14.06.2024
Ne cunoaștem din facultate și suntem împreună tot de pe atunci. Am dezvoltat împreună compania de teatru Vanner Collective, un loc de joacă al oamenilor creativi, cu idei și drive de a aduce o schimbare.
Ar fi putut să aleagă pe oricine să îi ia acest interviu, prilejuit de selectarea lui în programul 10 pentru FILM la TIFF 2024
. Și m-a ales pe mine. Pentru că "ne știm"-ul poate să ducă în locuri deja bătătorite, mi-am frământat mintea să stârnesc toate întrebările care să-l surprindă, să-l incite, să-l descopere. Am dat drumul jocului, pe o bancă în parcul Carol, cu copii murdari de înghețată până la urechi, alergând pe lângă noi. Mi-am propus ca până la finalul interviului, să-l cuceresc cu profunzimea și neașteptatul din întrebările mele. Până la urmă am picat eu din nou, cucerită, de bogăția minții și sufletului lui.

Liviu Romanesxu (foto: Sabina Costinel)

Denisa Nicolae: Mi-ar plăcea să te călătoresc în timpuri în care nu ne cunoșteam încă. Cum era Liviu la 7 ani? Cum s-ar prezenta?
Liviu Romanescu: Graseia. Ar zice că îl cheamă Ștefan Romanescu, cu accent moldovenesc. Ștefan. Nu ar zice Liviu, a descoperit într-a cincea numele de Liviu.
Așa, ar zice destul de calm că îl cheamă Ștefan Romanescu, că are 7 ani, că îi place fotbalul, că îi place să petreacă timp cu băieții pe afară să se joace, știe niște engleză... Și se duce la școală aproape de casă.

D.N.: Și care e cel mai mare vis al tău, Ștefan?
L.R.: Să mă fac doctor. Atunci cam asta visam.

D.N.: Cum era Liviu peste 10 ani, la 17 ani?
L.R.: La 17 ani, tot graseiam, tot Rrrr-it. Aș fi spus că mă cheamă Liviu Romanescu. Nu mai foloseam Ștefan, aș fi spus că doar în familie mi se spune Ștefan. Aș fi spus că sunt la Colegiul Național. Că îmi doresc să mă fac actor. Asta știam deja, luasem decizia cu un an înainte. Că îmi place teatrul și sportul și că... visez să plec spre București sau Cluj, îmi doream să plec din Iași spre a explora alte teritorii.

D.N.: Ai 27 de ani, încearcă sa te localizezi, cine erai, ce făceai...
L.R.: Mă gândesc unde eram... Ce an era? 2014... Ok, deci tot Liviu Romanescu sunt, 27 de ani, sunt în Londra, sunt actor deja, sunt după un an de studii la Oxford și m-am mutat în Londra și fac și chelnerie pentru a-mi asigura existența, fac și teatru, fac și niște proiecte independente, care au pornit din grupuri apropiate mie. Stau din păcate la distanță mare de Denisa, nu sunt foarte fericit cu viața în Londra, vremea nu mă ajută în ce privește starea emoțională.... Sunt conștient ca este more to life decât ce era în București... Într-un fel, cred că visam la 27 să fac acest pod peste Europa între Londra și București.

D.N.: La 27 de ani, ce a pierdut Liviu și ce a câștigat? Ce a lăsat în urmă și ce a pus nou pe el?
L.R.: Ce am pierdut deja în acel punct era o parte din familie, în sensul în care se crease multă distanță față de acasă din mai multe motive - fratele meu era plecat la o distanță considerabilă, față de părinți nu era distanța fizică neapărat, cât viața. Viața care a tot mărit distanța. Încercam uneori să mă țin agățat, dar, privind în spate acum, îmi dau seama că pierdusem deja relația aceea. De partea cealaltă, cred că am câștigat multă autonomie, curaj - căci, nah - singur fiind, am învățat să capacitez resursele din jurul meu, câștigasem deja curiozitatea și încrederea că orice minus pot să îl transform cu timpul într-un plus.

D.N.: Cine ești azi la 37 de ani?
L.R.: Tot Liviu Romanescu, 37 de ani, un actor stabilit pentru moment în București. Un tip visător, încrezător, care așteaptă să descopere mai mult în locurile unde poate nu a ajuns încă. Cu o dorință de a se duce și de a face lucruri, de a lăsa o amprentă. Am o încredere mult mai mare că ceea ce amprentez are o valoare și ajută. Asta mi-am dat seama în ultimii 10 ani, că ceea ce fac, mișcă lucruri cu siguranță.

D.N.: Ești un arhitect al lumilor pe care le conții. Și cred că sunt multe lumi și multe laturi ale lui Liviu despre care ai vorbit și poate unele despre care nu ai vorbit. Ce lumi simți că nu le-ai făcut încă vizibile și de care ai vrea sa te ocupi?
L.R.: Cred că partea de artist a fost poate prea mult timp legată în mintea mea și în interior de a găsi contextul potrivit. Probabil că e o rană undeva... mă gândesc. Și atunci există o teamă de a afișa acea parte. De aici a și apărut nevoia de a crea un context, un loc, o companie, unde să existe o grijă și o igienă vis-à-vis de "spațiul" în care intră actorul Liviu.
Industria din România este destul de agresivă față de artistul-actor, se intră de multe ori cu bocancii și există o lipsă de igienă. Drept dovadă lipsa unui sindicat. Iar din interiorul meu vine și dorința de a crea spații în care actorul, în primul rând, să aibă sentimentul de bine, de siguranță, de respect.

Liviu Romanescu (foto: Alex Gâlmeanu)

D.N.: Ai ajuns la o maturitate artistică în care îți protejezi actorul Liviu și nu îl expui unor situații?
L.R.: Sunt mai deschis acum să îl las să se expună și să iasă liniștit.... Și-mi doresc să aibă parte de contexte care să permită să se vadă nebunia lui. Nebunia frumoasă.

D.N.: Ce rezistențe ai?
L.R.: Spusul lui NU - încă durează mai mult decât mi-aș dori.
Una dintre rezistențele mari este gândul că "parcă aș putea eu să schimb ce e", parcă aș mai muta puțin zidul din loc... Ne referim la situații și contexte unde am tot insistat... și nimic. Dar parcurgând procesul acesta de mai multe ori îmi dau seama că e o rezistență spre a accepta ceea ce e.
Cred că pe partea decizională, aici a fost munca mea.

D.N.: Când îți dai seama că e timpul să renunți?
L.R.: Mintea mea a început să recadreze ideea de renunțare într-o zonă de a descoperi ceva, de fapt. Și atunci tu nu renunți, ci descoperi altceva. Perspectiva asta mă ajută foarte mult. Sigur că, metaforic vorbind, în același moment în care tu găsești altceva, ție îți cade din mână ceea ce aveai și găsești altceva. Dar de fapt ce aveai tu deja în mână nu prea te mai interesa atât de mult, de moment ce atenția ți s-a mutat pe ce dorești să iei, căci nu aveai.
Nu știu când știi că e timpul să renunți... Bănuiesc... Cred că, mergând pe exemplul pe care l-am dat, atunci când ce ai în mână nu te mai face curios, când altceva îți stârnește mai mult curiozitatea.

D.N.: Ce te face fericit?
L.R.: Iubirea.

D.N.: Când te simți cu adevărat tu?
L.R.: Când râd.

D.N.: Ce te face curios?
L.R.: Spațiul. Lipsa elementelor. Vidul.
Aproape absența a ceva mă face curios.

D.N.: Ce reguli vrei să încalci?
L.R.: Regulile de circulație.

D.N.: Ce regulă de circulație vrei să încalci?
L.R.: Viteza, aș vrea să merg cu 260 la oră.

D.N.: Ține de adrenalină?
L.R.: Da, cred că da... Și că am jucat prea mult timp Need for Speed când eram mic.

D.N.: Îți plac regulile?
L.R.: Da.

D.N.: De ce?
L.R.: Structurează. Și cred că totul funcționează pe niște reguli, natura, tot. Există niște 1+1=2, iar în rest 1+1 fac cât vrei tu...

Liviu Romanescu în Lungs (foto: Larisa Baltă)

D.N.: Care e timpul tău de testat?
L.R.: Timpul s-a redus, îți dai seama. Acum testez mult mai rapid lucruri, e un proces care s-a îmbunătățit.

D.N.: Ce te preocupă?
L.R.: Binele. Al meu și al altora în jurul meu.

D.N.: Cum definești binele?
L.R.: Creștere. Iar creșterea în ceilalți o evaluez prin feedback-ul pe care îl primesc de la ei, de la ce facem împreună.

D.N.: Ce îți dă energie și curaj?
L.R.: Sportul, iubirea și relația de familie, de acasă. Curaj îmi dă și acest gând de bine, de mai sus, că ce se generează pornind de la mine sau influențat de mine creează creștere.

D.N.: Ce te sperie?
L.R.: Singurătatea. Singurătatea mai departe de mine, de fapt, lipsa de resurse. Adică poți să fii cu o mie de oameni, dar dacă ai sentimentul că nu mai ai de ce să te prinzi, ceva care să te crească....

D.N.: Ești lup singuratic sau de haită? Întrebarea se referă și la procesul de creație.
L.R.: Creez în haită, în echipe. Dar ce e interesant este că sunt, de fapt, un lup singuratic. Dar cumva sunt integrat în haită. Am nevoie de spațiul și de timpul meu, dar îmi dau seama că am învățat să-mi găsesc echilibrul dintre a fi în haită și de a avea locul meu.

Liviu Romanescu în Captain Amazing (foto: Larisa Baltă)

D.N.: În tabloul tău de bord, cât timp dedici muncii, distracției, dragostei și sănătății?
L.R.: În momentul acesta e dezechilibrată situația. E o perioadă în care dedic mult timp muncii, dar îmi dau seama de treaba asta. În general, din păcate, nu prea dedic timp distracției, iar asta cred că e ceva din creștere. Aici e aprins martorul galben din bord - pe distracție. În rest, nu simt dezechilibru între efort, încărcare, timp liber, timp de lucru. Din câte văd, la distracție trebuie să merg în service.

D.N.: Ce cauți în partea profesională?
L.R.: Ceva care să mă stârnească, iarăși zona de curiozitate. Vis-à-vis de grupul de lucru, caut ceva care să-i provoace pe ceilalți. Iar legat de cei care privesc sau primesc creația, caut ceva din zona de intrigare, care să stârnească și care va duce la partea de creștere. Căci dacă începi să îți pui întrebări la final, în calitate de receptor, nu mai poți fi la fel cum ai intrat la început.

D.N.: Ai o idee care te intrigă?
L.R.: Da, e o idee care e de mulți ani cu mine. Care e ideea? Trebuie să zic ideea?
O școală pentru creatori. Nu știu dacă e o facultate de artă. E posibil să fie o formă de școală mai atipică, dar cred că va avea o formă apropiată de un centru. Un soi de spital. Glumesc. Un mix de academic, cu dezvoltare, cu întâlnire (fie că e cu tine sau e cu alții).

D.N.: Cum se împacă mintea ta creativă cu postura unui actor care uneori e pus în situația de a executa? De a nu avea un cuvânt de spus pentru că un alt artist are o viziune, iar tu ești acolo pentru a servi unei idei care nu îți aparține?
L.R.: Într-un fel, e asemănător cu ce am spus vis-à-vis de a regreta ceva. Am trecut, încă din școală, prin zona asta, și cumva mintea mea a învățat să mute focusul de pe gândul că mi se impune să fac ceva, pe ce am în fața mea, primind ca obligo să stau poziționat într-o singură direcție. E ca și cum nu ai voie să întorci capul stânga-dreapta. Dar dacă vei privi în fața ta, tu deja ai o infinitate de posibilități. Sigur că ai putea ușor să spui "dar uite! în stânga și dreapta mea sunt o grămadă de resurse". Dar dacă persoana îți ține capul fix într-o direcție (e viziunea lui / ei) și nu te lasă să schimbi, ai tot o infinitate, doar că resursele se depărtează. Tu trebuie doar să mergi către ele. Iar primul pas pe care trebuie să îl faci este să ai încredere în direcția în care ești îndreptat și să începi să mergi. Trebuie sa faci primul pas cu încredere!
Sigur că drumul poate să fie și sterp. Dar motorul curiozității tot o să funcționeze.

Liviu Romanescu în Monster (foto: Vlad Catană)

D.N.: Care e raportarea ta la eșec?
L.R.: Eșecul a ajuns să fie o trambulină. Dar e greu, a fost o abordare grea.
Eșecul raportat la copilărie egal notă mică. Luai nota mică, era un dezastru universal, toată familia se alarma. Uneori părintele zice că nu!, nu e nimic. Dar dacă iei șase de șase se aprinde becul roșu total. Dacă iei notă mare, ți se zice că nu înveți pentru mine, înveți pentru tine. Dar repet, dacă iei 4 se aprinde becul roșu.
Deci, eșecul e zona în care se aprind becurile roșii și încă îmi ia timp și efort să pot să înțeleg că învăț pentru mine, iar eșecul e un resort spre încă o încercare. Una mai bună, culmea. Duce spre ceva mai bun.

D.N.: Unde l-ai duce pe Liviu la întâlnire?
L.R.: La ceva... o masă cu o bere, pe un ponton, la soare, lângă apă.... Apoi ceva dement - rollercoaster, bungee jumping. Întâi stăm liniștiți, stăm în tihnă să ne cunoaștem și apoi ceva nebunesc.

D.N.: Cum arată despărțirea, cum vă luați la revedere? Vomitați din rollercoaster și plecați?
L.R.: Nu, e ceva pe râs, un sentiment de sharing, ne-am simțit bine și cât de curând va mai veni o nouă dată viitoare când ne vom revedea.

D.N.: Cum te percepi în rolurile pe care le ai? Ca iubit / partener / soț?
L.R.: Tandru, sunt tandru.

D.N.: Dar ca actor?
L.R.: Blând. Când vine vorba de mod de lucru ca actor, simt că aduc căldură - adică deschidere, comunicare, față de colegii de scenă, de regizor. Ideea de suntem împreună, nu de "zi ce vrei, că nu am chef".
Iar în procesul de creație aș zice vulcanic.

D.N.: Director la Teatrelli?
L.R.: Organizat.

D.N.: Director la Festivalul Ideo Ideis?
L.R.: Calm.

D.N.: La Vanner Collective?
L.R.: Visător.

D.N.: Care e liantul dintre toate aceste atribute pe care ți le-ai găsit în diferitele funcții?
L.R.: Ideea de constructor, bănuiesc.

D.N.: Care e superputerea ta?
L.R.: Să ascult.

D.N.: Când ești vulnerabil?
L.R.: Când pot să fiu.

D.N.: În încheiere, există ceva ce ai vrea să rezolvi în vreunul dintre aceste roluri? Plânge vreunul dintre voi, îi lipsește ceva vreunui rol...?
L.R.: În ultima perioadă, partea de actor a fost mai puțin susținută și crescută. Ea a făcut treabă și există o recurență cu care actorul Liviu se pune în contextele creative, dar acum că au crescut celelalte roluri, simt că aș acorda mai multă atenție ipostazei de actor și creator.

D.N.: Imaginează-ți un rol, nu trebuie să fie unul real dintr-un film sau piesă anume, în care știi că ai face o treabă extraordinară pentru că te incită sau știi că ai resorturile să sondezi acolo, dar oamenii din exterior (regizori, directori de casting) nu te-ar vedea neapărat acolo. E ceva ce nu se vede, nu e pe categoria ta de actor.
L.R.: Criminal în serie.

D.N.: Și cu asta am terminat...
L.R.: Cred că aș fi un criminal în serie desăvârșit.

Liviu Romanescu în Komorebi. Lumina care se filtrează printre copaci (foto: Adi Bulboacă)

Data nașterii: 04.05.1987
Liviu Romanescu este actor, absolvent al Universității de Artă Teatrală și Cinematografică "I.L. Caragiale" din București și al The Oxford School of Drama. Experiența lui în teatru include colaborări cu Teatrul Național București, Teatrul Act, Teatrul de Comedie, Teatrul Metropolis, Unteatru. În Marea Britanie, Liviu a colaborat cu Soho Theatre Londra (Spent), Greenside Venues (Ashes Afar, Edinburgh Fringe Festival), Scaffold State & Theatre Delicathessen (Sanguine, Vault Festival Londra).
În film a lucrat cu regizorii Ben Morris (Fifa), Andrei Gruzsniczki (Cealaltă Irina), Harry Baker (The Swan), Nicolae Constantin Tănase (12 minute), David Stoddart (campania Violence is violence).
Este co-fondator al companiei Vanner Collective alături de care organizează, din 2015, turnee naționale și campanii de informare prin intermediul spectacolelor de teatru. Din 2020 este director al Festivalului de Teatru Tânăr IDEO IDEIS, iar în prezent este director artistic la Teatrelli București.


Actorii selectați la ediția 2024 a programului 10 pentru Film la TIFF, 2024 sunt (click pe nume pentru interviuri ample cu ei pe LiterNet): Iasmina Crețoi (București), Zoltán Deák (Sfântu Gheorghe), Radu Fărcane (Cluj), Oana Jipa (Sfântu Gheorghe), Silvia Luca (Botoșani), Ecaterina Lupu (Constanța), Silvana Negruțiu (București), Ana Bianca Popescu (București), Liviu Romanescu (București), Balázs Varga (Târgu Mureș). Toți actorii selectați au fost intervievați de LiterNet în mai 2024.

Citiți aici toate interviurile programului 10 pentru FILM la TIFF, edițiile 2012-2024.

0 comentarii

Publicitate

Sus