Andreea Vulpe: Iasmina, ai aerul unei prințese. Cum arăta palatul în care ai crescut?
Iasmina Crețoi: Ca-n povești: un palat-vagon, cu două camere și jumătate, în care intram pe o parte și ieșeam pe cealaltă când jucam leapșa. Cămăruța noastră, a sorei mele și a mea, era chiar sufrageria. Și era imensă, datorită oglinzii (râde), mult mai mare decât dormitorul părinților sau chichineața în care dormea bunicul. În schimb aveam salon. În curte. Salonul de înfrumusețare pe care îl deschiseseră părinții mei (râde).
A.V.: Am să citez, fără să reformulez, întrebarea unui director de teatru, vizibil uimit de rafinamentul jocului tău, după ce te-a văzut în Oameni buni: care e background-ul tău?
I.C: Ambii mei părinți sunt romi, așa că avem o familie mare-mare, în total vreo 50, cu rudele din partea mamei și cele din partea tatălui. Dar asta e doar prima linie. La petreceri suntem cam 200.
A.V.: Petreceți mult?
I.C: Tot timpul (râde). Și toate petrecerile noastre se pregătesc cu câteva luni înainte. Dar merită, pentru că, în final, toată lumea se super-distrează. Ai mei sunt tineri și neliniștiți, așa că sunt sufletul petrecerii. Recent chiar m-am supărat pe mine pentru că ei se distrează mai tare și eu rămân să am grijă de ei.
A.V.: Am văzut, tu ești tot timpul și în orice context omul cu scaun la cap.
I.C: Da, le-am și spus-o.
A.V.: Și ce ți-au răspuns?
I.C: Că n-am decât să le-o iau înainte.
A.V.: Ai fost mereu cuminte?
I.C: Nuuu, am avut o copilărie foarte zăpăcită, foarte colorată. Căsuța noastră era mereu plină - ne adunam peste 20 de copii - așa că mereu aveai cu cine să te joci și nu erai niciodată singur, chiar dacă ți-o doreai.
A.V.: Și acum?
I.C: Și acum. Sunt două lucruri care îmi umplu inima de recunoștință: că am o familie mare și frumoasă și că am reușit să țin legătura cu prietenii din copilărie.
A.V.: Ce vă jucați? Atunci, nu acum.
I.C: De toate. Plus jocuri inventate. De ziua mea, de exemplu, trebuia să ne facem codițe împletite și să facem o coregrafie. Pe urmă am avut și o trupă, care se numea ALIA. AL de la Alexa, verișoara mea, și IA de la Iasmina. Noi două făceam coregrafii și compuneam cântece. Mi-amintesc unul și-acum, se numea Moș Ene: (cântă) Moș Ene - Moș Ene,/ Cu păr la gene, / Vine pe sus / Și spune ALIAAAA! (râde).
A.V.: Și cum se descurcau ai tăi cu liota de 20 de copii?
I.C: Nu ne-au lăsat să simțim niciodată că-i încurcăm, așa cum nu ne-au lăsat să simțim nici cât le e de greu. Munceau foarte mult, se trezeau la 5 dimineața și terminau seara. Iar noi, când aveam salonul din curte, eram mereu printre picioarele lor, ca să ascultăm ce povestesc toate femeile care veneau la înfrumusețare. Precis că-i încurcam. Dar mai târziu am reușit să devenim utile. Când și-au deschis un magazin de haine, sora mea și cu mine ne îmbrăcam în ele, ne puneam muzică și defilam în fața magazinului, ca să atragem clienții.
A.V.: Și reușeați?
I.C: Cum altfel! Ați fi cumpărat și dumneavoastră dacă ne vedeați (râde)!
A.V.: Așa s-a trezit dorința ta de teatru?
I.C: Nu, mai devreme, când vorbeam singură în oglinda din sufragerie (aia care ne mărea palatul).
A.V.: Reușeai să mai fii și singură?
I.C: Rareori, dar, ce eram eu zăpăcită cu copiii, când rămâneam singură înnebuneam de tot. Mă uitam în oglindă cu orele, cântam, dansam și îmi imaginam ba că sunt o profesoară bătrână de engleză, ba o doamnă fandosită care lucra la o revistă de modă, ba o barmaniță blondă, pe nume Patricel.
A.V.: De ce blondă?
I.C: Nu m-am gândit, dar acum, că mă întrebați, cred că avea legătură cu fetițele de la balet.
A.V.: Nu mi-ai spus, la interviul de la începutul facultății, că ai făcut balet.
I.C: Și nu numai, am făcut foarte multe sporturi când eram mică, câte puțin din toate - volei, handbal, baschet, gimnastică ritmică - dar la balet îmi plăcea foarte tare, era superb. Doar că acolo eram singura creolă. Restul fetițelor erau albe, blonde și cu ochi albaștri. Toate. Ca un făcut. Și cred că din start m-am simțit diferită, dar m-am dus, totuși, de câteva ori. Până într-o zi, când i-am spus mamei că nu mai merg.
A.V.: Și te-ai transformat în Patricel, barmanița blondă.
I.C: Da, cred că are o legătură, fiindcă s-a întâmplat tot atunci, pe la 7-8 ani.
A.V.: Te-ai mai confruntat și cu alte situații în care te-a durut că ești altfel?
I.C: Da, în copilărie, pentru că mai târziu am învățat să mă raportez la ele diferit.
A.V.: Povestește-mi-o pe prima care-ți revine în memorie.
I.C: În clasa a III-a. Toate aveam stickere și, într-o zi, au hotărât să le împartă între ele, dar cu mine nu au vrut să împartă. M-am dus acasă plângând, tata m-a întrebat ce s-a întâmplat, i-am povestit, așa că s-a dus și mi-a cumpărat foarte multe stickere, mi le-a dat, și mi-a spus "Uite, mâine te duci și împarți tu la toată lumea".
A.V.: Ai un tată înțelept.
I.C: Da, m-a ajutat să înțeleg altfel faptul de a fi diferit.
A.V.: Cum altfel?
I.C: Așa cum reiese și din exemplul de mai sus, m-a făcut să înțeleg că "diferit" poate să nu însemne mai rău, ci dimpotrivă, mai bun. De noi depinde. Prin faptele noastre putem să ajungem să ne rușinăm sau să ne mândrim cu etnia noastră.
A.V.: Și, dincolo de conduita ta, ea însăși motiv suficient de mândrie în sensul de mai sus, faci ceva concret ca să-ți ajuți comunitatea?
I.C: Pași mici, dar, cred eu, cu rezultate importante. De curând am început să lucrez la Roma Education Fund, o organizație non-profit, care se ocupă, în mare parte, de copiii romi, cărora încearcă să le ofere o educație corespunzătoare, prin activități extrașcolare care să-i ajute pe viitor. Am dat un casting acolo, pentru un film și, aflând că sunt studentă, în anul II, la Masterul de Pedagogie teatrală UNATC, mi-au propus să lucrez cu ei.
A.V.: Înseamnă că acum îți scrii lucrarea de dizertație?
I.C: Da, iar tema mea e chiar Contextualizarea culturii rome prin joc teatral, se conjugă cu activitatea de la Roma Education Fund.
A.V.: Ce faci acolo, concret?
I.C: Lucrez cu copii romi refugiați din Ucraina, fac ateliere de jocuri teatrale. Mă bucur că pot să le înseninez zilele, să contribui la formarea și dezvoltarea lor armonioasă, și mă bucur să văd că au un loc în care sunt ocrotiți, în care nu se mai simt singuri, ci trăiesc sentimentul reconfortant al apartenenței de un grup în care sunt în siguranță, și în care chiar se dezvoltă împreună.
A.V.: Și pe viitor? Ce ai vrea să dăruiești comunității tale?
I.C: Încredere și o voce mai responsabilă. Avem voci puternice, dar voci care să poată citi, să aibă argumente și să înțeleagă diferite contexte sociale și politice sunt puține.
A.V.: Cum de ai ales Pedagogia? Din clipa în care ai absolvit facultatea de Actorie ai jucat continuu, întâi în spectacolele de licență preluate de Teatrul Metropolis și apoi la Teatrul de Comedie, în Oameni buni. Cum de n-ai ales masterul de Arta actorului?
I.C: Mare parte din colegii mei, cu care făcusem echipă în anii de facultate, dădeau la Pedagogie, și am vrut să rămânem în echipă și să învățăm ceva nou. Asta a fost la început. Apoi, plecând cu Caravana UNATC în diverse localități, unde am ținut ateliere cu copii, am descoperit bucuria de a-i ajuta pe alții să se cunoască, așa cum fusesem și eu ajutată în facultate, bucurie pe care vrem să o ducem mai departe, tot împreună, înființând o școală de teatru pentru copii.
A.V.: Ce vă trebuie ca să reușiți?
I.C: În afară de un spațiu, doar spirit de echipă, multă inimă și gândul puternic, care totdeauna se împlinește.
A.V.: De unde știi?
I.C: Mi s-a întâmplat. Și nu doar o dată.
A.V.: Poți să-mi povestești?
I.C: Da, era chiar înainte să dau la facultate. Treceam prin Centrul vechi, pe lângă Teatrul de Comedie, și m-am gândit: uite aici mi-ar plăcea să joc. Și aici am jucat. Primul meu rol într-un teatru profesionist.
A.V.: Ești periculos de puternică (râde). Dar mi-am dat seama de asta de mult, de la prima repetiție, unde am venit cu emoții pentru absolventa de licență care va trebui să facă față unor parteneri consacrați și am plecat uluită de siguranța și profesionalismul tău. Părea că ești în teatru de o viață. Cum ai reușit să fii atât de chill?
I.C: Doamne, inima îmi exploda de bucurie și de emoție, și credeam că n-am să fiu în stare să scot o vorbă, dar toți cei de acolo - nu pot să nu-i numesc, fiindcă m-au ajutat enorm: Mihaela Teleoacă, Sandu Pop, Delia Nartea, Laura Creț, Silviu Debu și Cătălina Mihai - au fost atât de deschiși și m-au făcut să mă simt atât de relaxată, încât m-am simțit în largul meu din prima zi.
A.V.: Iar de a doua zi nici ei n-au mai trebuit să facă niciun efort să se arate deschiși, pentru că, la rândul lor, s-au simțit în largul lor cu tine, grație seriozității și dedicării totale care îți susțin talentul. (Iertare, n-am încotro, în cazul Iasminei nu pot să nu alunec în laudatio). Te-a urmărit vreodată un rol văzut pe scenă?
I.C: Da, înainte să dau la facultate am văzut la ARCUB, Am iubit, am purtat, am pierdut, un spectacol despre femei, în care am crezut atât de tare în povestea Elvirei Deatcu - spusă cu o simplitate și o sinceritate dezarmantă -, m-a emoționat și m-a făcut să trăiesc atât de intens alături de ea, încât mă tulbură și acum când mă gândesc.
A.V.: N-ai încercat să i-o spui? Personal sau pe facebook?
I.C: Am avut ocazia s-o fac. După unul din spectacolele cu Oameni buni, a venit și m-a felicitat. Nu mi-a venit să cred că, în loc să o felicit eu pe ea, cea pe care o admiram de atâta vreme, mă felicita ea pe mine. M-am pierdut atât de tare încât... nu, nu i-am spus nici de data asta cât de mult o admir.
A.V.: O să afle acum. Ai mai primit și alte feedbackuri care te-au emoționat?
I.C: Da, multe, toate! Dar a fost unul chiar la început de drum, pe care nu cred c-am să-l uit niciodată, pentru că a marcat un moment de turnură în opțiunile mele. După un spectacol cu Fat Pig de Neil LaBute, în care jucam Jeannie - unul din cele două roluri de la licență (al doilea a fost Sylvie din Un cuplu ciudat de Neil Simon) -, a venit la mine o spectatoare care mi-a spus "Îți mulțumesc, ai fost vocea tuturor femeilor, ai vorbit pentru noi toate". Nu cred că am simțit niciodată o bucurie mai mare decât asta, decât bucuria de a vedea că ceea ce faci ajută pe cineva să se simtă ascultat și reprezentat.
A.V.: Adevărat. Și în ce fel ți-a deturnat opțiunile?
I.C: Ah, păi eu venisem la actorie ca să fac film, iubeam filmul. Iar din clipa aceea m-am îndrăgostit de teatru.
A.V.: Pentru ca, imediat, primul rol din teatru să te ducă iar spre film, la 10 pentru Film la TIFF! Ai avut vreo întâlnire cu camera până acum?
I.C: Una mică, dar simpatică. În anul I de facultate, am plecat la Vadul Pașii, în Buzău, vreo 20 de studenți - actori, operatori, sunetiști, ditamai echipa - ca să filmăm scurtmetrajul unui coleg, noaptea, într-o pădure, pe un frig cumplit, alergați de câinii satului. A fost o aventură foarte palpitantă, din toate punctele de vedere.
A.V.: Și din punct de vedere artistic?
I.C: Și. Fiindcă am jucat, pentru prima și singura dată, o tipă super rea și bully - asta eram toți, o gașcă de copii bully. Așa că am avut ocazia, pe urmă, să mă văd pe ecran în postura de scorpie.
A.V.: Și ți-a plăcut de tine?
I.C: Normal, eram mult mai pregnantă decât Iasmina (râde).
A.V.: Există un rol din film pe care-ți dorești să-l fi făcut tu?
I.C: Da, rolul lui Charlize Theron din Monster, pe care nu am recunoscut-o când am văzut filmul, iar căutând să văd cine e actrița, nu mi-a venit să cred că această doamnă, atât de elegantă, atât de rafinată, s-a putut transforma, nu numai din punct de vedere emoțional, ci și fizic, în monstrul pe care îl văzusem.
A.V.: Deci ăsta ar fi proiectul tău de viitor, să te transformi într-un monstru?
I.C: Da, transformare totală (râde).
A.V.: Pentru că te pasionează cu adevărat? Sau pentru că împărtășești temerea pe care am avut-o și eu, în ceea ce te privește, că delicatețea și grația ta nu vor reuși să răzbată într-o lume setată pe impactul imediat și puternic?
I.C: Nu, am avut cândva temerea asta, că sunt doar atât, doar vulnerabilă, gingașă și elegantă, dar de când am descoperit atâtea alte dimensiuni ale mele - în timpul pregătirii pentru facultate, cu Iulia Lumânare, și apoi în facultate - mi-am dat seama că, înăuntrul meu, zace o putere foarte mare, pe care, în timp, am reușit să o accesez. Așa că nu-mi doresc decât să-mi tentez limitele până la capăt, fiindcă doar așa poți să evoluezi.
A.V.: Uau, ești un tsunami într-un lac privat!
I.C: Sau, altfel spus, în apele cele mai liniștite zac cei mai mari monștri (râde).
A.V.: Și cum speri să arate monstrul tău când va atinge maturitatea creatoare?
I.C: Elegant-sălbatic, gingaș-războinic, profund-pasional și foarte vesel (râde).
A.V.: Ai văzut vreodată un film care să fi stârnit în tine toate senzațiile contradictorii pe care le împărtășește monstrul tău?
I.C: Da, Breaking the Waves. Dezgustul pe care l-am simțit simultan cu fiorul sublimului, mila și groaza care m-au copleșit în același timp cu o atingere a îngerului parcă, toate astea sunt vii în mine și acum, când vorbesc.
A.V.: Ai fost vreodată îndrăgostită de o vedetă masculină dintr-un film?
I.C: Pfaa, camera mea era plină de postere cu Salman Khan, actor indian... Pliiină!... Copilăria mea a fost plină de filme indiene. Tata se uita la ele, iar eu eram fermecată de dansurile, cântecele, costumele și tot ce se întâmpla acolo. Am avut și un sari. Da. Era verde cu auriu. Mă îmbrăcam în el și făceam coregrafii din filme indiene. La un moment dat am crescut și mi-a rămas mic, dar am continuat să-l port, deși pocnea pe mine, sufeream, fiindcă mă strângea, dar tot dansam în el, în fața oglinzii, în sufragerie.
A.V.: Aceeași oglindă, din aceeași sufragerie, în care fuseseși cândva Patricel, barmanița blondă?
I.C: Și de pe aceeași stradă, de unde nu ne-am mutat nici acum, Precupeții vechi. Doar casa s-a reconstruit, e mult mai mare acum. Și curtea mult mai mică, de 2 pe 2.
A.V.: Îți place să cânți?
I.C: Am să vă întorc întrebarea: de ce m-ați întrebat la admitere, când am cântat din Șatra, dacă sunt romă, nu era clar că sunt, doar candidam pe loc de rom?
A.V.: Îmi scăpase informația, așa că m-am temut că n-ai curaj să-ți asumi etnia și preferi să exiști afară din cercul tău, în lumea largă.
I.C: Nu, sunt mândră că sunt țigancă și ador viața în cercul meu. Dar am curaj să mă avânt și în lumea largă. Abia aștept să plec într-o țară străină, fără niciun ban în buzunar și fără cazare asigurată (râde).
A.V.: E doar o glumă sau chiar...?
I.C: Nu, chiar mi-o doresc.
A.V.: N-ai făcut asta niciodată în adolescență? Să pleci așa, la mare de exemplu, să dormi pe plajă?
I.C: Nu, și nici acum nu fumez în fața tatălui meu (râde).
A.V.: Ceeeeeeeee?
I.C: Adică el știe, pentru că noi petrecem timp împreună, mergem și la club împreună, dar eu prefer să nu fac asta în fața lui. Cred că e o formă de respect. Deși la un moment dat el mi-a spus "Iasmina, e normal să fumezi, când ieși cu prietenii tăi nu fumezi? Deci poți să fumezi și de față cu mine!". În momentul ăla, m-am întors și am plecat. Pentru că n-am putut (râde).
A.V.: Și ce altceva nu mai îndrăznești să faci de față cu părinții?
I.C: Să vorbesc urât. Și să am gesturi tandre față de prietenul meu. E tot o formă de respect, nu mi-o cer ei.
A.V.: Și, ieșind din cercul familiei în cercul larg, al lumii, ce nu poți să faci în fața ei?
I.C: Pfaaa, păi... nu pot, dar chiar nu pot să mă dau în spectacol (râde).
Coda
A.V.: Fiindcă ceea ce tocmai mi-ai spus mi se pare un final perfect, nu te mai rog decât să ne lași o melodie, acea melodie prin care, când o ascultăm, s-o cunoaștem pe Iasmina.
I.C: Jungle - Cherry.
A.V.: De ce tocmai asta?
I.C: E o melodie despre schimbare, despre evoluție, când o ascult mă simt fluidă.
Data și locul nașterii: 25.04.1998, București
Studii: Absolventă a Universității Naționale de Artă Teatrală și Cinematografică I.L. Caragiale, clasa Andreei Vulpe, în prezent urmează un masteratul de Pedagogie Teatrală.
Roluri în teatru: A colaborat cu Teatrul de Comedie (Kate în Oameni buni de David Lindsay-Abaire, r. Andreea Vulpe), Teatrul Metropolis (Sylvie în Un cuplu ciudat de Neil Simon, r. Adelaida Zamfira și Jeannie în Fat Pig de Neil LaBute, r. Andreea Vulpe) și Centrul Cultural Mioveni (Kira în Hai-hui prin Univers de Salex Iatma, r. Laurențiu Tudor).
Alte activități: În paralel cu activitatea artistică, este trainer în cadrul centrului One Stop Shop al organizației non-guvernamentale Roma Education Fund. A participat ca trainer în diverse festivaluri și proiecte: Festivalul Național de Teatru pentru elevi "George Constantin", 2023 / proiectul "Caravana UNATC - Eveniment și experiment artistic", 2023 / proiectul "UNATC Junior", 2023 / Festivalul Național de Teatru "Ludicus", Mioveni, 2022.
Actorii selectați la ediția 2024 a programului 10 pentru Film la TIFF, 2024 sunt (click pe nume pentru interviuri ample cu ei pe LiterNet): Iasmina Crețoi (București), Zoltán Deák (Sfântu Gheorghe), Radu Fărcane (Cluj), Oana Jipa (Sfântu Gheorghe), Silvia Luca (Botoșani), Ecaterina Lupu (Constanța), Silvana Negruțiu (București), Ana Bianca Popescu (București), Liviu Romanescu (București), Balázs Varga (Târgu Mureș). Toți actorii selectați au fost intervievați de LiterNet în mai 2024.
Citiți aici toate interviurile programului 10 pentru FILM la TIFF, edițiile 2012-2024.