Pivnița săpată-n dâmb a bunicii e mereu zăvorâtă. Azi, prin minune, nu. Pășesc sfios pe trecerea din lodbe. Rafturi cu mere, lăzi cu cartofi, verze și trei butoaie mari. Pe vârfuri, privesc într-unul. Fanta de lumină bate-n conținutul negru și-mi dezvăluie o dihanie strâmbată drăcesc. Urgent o iau la sănătoasa, dar mă reîntorc după ce-mi potolesc spaima. Acum o văd mai clar, mă privește speriată. Fug iar, dar curiozitatea mă macină și revin. Mă holbez, se holbează, scot limba, scoate limba, și-astfel mă recunosc.
Siranuș Hakobian
Mi-au trebuit ani să scap de spălatul pe mâini. Sigur, oamenii își spală mâinile, dar puțini o fac așa ca mine. Puteam să mă spăl pe mâini ore în șir, până la decontaminare completă. Dar uite că am avut noroc și am scăpat de spălatul compulsiv, iar acum sunt perfect sănătoasă: pot să ies singură din casă, ba chiar pot să traversez. O fac atent, să nu ating cenușiul asfaltului, pentru că doar liniile albe sunt de încredere. Uneori traversez de două ori, doar așa, să fiu sigură că o fac fără cusur: musai pe alb.
Narcis Moraru
Petre cere din priviri bisturiul, scoate cu grijă apendicele inflamat, după care coase atent locul operației. Se uită cu coada ochiului la ceas. Peste o oră trebuie să fie la petrecerea pe care i-a organizat-o Olguța încă de acum o lună. Iese din spital grăbit cu pardesiul în mână și sare rapid în mașină. Ajung. Pe la nouă găsește parcare la câteva străzi distanță. Vede din depărtare semaforul verde intermitent. Hai că pot. Pe trecere are sentimentul că parcă a uitat ceva. Dumnezeule, bisturiul.
