Pentru propunerea mea de proiect (propunere care a fost desemnată câștigătoare și care s-a concretizat cu spectacolul Și caii se împușcă, nu-i așa?) aveam nevoie de un actor cu sensibilitate și candoare. Mi-am zis că trebuie să aibă ceva discret, să pară că se pierde în mulțime. Recunosc că mă îndrăgostesc ușor de actorii care au această capacitate: de a conține mai mult decât a exprima sau a exterioriza. Nu mă atrag star-urile sau capetele de afiș. Îmi plac actorii care știu să vorbească fără cuvinte.
Balázs Varga (în maghiară numele precede prenumele - nota LiterNet) se înscrie ușor în această categorie. Urmărindu-l pe Balázs în diferite roluri (odată câștigat concursul, am digerat tot repertoriul companiei Tompa Miklós), m-au atras la el expresivitatea tăcută, căldura prezenței lui scenice, umorul inteligent... dar mai ales misterul lui. Mi-am dorit să exploatez acest caracter misterios pe care îl poartă cu un firesc sublim. Dar să fim bine înțeleși: asta nu înseamnă că Balázs nu are și alți ași în mânecă. În acest sens, reamintesc rolul delicios din Pasărea Retro a lui Radu Afrim (un alt personal all time favorite). "Mă cheamă Sandu, dar mi se zice Sandokan"... Doar când mă gândesc la frazarea din acel prim monolog din spectacol, mă apucă râsul.
Experiența de la compania Tompa Miklós a fost una dintre cele mai frumoase întâlniri artistice de până acum, un moment în timp pe care îl voi prețui mereu. Asta s-a datorat și colaborării cu Balázs, actor care mi-a confirmat instinctele încă de la primele mele întâlniri cu trupa în calitate de spectator: e un om blând, inteligent, sensibil și cu un extraordinar bun simț - al vieții și al teatrului. În acest interviu, am formulat câteva întrebări unde mi-am dorit răspunsuri lungi, în speranța că cititorii să-și facă o idee mai clară despre cine este Varga Balázs. Pentru mine, el e un actor de primă clasă și un om foarte drag sufletului.
Mădălin Hîncu: Aș vrea o scurtă descriere despre tine în afara meseriei. Poate un mic portret din anii copilăriei? Sau o amintire care ți-e dragă, de ce nu? Your choice!
Balázs Varga: Odată am făcut pojar, încă eram în clasa a IV-a, cred. Țin minte, că de atunci îmi vine mie toată chestia asta cu arta. Stăteam acasă, deja îmi trecuse starea febrilă, doar mă scărpinam ici pe colo, și nu știu dacă chiar mă plictiseam, dar atunci am avut un moment în care m-a cuprins o dorință de a face, de a crea ceva, o ardere interioară de a concepe ceva, o febră, dar diferită, nu de același fel cu cea care o ai când ești bolnav. Din contră - ești sănătos, cred că cel mai sănătos ever. Și de atunci asta caut starea aia de sănătate, de dorință de a face, de a fi activ, de a fi actor sau nu neapărat, mai și scriu din când în când. Și dacă sunt sincer, sunt momente lungi în care nu o găsesc, nu o am. Deși sunt oarecum tânăr, recunosc ca am avut ani lungi în care n-o mai găseam, eram disperat, pierdut, bolnav. Dar mi-am revenit prin terapie și prin artă, prin teatru. O mai pierd și acuma pe momente, dar nu mă mai panichez, știu ca este în mine și iese la suprafață exact când este nevoie.
Dar uite m-am abătut de la subiect de la copilărie. În afara meseriei ziceai... uite că n-am reușit. Se întrepătrund astea două. Iartă-mă.
M.H.: Povestește un pic cum ai ajuns pe cărarea actoriei. Ce te-a motivat să urmezi calea asta? Ai vreo amintire crucială despre cum s-a concretizat dorința asta?
B.V.: Pe asta am povestit-o de o mie de ori până acum, dar în maghiară. Hai că merge o dată și în românește. Am avut un vecin ciudat la Sfîntu Gheorghe care trăia în blocul alăturat. Toată ziua îl vedeam doar pe bicicletă, ba își ducea copiii la grădiniță, ba trecea doar el singur cu un fular lung în jurul gâtului fluturând în urma lui (asta s-ar putea sa fie o fabulație a minții copilului). Habar nu aveam cine este, dar eram curios de-a dracului. A venit odată învățătoarea cu propunerea să ne luăm abonament la teatru, ca să ne dea zece la maghiară. Deal. M-am dus la teatru. Și l-am văzut pe scenă. Era acolo, fără bicicletă de data asta. Era Pálffy Tibor, unul dintre cei mai buni actori ai momentului, pe atunci la fel de bun dar încă fără diplomă de actor. Am vrut să ajung ca el. Peste câteva zile, stăteam pe balcon cu maică-mea și priveam peisajul post comunist (cred că era prin '96), și a trecut actorul pe bicicletă. Din nimic i-am zis mamei: "eu vreau să fiu actor". La care ea: "Toată viața ta vrei să umbli cu bicicleta?". Cred că atunci nu i-am răspuns nimic. Dar m-am ținut de cuvânt. După ani buni la un festival în Ungaria l-am cunoscut pe Hobó (Tibor Pálffy), și i-am povestit și lui povestea asta. A zis: "Liniștește-o pe maică-ta, am deja un Golf 3." Eu acum fac școala de șoferi.
M.H.: Aș vrea să povestești puțin despre gândurile, năzuințele și mai ales despre fricile tale născute la granița dintre terminarea facultății și începutul de carieră post-facultate. Cum au fost anii ăia pentru tine? Întreb acest lucru și pentru că lumile noastre sunt puțin diferite: tu faci parte dintr-o minoritate etnică, iar perspectiva profesioniștilor de origine română asupra teatrelor maghiare a avut întotdeauna un caracter exotic și misterios - mereu a existat o fascinație aparte datorată profesionalismului trupelor de teatru maghiare, aspect care devine vizibil și în calitatea spectacolelor. Dar aș vrea să știu puțin ce simte un viitor profesionist de origine maghiară ieșit de pe băncile unei facultăți de actorie în România.
B.V.: A fost greu pe atunci, și pe atunci, mai bine zis, nu vreau să minimalizez problemele celor de astăzi. Au și ei destule. Atunci era momentul când nu se mai dădeau posturi noi în teatre, pur și simplu nu se mai făceau angajări, nu erau locuri. dar s-a rezolvat cumva până la urmă, se găseau soluții, te angajau (dacă voiau) cu contract civil, până se elibera un loc. Deci frica și nesiguranța era și atunci. Dar s-a rezolvat din fericire. Am reușit și eu să am un loc de muncă. Am ajuns să fiu actor la Oradea, lucru pentru care sunt foarte recunoscător. Eu am avut o fascinație reciprocă pentru tradiția teatrală românească. Și mă consider extrem de norocos că am crescut în apropierea imediată a ei. Și totodată cred că, tocmai din cauza asta, teatrul maghiar din România este ceva aparte, ceva exotic, ceva care se hrănește din ambele tradiții, din cea maghiară și din cea românească. Nu știu... noi suntem mai cerebrali poate... prima dată întrebăm "de ce?", ne gândim mult până facem, câteodată prea mult. În timp ce voi, cred că sunteți mai sangvini, mai instinctivi, săriți în gol, cu încredere, fără nici o întrebare, ceea ce dă foarte mult bine actoriei, dacă în următorul moment intervine și intelectul.
Ce am simțit când am ieșit? O voință enormă, o dorință de a face ceva bun, ceva excepțional, am ajuns și în punctul în care am crezut că singur, cu această gândire pot să schimb o comunitate întreagă (nu eram doar singur cu visurile mele, dar simțeam că și singur aș putea), mă mir foarte tare când mă gândesc la mine cel de atunci, acum știu că nu e așa, dar nu mă las nici acum. Atunci așa trebuia să gândesc, așa era firesc.
M.H.: Îmi poți împărtăși amintirea unui proces de lucru care ți-a plăcut în mod special? De ce ți-a plăcut? Nu trebuie să te rezumi la un singur spectacol, ești liber să faci un mozaic! Have fun!
B.V.: Mai înainte ți-am menționat ceva despre o perioadă mai grea, ceva despre terapie, și ceva despre cum teatrul m-a scos dintr-un impas profesional și personal. Pe atunci, în pandemie, lucram la Iarba roșie de Boris Vian, un text regizat de Fehér Balázs Benő, un regizor mai tânăr decât mine. Acolo îl jucasem pe Wolf care construiește o mașinărie cu care poate călători prin amintirile lui. Nu construiește acest aparat doar pentru a-și demonstra geniul, pentru a lăsa ceva pentru eternitate, ci și dintr-o nevoie arzătoare de a-și repara propria viață, pentru a-și repara căsnicia, pentru a repara iubirea pierdută. Act care se dovedește a fi imposibil. Pe atunci am început aproape în paralel să merg la terapie. Cum Wolf se întorcea în amintiri, făceam și eu la fel în viață. Ajunsesem la 33 de ani, la jumătatea vieții precum Dante la începutul Divinei comedii într-o pădure întunecată (deși nu mă compar deloc cu Dante). Deci am ajuns într-o pădure și trebuia neapărat să fac un sumar al vieții mele de atunci. Acel rol, acel proces mi-a adus înapoi cumva pofta, și acea febră benefică de care vorbeam la începutul acestui interviu. Ce nu i-a reușit lui Wolf, cred că mi-a reușit mie.
Nu am cum să nu menționez și acel proces de lucru la care am avut prilejul să am parte alături de tine, în 2018. pe atunci ai pus în scenă la Naționalul din Mureș Și caii se împușcă, nu-i așa?. Acolo l-am jucat pe Robert, era primul meu rol super principal, în care am reușit să simt gravitatea și responsabilitatea de a ține pe umeri o întreagă poveste. Pur și simplu îți mulțumesc.
M.H.: Ce te inspiră? Recunosc că sunt curios dacă există lucruri mai "trăznite" care îți oferă inspirație sau combustie interioară. De exemplu, eu m-am simțit foarte inspirat în propriul proces de lucru după de un TED Talk susținut de alpinistul Alex Honnold despre ascensiunea lui "free solo" pe El Capitan în 2017.
B.V.: Nu știu, m-a surprins întrebarea asta. Trebuie să mă gândesc mult. Acum îmi vine în minte filmul Nyad cu Annette Bening și Jodie Foster, despre povestea adevărată a înotătoare Dianei Nyad care la vârsta de 60 de ani, după o viață întreagă de încercări, reușește să înoate 180 de km de la Havana Cuba până în Florida. Acea performanță, acea putere cred că mă inspiră. Dar promit să mă uit și la Alex Honnold. De altfel dacă văd orice fel de talent sclipitor, mă emoționez foarte tare.
M.H.: În final, lasă niște recomandări - o carte bună / un film sau serial fain / o melodie sau un album mișto.
B.V.: În ultima vreme am citit cel mai mult volume ale lui Jon Kalman Stefansson, și mi-a plăcut enorm The Morning Star de Karl Ove Knausgard. În rest ascult mult Kae Tempest și orice făcut de Thom Yorke. Mergeți la concert la The Smile la Arenele Romane dacă puteți, că eu nu pot.
Data nașterii: 09. ianuarie 1988.
Studii: Arta actorului (Universitatea Babeș-Bolyai Facultatea de Teatru și Film, 2007 - 2012)
Carieră: 2010 - 2014 - actor la Teatrul "Szigligeti" din Oradea / 2014 - prezent - actor la Compania "Tompa Miklós" - Teatrul Național Târgu-Mureș
Roluri importante (selecție): Kovács Sámuel, Fiul în Lumânările dreptății de Csaba Székely, regizor: Aba Sebestyén / Giorgio, Soțul Clarei în Sensul vieții Emmei de Fausto Paravidino, regizor: Radu Afrim / Wolf în Iarba roșie de Boris Vian, regizor: Fehér Balázs Benő / Gabriel în Beție de Ivan Viripajev, regizor: Radu Afrim / Alte Personaje în Tihna de Bartis Attila, regizor: Radu Afrim / Pan; Feri Csibi în Castingul dracului de Radu Afrim, regizor: Radu Afrim / Raskolnikov în Raskolnikov de Fyodor Mikhailovich Dostoyevsky, regizor: István Albu / Robert în Și caii se împușcă, nu-i așa? de Horace McCoy, regizor: Mădălin Hîncu / Sandokan în Pasărea retro se lovește de bloc și cade pe asfaltul fierbinte de Radu Afrim, regizor: Radu Afrim / Oedip în Oedip de Sofocle, regizor: Szabó K. István.
Actorii selectați la ediția 2024 a programului 10 pentru Film la TIFF, 2024 sunt (click pe nume pentru interviuri ample cu ei pe LiterNet): Iasmina Crețoi (București), Zoltán Deák (Sfântu Gheorghe), Radu Fărcane (Cluj), Oana Jipa (Sfântu Gheorghe), Silvia Luca (Botoșani), Ecaterina Lupu (Constanța), Silvana Negruțiu (București), Ana Bianca Popescu (București), Liviu Romanescu (București), Balázs Varga (Târgu Mureș). Toți actorii selectați au fost intervievați de LiterNet în mai 2024.
Citiți aici toate interviurile programului 10 pentru FILM la TIFF, edițiile 2012-2024.