul eram noi.
I.B.: Cam toată viața ta ai călătorit cine știe pe unde, dar în ultima vreme ai stat mai mult pe la Berlin și New York, te inspiră cumva orașele astea mari?
R.F.: Îți dai seama că venind din Cluj, orașele mari au reprezentat întotdeauna pentru mine o lume fascinantă de care eram curios și care mă făcea să simt că trăiesc și că descopăr lucruri. Ori de câte ori ajungeam în vreun oraș mare, sentimentul de junglă urbană mă intriga. Atâta timp cât încă mai ridici nasul din pământ ca să mai miroși și altceva în afară de propria poveste, sigur te mai inspiră câte ceva din ce se întâmplă în jurul tău. Darămite atunci când te trezești în mijlocul unora dintre cele mai îmbibate de multi-culturalitate centre ale lumii. Anonimitatea pe care ți-o oferă un oraș ca New York-ul poate fi înspăimântătoare pentru unii. Pentru alții, dimpotrivă: acolo unde nu te știe nimeni, poți fi cine vrei tu să fii. Din punct de vedere personal cred că mă încadrez lejer la ambele categorii.
I.B.: Cum a fost experiența cu Blueman grup? Ai învățat ceva care între timp ți-a devenit literă de lege în propria ta abordare?
R.F.: Fiind printre primele contexte profesionale în care am avut ocazia să lucrez, cred că am avut de câștigat enorm pe partea asta de responsabilitate și asumare, să știu că mă pot baza pe întreaga echipă și să simt că oamenii din echipă se pot baza pe mine. Am învățat să îmi mențin încrederea în propriile puteri într-un mod sănătos. Să cred și să conving prin munca mea că ceea ce am de oferit este valoros. Ăsta e un lucru de care - luând în considerare personalitatea mea - știam că o să mă lovesc mai devreme sau mai târziu și că va trebui să îl gestionez. În sfârșit pot spune "sunt bun la ceea ce fac" fără să mă simt vinovat de lipsă de modestie. Pe lângă asta, pe perioada training-ului am avut șansa să mă antrenez cu Pete Simpson, un om extraordinar și un actor de calibru, despre care am aflat mai târziu că lucrase cu majoritatea companiilor de devised theatre din New York, cu nume precum The Wooster Group, Elizabeth LeCompte sau Willem Dafoe. Eu îmi scrisesem licența cu un an înainte pe tema devised theater, urmăream și citeam despre activitatea acestei companii zilnic, iar faptul că am lucrat cu un fost membru component al ei a reprezentat pentru mine un cadou de la viață la care nu visasem.
I.B.: Cum ar arăta un rol perfect pentru stilul tău?
R.F.: Dacă e să îmi dau cu părerea despre tiparul în care mă încadrez și rolurile în care cred că aș fi distribuit, aș putea spune că mă potrivesc destul de bine la categoria personajelor solare: copilărie, inocență, naivitate, deschidere și curiozitate. Luând acest aspect în considerare, cred că aș putea face o treabă bună și cu personaje antagonice. Mi s-au părut întotdeauna interesante personajele care acționează contrar aparențelor. Cred că mi se potrivesc și cele care văd lumea printr-o lentilă a realității puțin stranie, neobișnuită, cele care conțin un dram de nebunie. De exemplu, personaje care se pot încadra în arhetipuri precum cel de trickster sau mad scientist.
I.B.: Înțeleg că spectacolul În aer, pe care l-ai menționat mai sus, a avut un proces aparte. Noi am mai povestit până acum despre asta, dar aș fi curios să te întreb cum e să-ți fii propriul regizor. Îți place?
R.F.: Dacă stau să mă gândesc acum, rolul pe care l-am preluat atunci a fost mai degrabă unul de dramaturg. Și cred că ăsta e un alt motiv pentru care mi-a plăcut așa de mult lucrul la acest proiect. Pe lângă actorie, ne-am ocupat de traducerea și adaptarea textelor și am adăugat text acolo unde am simțit nevoia. Am compus și am folosit multă muzică, așa a ajuns să fie un spectacol bogat sonor. Și cel mai mult cred că mi-a plăcut treaba asta: că am pornit de la o idee, iar toate materialele pe care le-am generat pornind de la această idee au rezultat într-o narativă. Sentimentul ăsta că ne îndreptam spre ceva, dar descoperim treptat ce ajunge să fie acest ceva. După primele 3-4 reprezentații, am mai adăugat text, muzică și am schimbat finalul. După fiecare reprezentație simțim că lucrurile trebuie reîmprospătate dacă vrem să continuăm să îl jucăm.
Rolul de regizor a fost preluat mai mult de către Sinko Ferenc și Filip Odangiu, profesorii noștri, care au avut un aport la fel de important ca al nostru. Ne-au dat încredere că mergem în direcția bună și ne-au oferit perspectiva ochiului din afară pentru a reuși să înțelegem ce facem de fapt. Pentru a putea da sens și a contextualiza scenele absurde și nebune cu care ne prezentam la sesiunile de feedback din facultate.
I.B.: Când joci un rol te inspiri mai mult din viața ta sau știi să te mulezi perfect după situațiile pe care le primești?
R.F.: Cred că uneori ambele, alteori niciuna. În ultimii ani am prins câteva workshopuri mișto, dar care erau destul de diferite - fie ele de film sau de teatru. Am răsuflat ușurat după un workshop cu Adrian Sitaru, când mi-am reafirmat faptul că într-adevăr există o plajă largă de posibile abordări pentru actori. Unele chiar mai simple decât m-aș aștepta. Cred că foarte mult din munca pe care o facem ține de a negocia relația asta dintre unde dai și unde crapă. Părerea mea e că uneori e nevoie să scormonești puțin în trecut, dar că alteori nu ajută. Că uneori e bine să fi cerebral și calculat iar alteori poate e mai bine să nu gândești deloc și să lucrezi mai mult ghidat de impuls sau intuiție. Depinde de proiect. În fiecare proiect în care intru, încerc să mă prezint ca o pagină albă, curată. Cine știe, poate că așa învăț ceva nou în loc să recurg la ceva familiar. Îmi place să mă bazez pe oamenii cu care lucrez, să-mi dau seama ce fel de proiect se dorește și care sunt intențiile coordonatorilor. Mai apoi, evident, încerc să pun la cale o strategie potrivită, asta dacă e nevoie.
I.B.: Povestește-ne despre ceva ce ai văzut în lumea artei și ți-a creat un catharsis micuț, fie o piesă, un tablou, un concert...
R.F.: Primul moment pe care mi-l amintesc acum e de la un concert Gorillaz de la Electric Castle 2023, când au cântat piesa On Melancholy Hill. O ascultam mai mereu când eram adolescent. Și acum când scriu despre ea parcă mă ia un val de neliniște plăcută la nivelul toracelui. Am râs cu lacrimi la Târgu-Mureș acum câțiva ani la spectacolul Mihai Viteazul, scris de Szekely Csaba și regizat de Ándi Gherghe. Asta mă duce cu gândul la o carte citită recent care mi-a plăcut tare mult: De ce este România altfel? de Lucian Boia.
I.B.: 10 pentru Film la TIFF, o rampă de lansare pentru unii, un apogeu al carierei pentru alții, ce vrei să faci după?
R.F.: Muzică! Vreau să scot un album! Asta e ceva ce îmi doresc de mult timp să fac. Iar pe planul actoriei, tot ce îmi doresc e să am ocazia să continui să joc. O să urmăresc oportunitățile care se prezintă atât în România, cât și în afară. Îmi place prea mult să fac asta. În caz că nu-mi iese nici cu una, nici cu alta, mă fac bucătar...
Radu-Toma Fărcane (n. 18.05. 2000) a absolvit Facultatea de Teatru și Film, Universitatea Babeș-Bolyai, Cluj-Napoca. În prezent este student la masteratul Devised Theater and Performance din cadrul art.haus Berlin via Rose Bruford College, Londra și angajat ca performer la Stage Bluemax Theater, Berlin.
A lucrat ca performer pentru show-ul Blueman Group: Astor Place Theater, New York (septembrie-noiembrie 2023) / Briar Street Theater, Chicago (decembrie 2023, ianuarie 2024)
Roluri în teatru: Rolul El în spectacolul Rușii nu zâmbesc; regie: Diana Mihalașcu; text: Ioana Dajbog (Teatrul Apropo, București, începând din mai 2024)
Rolul Rainbow în spectacolul În aer, adaptare după texte de Eric Bogosian, Radu Fărcane și Paul Tonca; regie colectivă (Centrul de Creație Maidan, Cluj-Napoca, 2022-2024)
Câștigător al premiului 1/10 pentru FILM la TIFF, în cadrul Galei HOP, 2023.
Actorii selectați la ediția 2024 a programului 10 pentru Film la TIFF, 2024 sunt (click pe nume pentru interviuri ample cu ei pe LiterNet): Iasmina Crețoi (București), Zoltán Deák (Sfântu Gheorghe), Radu Fărcane (Cluj), Oana Jipa (Sfântu Gheorghe), Silvia Luca (Botoșani), Ecaterina Lupu (Constanța), Silvana Negruțiu (București), Ana Bianca Popescu (București), Liviu Romanescu (București), Balázs Varga (Târgu Mureș). Toți actorii selectați au fost intervievați de LiterNet în mai 2024.
Citiți aici toate interviurile programului 10 pentru FILM la TIFF, edițiile 2012-2024.