Max nu mai avea stăpân, nu era dresat, dar știa după sunetele de la semafor când trebuia să traverseze. În seara aceea aștepta să treacă mașinile de pe cele două benzi. Pietonii de lângă el erau nemișcați, așa că s-a culcat un pic, cu botul pe bordură. Își simțea picioarele moi. Îi era sete de multe ore, poate de câteva zile. De îndată ce a ațipit, a țâșnit pe trecere voios. Era micuț și mai cafeniu. Avea o zgardă cu un medalion, iar lângă el erau sandalele unei fetițe. Asta visa de la accident.
Vlad Pasencu
În apogeul celebrității noastre am pus pariu pe un penny despre cine rămâne ultimul în viață. John s-a dus primul, la 40 de ani, dar de fapt omul pe care-l cunoșteam dispăruse demult. Nebuna aia îi luase mințile și-l întorsese împotriva noastră. George a fost următorul. A murit în casa lui Paul, ceea ce mi s-a părut suspect. Știu că-i vorba doar de un penny, dar pentru Paul e o chestiune de principiu să câștige întotdeauna. Din cei patru de pe trecerea de pietoni, am rămas doar noi doi. Let it be Ringo.
Ana Maria Dobre-Nir
Am luat o piatră și-am aruncat-o spre vitrina în care-mi zărisem chipul. Am plâns. Am râs. M-am prefăcut că nu doare. M-am așezat pe pământ, în costumul nou cumpărat și, pentru câteva minute, mi-am dorit doar să devin una cu asfaltul de sub mine. Auzeam mașinile, dar nu-mi păsa. Cei cu păcate de moarte ca ale mele nu merită să trăiască. Poate chiar am murit în ziua aceea. Poate am murit și-am înviat, dar fără să-mi dau seama. Sau nu mi-am dat seama pentru că m-am tot încăpățânat să cred că unu plus unu fac doi.
