Când ne machiam pentru balul ei de absolvire, am spart din greșeală oglinda paletei ei de farduri, lucru care a făcut-o să plângă din cauza posibilului ghinion. Se pare că superstiția nu s-a împlinit, pentru că în cei șapte ani de la incident parcursul Oanei a fost uluitor: a fost rezidentă Fresh Start la Reactor de creație și experiment în 2021, în 2022 a câștigat premiul Uniter pentru Debut, tot din 2022 este actriță angajată a Teatrului "Andrei Mureșanu" (TAM) din Sfântu Gheorghe, una dintre cele mai apreciate instituții teatrale din țară, a participat la Gala HOP, și, (circular), a fost trainer în același Ideo Ideis unde, pe când eram în trupă, speram cu disperare să fim selectate. Acum este și în selecția 10 pentru FILM de la TIFF 2024 și mă întreb dacă există ceva ce să nu poată face.
Am avut deja de două ori ocazia să lucrez cu Oana și pe lângă instinct, sensibilitate și har, mă impresionează forța și dorința ei de a munci la un rol. Zi de zi, pas cu pas, mereu înarmată cu multe propuneri și disponibilitate, construiește partituri complexe cu umor și inteligență. Zilele la scenă cu Jipa sunt o plăcere, continuă să rafineze chiar și după ce tu, ca regizor, te declari mulțumit. Mereu găsește amănunte semnificative, curăță gesturi parazitare. Este o profesionistă desăvârșită.
Pe lângă prietenia dintre noi și parcursul profesional comun, ne leagă multe drumuri cu mașina înspre marginea Bucureștiului, unde locuim amândouă. Am încercat să formulez acest interviu ca pe un dialog de road trip, așa cum simt eu fiecare ocazie în care mă duce acasă cu mașina. Mulțumesc, Jipi, pentru probabil sute de lei economisiți în drumuri de Uber și zeci de ore petrecute vorbind despre teatru - cum e, cum ar putea fi, cum îl vrem noi. Îi las pe cititori să te descopere de parcă ai fi și aici la volan.
Irisz Kovacs: Știu că ești o colegă bună și că pentru tine echipa e mai presus de orice, așa că vreau să încep prin a te întreba: cum simți că a influențat / influențează prezența ta la Sfântu, dar mai ales echipa de acolo, tipul de roluri pe care le faci?
Oana Jipa: Mă bucur în primul rând că știi că sunt o colegă bună, pentru că eu deseori mă gândesc la ce înseamnă asta într-un colectiv. Ca actor ești obligat să fii un bun coechipier, e singurul fel prin care poți să ieși la liman în meseria asta și faptul că am șansa să exersez lucrul ăsta în teatrul nostru e pure bliss pentru mine. Suntem un teatru mic, cu o echipă artistică de 14 actori iar lucrul ăsta cred că ne face extrem de puternici. De când sunt aici, la TAM-ul din Sfântu Gheorghe, simt cum colegii au o mare influență asupra mea - de când am venit aici am încercat să mă iau după ei pentru că eu nu mai lucrasem într-un teatru de stat și nu știam exact ce și cum să fac. Cred că am niște modele foarte bune la Sfântu, și ca profesioniști în arta actoriei (adică TALENT, TEHNICĂ ȘI PROFESIONALISM) dar și ca modele de omenie, blândețe, generozitate. Cam tot ce știu, știu de la ei și ce nu știu de la ei știu de la părinții mei cu care mă consult la orice impas și care mă îndrumă mereu să fiu un om bun și să înțeleg în loc să mă enervez sau să mă supăr. Câteodată trebuie și să știi să te impui, să-ți impui limitele, punctele de vedere, să fii onest față de tine și recunosc că asta e ceva ce încă învăț (și nu mi-e ușor) și e ceva ce mă bucur să știu că sunt încurajată să fac chiar de colegii mei.
Revenind la roluri, cred că sunt total influențată de mediul din care fac parte, cred că e normal, mai am momente când mă gândesc oare cum aș evolua ca actriță în altă parte dar îmi trece repede pentru că sincer nu prea cred că există alt loc în care să mă maturizez artistic atât de frumos și armonios ca la Teatrul "Andrei Mureșanu". Teatrul nostru e un teatru de experiment, așa i s-a dus buhul prin țară, iar lucrul ăsta cere un anume tip de disponibilitate. Mă gândesc la spectacolele făcute în cele două stagiuni de când sunt aici și îmi dau seama că rolurile pe care le-am făcut nu aveam cum să le fac în altă parte pentru că nu știu în câte teatre ar fi existat spectacolul La Ronde (r. Eugen Jebeleanu), de exemplu. Cred că e un loc care te provoacă și care nu te lasă să faci această meserie la un nivel mediocru, am colegi extrem de buni care simt cum mă ambiționează pe zi ce trece și sper că și eu am efectul ăsta asupra lor - mă ambiționează prin creativitatea lor, umorul lor, libertatea lor, prietenia lor, relaxarea lor și lista poate continua. Absorb tot ce pot de la ei și îmi propun ca atunci când voi avea colegi mai tineri să fiu și eu o sursă de inspirație și perseverență, așa cum sunt ei pentru mine.
Uite, o vorbă tare de la colegul meu super actor Sebastian Marina pe care mi-o spun în repetiții când mă ia panica e: Nu încerca să arăți tot ce știi într-un singur rol. Fă rolul!!!
I.K.: Când lucram împreună, mereu eram curioasă de culisele procesului tău, care pare deja să fie un sistem. Mereu te văd citind, ești la curent cu filmele recente și ai referințe din pop culture nișate care simt că transpar în munca ta. Cum te raportezi la materialele pe care le consumi?
O.J.: Sentimentul este reciproc. Cred că se întâmplă asta fiindcă suntem tinere... contemporane cu toate lucrurile noi și catchy și avem un limbaj specific vârstei noastre. Acest sistem de care zici are rădăcini din facultate de când eram atât de neîncrezătoare în forțele mele încât îmi ziceam că măcar o documentare beton să-mi fac și poate aia m-o ajuta dacă eu nu prea mișc - așa vorbeam eu cu mine în facultate, horror. Dar da, când ești foarte la început dorința e foarte mare dar mijloacele limitate (cel puțin eu așa simțeam) și singurul lucru care mi se părea total în control era această documentare foarte amplă pe care o făceam la fiecare personaj - la început era strict o chestie intelectuală, citeam chestii, îmi notam, mă înconjuram de acele referințe de care zici tu - adică ascultam o anume muzică, citeam o anume carte, dar la un moment dat am zis că documentarea asta merge și fizic, și am început să fac fel de fel de exerciții de mișcare, tipuri de mers, experimente senzoriale care îmi creau cu siguranță un vocabular de senzații în corp care contribuiau la ce aveam de făcut. În facultate petreceam mult timp cu colegii de la regie, mergeam când puteam la cursurile lor și foloseam vizionările ca pe un prilej de a învăța lucruri valoroase de la Răsvana Cernat și Radu Apostol, profesorii care se ocupau atunci de secția de regie. Cu ei am discutat multe dintre derutele mele, iar unul dintre momentele extrem de importante din facultate pentru mine a fost când Răsvana mi-a în mâini cartea lui Michael Chekhov, Gânduri despre actor. E o carte la care revin și astăzi și care în momentele acelea m-a ajutat foarte mult la lucru.
Îmi amintesc când am făcut o scenă din Măsură pentru măsură la școală, jucam Isabella, o măicuță, și am zis ca prima provocare să fie să nu vorbesc urât deloc, să nu înjur, să nu mă plâng - și mi s-a părut teribil de greu, cred că o zi, două m-a ținut experimentul.
Cât despre cărți, filme etc astea pur și simplu îmi plac pentru că îmi plac poveștile de orice fel și mi se pare că mă ajută mult în meserie pentru că îmi antrenează imaginația, mai ales cititul. Mi se pare și o responsabilitate pe care o au artiștii by default, să fie super informați și să absoarbă tot ce e în jurul lor iar eu asta încerc și treaba asta face meseria să devine un lifestyle - tot ce faci e pentru meserie.
I.K.: Care e costumul preferat dintr-un spectacol?
O.J.: Multe îmi plac, în special cele colorate pentru că am impresia că un costum colorat îți dă energie pur și simplu. Tu mă întrebi probabil pentru că știi că îmi place moda și mă pasionează ținutele mai deosebite. Îmi plac costumele care sunt mai teatrale. Chiar și într-un spectacol realist cred că un costum trebuie să fie diferit de o îmbrăcăminte civilă, să spună ceva despre personajul ăla. Nu știu de ce, dacă ies pe stradă într-un costum și lumea nu-și dă seama, ceva mie mi se pare că nu e bine acolo:))) Și în viața de zi cu zi îmi plac ținutele mai excentrice și la teatru îmi place la fiecare personaj să am alt păr, alt machiaj, cât mai distinct. Cred că mă ajută să intru mai ușor în film și îmi și face plăcere. Uite, îmbrac mereu cu extra bucurie costumul de tenis din Mobilă și durere (r. Cristian Ban) pentru că e sportul meu preferat și mă pasionează foarte tare. În acele câteva secunde de tenis imaginar I'm channeling my inner Paula Badosa - preferata mea, cea mai fashion jucătoare de tenis.
I.K.: Exercițiu de imaginație: sunt un producător de teatru cu buget infinit și vreau să îți împlinesc o fantezie profesională. Poți juca orice, oricum. În ce direcție ai vrea să mergi?
O.J.: În primul rând, cu acel buget infinit aș construi o sală mare de spectacole dotată cu cea mai trăsnet aparatură pentru teatrul nostru. Apoi... habar n-am, e foarte grea întrebarea. Îmi plac multe spectacole, mulți regizori și multe estetici, iar tentația e să zic că aș plăti onorariile unor artiști pe care îi admir și i-aș momi cu aceeași propunere ca tine: vă dau buget nelimitat, numai lucrați cu mine!!! Când ai zis buget infinit mi-au trecut prin cap multe spectacole din afară la care am bălit ori din sala de spectacol ori din fața laptopului... nu știu...
Mi se par foarte mișto (și dependente de buget) spectacolele hibrid teatru-film cum era Hamlet-ul de la Maxim Gorki Theater sau spectacolul lui Milo Rau, Familie și astea sunt două spectacole care și tematic m-au sedus.
Total random: mi-ar plăcea un spectacol după Twin Peaks în care, la modul ideal, eu o joc pe Audrey Horn. Cred că ar trebui un buget dolofan pentru producția asta. Te-ai băga?
I.K.: Știu că ai reluat momentul tău de la Gala Hop la RCW la Iași. Cum a fost adaptarea? Cum te raportezi la scena new media?
O.J.: Greu. Pentru că sunt atehnică. De aceea am și avut nevoie de ajutorul tău la Gala HOP 2023 (și îți mulțumesc imens pentru ajutor, încă cred că este o idee care merită dezvoltată cândva, cumva). Glumesc și nu. Anul trecut mi-am dorit foarte mult să merg la nebunia asta pentru că era prima oară când gala se marcheta ca fiind mai mult o rezidență de creație decât un concurs (lucru care mi se pare că lipsește în spațiul românesc și mă gândesc cu groază că am epuizat majoritatea opțiunilor de acest fel), dar mi-am dat seama ajunsă acolo că orice e cu premii e concurs și basta. Nu regret că am participat pentru că am cunoscut mulți colegi foarte tari pe care îi știam doar de pe net și pentru că zilele alea în compania domnului Alexandru Dabija și a Letei Popescu te încarcă și te inspiră, dar nu cred că era cadrul potrivit pentru ce îmi doream eu să fie acel moment. Însă, acum, la Romanian Creative Week (unde am ajuns la invitația lui Andrei Cozlac căruia i-a plăcut momentul) am avut total altă experiență. Alături de Andrei am reușit să facem spațiul destinat mult mai potrivit pentru acel mini-mini spectacol care aduce împreună contraste între nou și vechi, proiecția TVR și mixerul de sunet și fum, rochie de catifea și adidas - o încercare de discurs despre comunicarea sau lipsa comunicării pe care o avem în această meserie cu generațiile mai în vârstă și fantezia mea personală de a desluși acea lume din trecutul relativ recent. Atmosfera în sine era complet diferită fiindcă eram la un festival de arte performative aka cel mai mare eveniment dedicat industriilor creative din UE.
Legat de cum mă raportez la scena new media, mi-e greu să îmi dau cu părerea - cred că ne aflăm într-un punct destul de comic în ceea ce privește felul în care abordăm în teatru aceste mecanisme și teme pentru că acum, fiind atât de conectați la tehnologie, oamenii depistează foarte ușor orice fel de stângăcie tehnică dintr-un spectacol, e foarte greu să dai impresia de ceva ultra performant într-un mediu în care banii de producție sunt cei care sunt și aici tu poate știi cifre mai bine decât mine (că tot am vorbit mai sus de buget infinit). Cred că inclusiv temele astea - internet, conectare la distanță, alter ego-uri virtuale etc, dacă nu sunt abordate folosind metaforă sau (ca să facem reclamă) îmbrăcate într-un basm contemporan ca în spectacolul nostru Sakura Sandwich, lucrurile pot deveni destul de stânjenitoare pentru că publicul deja e atât de cunoscător de internet încât simte făcătura instant. Din păcate, tehnologia avansează mult prea repede pentru ca tehnicienii să poată fi la zi cu ea, și nici actorii nu cred că stau mai bine - îmi amintesc că mie mi-a luat o vară să mânuiesc mixerul ăla pe care l-am folosit în performance, ceea ce nu e rău deloc, cred că orice skill în plus e util și inspiră. Dar da, cred că e important ca noi să fim cât mai la curent cu noile practici și să folosim aceste instrumente atunci când ele sunt necesare în procesul de lucru și nu doar pentru că e la modă pentru că moda pare că se schimbă acum mai repede ca niciodată.
I.K.: Te-am văzut cu plăcere în Memetics (regia și coregrafia Sergiu Diță) spectacol de teatru-dans, o zonă cu care te-am tot prins cochetând. Cum a fost drumul tău înspre mișcare?
O.J.: Când eram la facultate mă ocupam mult mai mult de treaba asta și chiar era ceva la care lucram conștient. Între timp, de când sunt angajată, nu prea am mai avut nici timp și nici oportunitățile de mișcare pe care le aveam în București și atunci ambiția mea de a mă îmbunătăți la dans și coordonare a picat pe planul 2, 3, 4. E drept că în majoritatea spectacolelor există măcar un moment de mișcare / dans și că am acordat atenție acestui aspect, dar nu mă mai simt deloc așa încrezătoare ca atunci când eram în școală. Eu am terminat UNATC-ul și cu toată admirația pentru lucrurile pe care le-am învățat, legătura corp-minte a venit destul de târziu. Abia în rolul pentru licență (Puck din Visul unei nopți de vară) am făcut primul meu rol mai fizic și mi-a prins atât de bine și m-a inspirat așa de mult felul în care am lucrat la acel rol încât am dedicat mare parte din lucrarea mea de licență acelei transformări care pentru mine la vârsta aia era ca o magie. M-au inspirat mult Alexandra Fasolă și Alin State cu care am lucrat mult zona de mișcare a personajului, în timp ce cu domnul profesor Liviu Lucaci construiam alte aspecte care se îmbinau de la zi la zi din ce în ce mai bine. După acel moment care a constituit o mare reușită pentru mine am zis că de acum vreau să lucrez așa la toate personajele, însă nu a mai apărut o ocazie atât de evidentă. Revenind la proiectul lui Sergiu, am avut multe obstacole (impuse de mine) legate de felul în care execut mișcările, de creativitatea mea limitată în mișcare și de nesiguranța pe care am avut-o la proiect și, de ce să nu zicem, chiar și de felul cum arăt. Am avut mare noroc ca în această coproducție cu CNDB să dansez alături de colega mea Fatma Mohamend cu niște super dansatoare-performere (Eva Danciu, Sofia Sitaru-Onofrei, Anca Stoica) cu care m-am conectat instant și întâlnirea cu ele și cu Sergiu mi-a dat un zvâc să încep să mă ocup de treaba asta din nou mai serios.
I.K.: Ce speri de la experiența TIFF? Ce relație ai cu festivalul?
O.J.: În primul rând, sunt foarte fericită că fac parte din selecția 2024, îmi doream de mult să ajung în acest program și mă bucur mult că se întâmplă acum, alături de ceilalți colegi selectați care sunt unul și unul! Nu am mari speranțe sau așteptări, îmi doresc foarte mult să merg la filme și să petrec timp cu acești colegi pe care i-am văzut în muuuulte spectacole și pe care mă bucur tare mult să îi cunosc și personal. Mă bucur să am parte de această introducere în lumea filmului pentru că, din poziția mea, pare o industrie în care se ajunge foarte greu și în care trebuie să fii foarte bun și foarte profesionist - ca și în teatru, dar pare că în film sunt și mai puține producții, deci mai puține șanse. Îmi doresc foarte mult să fac cândva și film dar nu știu dacă va putea măcar concura cu prima mare iubire care este teatrul și despre care aș putea vorbi (mai ales cu tine) la infinit. Așa că vin la acest program cu inima deschisă, dar așa cum eu trebuie să cuceresc filmul, și el trebuie să mă cucerească că altfel fug la blackboxul meu în care mă simt atât, atâââât de bine.
Lăsând gluma, pentru mine TIFF-ul e un eveniment foarte special pentru că m-am tot nimerit vara în Cluj în timpul festivalului întocmai pentru filme și prieteni, era o practică bine cunoscută în studenție să mergi vara la TIFF și să stai pe la colegi sau amici din Cluj și să faceți cumva să intrați la filme pe gratis și la petreceri și protocoale (oare avem voie să zicem așa???). De fapt, acum îmi amintesc, prima oară când am venit în Cluj a fost pentru TIFF când eram clasa a 11a sau a 12a și îmi amintesc două povestioare amuzante. Prima - când am călătorit cu autobuzul fără bilet și era cât pe ce să iau amendă dar am avut inspirația de moment să îi spun controlorului că sunt actriță într-un film și că mă grăbesc la premieră și nu am apucat să îmi iau bilet, ce noroc am avut atunci! Iar cea de-a doua, când unei prietene foarte bune i s-a prins fusta în lanțul unei biciclete închiriate și singura soluție la care ne-am gândit a fost să rugăm un domn șaormar să o taie. Cel mai amuzant a fost că fix atunci a trecut Ada Milea pe lângă noi și tot sejurul ne-am gândit cât de tare ar fi să scrie un song despre fata cu fusta blocată-n lanțul de la bicicletă, eliberată de șaormarul cu cuțitul mare și ascuțit. Eram mici :)))
I.K.: În final, sunt curioasă: ce urmează în calendarul Oanei Jipa? Și când ne revedem - pe scenă și în viață?
O.J.: În calendarul Oanei Jipa urmează o mare vacanță până în septembrie pentru că vara trecută nu prea am avut vacanță și am resimțit lucrul ăsta în această stagiune și urmează toate cărțile și filmele pe care le-am amânat pentru că repetam și nu mă puteam concentra și mai urmează muuuult timp cu iubitul meu pe care nu reușesc să-l văd nici pe aproape pe cât mi-aș dori în timpul stagiunii pentru că îl împart cu Teatrul German de Stat Timișoara. Iar noi ne revedem extrem de curând pentru că acum când scriu asta tu urmează să ai premieră la Teatrul de Comedie (Centrul Central de Doru Vatavului) unde voi apărea și eu rujată și parfumată iar după, știi prea bine că doar ai zis mai sus, eu sunt mereu pregătită pentru un road trip aventuros.
O.J.: Și acum rândul meu să îți pun o întrebare: Tu fiind o mare îndrăgostită a teatrului și a mecanismelor sale, te vezi făcând film? Cum crezi că ar arăta filmele tale?
I.K.: Haha, da, cu cât trece mai mult timp, cu atât mă atrage mai mult forma fixă a filmului, care nu suferă modificări de la o reprezentație la alta. E adevărat, ce iubesc cel mai mult la teatru sunt mecanismele sale, dar cred că ele pot fi aplicate în film cu rezultate spectaculoase (îmi vine în minte acum The Tales of Hoffman).
Am văzut de curând La Chimera și simt un mare kinship cu acel tip de cinema, n-aș îndrăzni să spun că așa ar fi filmele mele, dar cu siguranță asta mi-aș dori. Calitatea luminii, desfătarea vizuală, umorul relaxat, fiecare minut e delicat și plin de însemnătate. Cine știe ce ar ieși? (Filmul meu preferat rămâne, totuși, Fantastic Mr. Fox.)
Data nașterii: 30.10.1998 (Scorpion)
Studii: Universitatea Națională de Artă Teatrală si Cinematografică "I.L.Caragiale", ciclul Licență (2017-2020) și Master (2020-2022), secția Arta Actorului, București
Proiecte în teatru: Mobilă și durere (r. Cristian Ban), La Ronde (r. Eugen Jebeleanu), Sakura Sandwich (Irisz Kovacs), Privitor (r. Andrea Gavriliu), Cum s-a măritat maimuța, și-a luat casă și a găsit fericirea în Orlando (r. Dragoș Alexandru Mușoiu), Anatomia unei sinucideri (r. Diana Mititelu), Memetics (r. Sergiu Diță), F_ _ _ _ (r. Leta Popescu), Efecte secundare (r. Vlad Bălan)
Actorii selectați la ediția 2024 a programului 10 pentru Film la TIFF, 2024 sunt (click pe nume pentru interviuri ample cu ei pe LiterNet): Iasmina Crețoi (București), Zoltán Deák (Sfântu Gheorghe), Radu Fărcane (Cluj), Oana Jipa (Sfântu Gheorghe), Silvia Luca (Botoșani), Ecaterina Lupu (Constanța), Silvana Negruțiu (București), Ana Bianca Popescu (București), Liviu Romanescu (București), Balázs Varga (Târgu Mureș). Toți actorii selectați au fost intervievați de LiterNet în mai 2024.
Citiți aici toate interviurile programului 10 pentru FILM la TIFF, edițiile 2012-2024.