*
Simplu spus: o scriitoare și un scriitor m-au refuzat. Sau, mai exact spus, m-au țepuit: ambii au zis că vor scrie despre Elveția și n-au scris nimic, drăguții de dânșii. Ce era să fac? Am zis să scriu eu însumi despre Elveția, pe care o cunosc perfect.Am dormit în Franța vreo cinci nopți, în Annemasse, iar dimineața luam tramvaiul spre Geneva, ca omul, că doar nu era să îmi iau cazare în Geneva (elvețienii sunt nebuni cu prețurile! În afară de norvegieni, nu există popor mai bolnav psihic, din acest punct de vedere). Îmi faceam treaba, veneam obosit frânt la stația de tramvai, moțăiam alea 20 de stații până la capăt, coboram în Annemasse, treceam pe la turcul meu pentru bere, țigări, salam și pâine (aveam muștar pe cameră) și aia era seara. Deci, da, cunosc Elveția. Cum să nu?
Mi-a sărit în ajutor o clujeancă. Doamna Gabriela Lungu, de profesiune italienistă, mi-a zis clar că urăște Elveția c-o ură pur feminină, dar că mă va ajuta, cu condiția să nu mă bag câtuși de puțin peste dânsa și s-o las să spună fix, dar fix ce are de spus. "Fără băgări în seamă, Mihai!" - așa ne-a fost vorba. Eu, deci, tac.
"Elveția veșnicei neîntoarceri
Spuneam într-un text anterior că știu și eu că trebuie să locuiești într-o țară ca să poți să vorbești cât de cât în cunoștință de cauză despre ea. Și mai spuneam că am stat în Elveția doi ani, dar că de fapt n-o cunosc aproape deloc. N-o urăsc, cum i s-a părut domnului Buzea, dar nici n-o iubesc, pentru că am știut dintotdeauna că o călătorie, ca și o locuire e și o stare de spirit. Iar a mea, pe durata locuirii în Elveția, mai exact în cantonul italian, n-a fost dintre cele mai bune.
Am ajuns în Elveția spre sfârșitul lunii ianuarie a acelei teribile ierni din 1985, în care italienii se tăvăleau pe jos de uimire și spaimă că dăduse urgia albă peste ei. Evident că în țara cantoanelor nimeni nu făcea caz de metrul acela de zăpadă, erau obișnuiți cu mult mai mult. Știam prea puține lucruri despre Elveția: că avea munți spectaculoși, lacuri uimitoare, că era paradisul băncilor și al oamenilor bogați, nu văzusem serialul de desene animate Heidi când a fost transmis la televiziunea română, îmi aduceam vag aminte de Muntele vrăjit și de Hans Castorp (se pare că nici în tinerețe n-aveam o memorie prea bună), eram nerăbdătoare să văd cât mai mult și speriată de ce mă așteaptă.
Timp de două luni n-am vorbit cu nimeni, în afara domnului care locuia în același apartament, dar și cu el rareori, deci prima concluzie la care am ajuns a fost că elvețienii sunt taciturni. În sfârșit, undeva pe la începutul primăverii, când știți și voi că se dezgheață apele, deci e mai ușor și pentru limbi să se dezghețe, m-am întâlnit în lift cu doamna din apartamentul alăturat și am schimbat câteva vorbe. Mai târziu am aflat că era italiancă din Sicilia, că veniseră ea și soțul ei cu ani în urmă în Elveția la lucru, că acolo i se născuseră cei doi copii, că își construiau încetul cu încetul pe insula natală o casă, unde voiau să se întoarcă după ce puneau ceva bani deoparte (evident, din veștile pe care le-am avut de la ea, mulți ani după ce am plecat de acolo, nu s-au mai întors niciodată). În cantonul Ticino se aflau mulți italieni cu aceeași poveste și aceleași visuri. Știu că mai erau mulți turci și mulți iugoslavi. Da, iugoslavii ăia pe care îi invidiam noi prin anii '80 că o duc mult mai bine decât noi. Au mai trecut niște luni, iar eu am continuat să cred că elvețienii nu prea vorbesc. Și că nu sunt săritori, nici măcar binevoitori să te accepte, pe tine străinul venit dintr-o țară despre care nu prea aveau habar. Nu că italienii ar fi avut pe vremea aceea habar mai mult...
În cei doi ani ticinezi am descoperit totuși multe lucruri pe care nu le știam. În primul rând că azaleele și rododendronii nu sunt niște biete plante de apartament, ci niște ditamai arbuști, ba uneori de-a dreptul niște copaci. Apoi că, atunci când vrei să ieși din casă și nu ai cu cine, nu e bine să-ți iei pisica la plimbare, pentru că nu te va urma cuminte cum crezi tu în mintea ta buimăcită de singurătate, ci se va cățăra în primul copac care-i iese în cale și cu mare greutate o vei îndupleca să se dea jos de acolo (atunci am aflat, de la o proprietară de copac, că și pentru pisici există lesă și că ar fi bine să o folosesc). Am mai învățat că atunci când lucrezi într-un magazin și vrei să faci pauză, e bine să știi exact câți bani lași în casă (nu-mi săriți în cap, era acum vreo 40 de ani, s-au schimbat lucrurile de atunci!). Și că cei mai mari asupritori la locul de muncă nu sunt localnicii, ci emigranții ca tine. Mai ales dacă îți sunt șefi. Traiul acolo m-a învățat și că atunci când vrei să pleci dintr-un loc în care simți că nu mai poți îndura, devii extraordinar de puternic și ești în stare să faci lucruri pe care nu le-ai făcut niciodată, De mai multe ori de atunci încoace mi s-a spus: "Tu ești puternică". Poate că Elveția m-a învățat să fiu așa. Îi sunt, deci, într-un anumit fel, recunoscătoare. Nu, n-o detest, dar adevărul e că de atunci m-am întors de infinite ori în Italia, m-am întors și în Franța, Anglia sau Portugalia. M-aș întoarce în Maroc, în Spania sau Grecia, dar nu m-am mai întors niciodată în Elveția. Deși m-am gândit uneori la biserica Fraumünster din Zurich, unde am descoperit absolut întâmplător, când am dat o raită prin oraș, între un tren și altul, niște fabuloase vitralii de Chagall, un pictor pe care-l ador. Sau la piața centrală din Lugano și la străzile sale în pantă pe care puteai oricând să-ți rupi un picior (ei, piciorul sau mai bine zis picioarele mi le-am rupt mai târziu în Italia, Africa de Sud și România!). La frumusețea de pod acoperit din Lucerna. La cât de mult m-am bucurat când, după ce bătusem câteva zile străzile perfecte ale Genevei, am descoperit pe una din ele o groapă cu un morman de pământ alături. În sfârșit, se ciuntise ceva din perfecțiunea obositoare a acelui oraș incredibil!
Uneori descopăr printre pozele din sertar una făcută pe malul lacului Constanța, unde m-a dus domnul care locuia în același apartament cu mine, la o expoziție de trenulețe, fiind el directorul unui fabrici - poate al unui atelier - de trenulețe pentru colecționari. Atunci am aflat că un asemenea trenuleț putea costa până la 3.000 de franci elvețieni (cât o fi costând azi?) și că tocmai lucrau la reproducerea fidelă a trenului lui Hitler.
Mă mai gândesc la faptul că acolo mi-am început cariera de traducătoare. Scriind evident cu mâna. Deci, iată un alt lucru pentru care ar trebui să-i fiu recunoscătoare Elveției. Dar zilele acelea mohorâte din casă care nu se potriveau deloc cu frumusețea de afară, m-au făcut să nu-mi doresc niciodată să mă întorc acolo."
Aici se termină textul scris de doamna Gabriela Lungu. Eu, unul, bârfitor cum mă știți, sunt cu gândul numai la "domnul" acela, despre care nu ni se dau - intenționat, presupun - aproape niciun fel de detalii. Literatura! Artă, doamnelor și domnilor! Eu nu mă pricep, așa că vă mai zic de Pont Butin și gata.
M-am cățărat, deci, ca un adevărat bărbat, pe Pont Butin ăsta de care zic (după ce-am fost pe la niște băieți de culoare, care vindeau droguri în spatele uzinei Kugler) și am făcut o poză, cum făcea toată lumea. Ce? Eu nu-s om? Am făcut poza și am urcat-o pe Insta, ca poporul. Credeam că voi primi aprecieri, că voi primi, în sfârșit, știți voi. Am primit un comentariu de la o amică din Lyon: "Ce faci, mă? Furi poze de pe net și le dai ca ale tale? Ți-au murit lăudătorii?". Eu, mască. După care aflu - via amica asta de care zic - că sunt zeci de mii de poze ca a mea pe Insta și pe toate rețelele, că asta e și șmecheria să te aburci pe Pont Butin, ca să faci poze. Eu, tămâie. De unde era să știu? Și din momentul ăla a început veselia: "Mihăiță, furi poze, mă? În halul ăsta ai ajuns?". Și hă, hă, hă. Ăsta a fost mesajul cel mai drăguț, ca să zic așa, de la cel mai bun prieten; după, au urmat alte zeci, de care nu vreau să-mi aduc aminte. Refuz, pur și simplu.
Mi-am rugat fiica să povestească și ea cum a fost în Elveția, că ea e mică și onestă, spune pe gușă fix ce are în căpușă. Iată:
"Elveția este cu tramvaiul. Eu am mâncat înghețată. Mami ne-a lăsat la stropitoare, pe tati și pe mine, dar nu ne-a lăsat să ne stropim. Am văzut un magazin de rechizite. Rechizitele erau foarte scumpe, un ghiozdan costa patru sute de franci elvețieni. Tati a zis că elvețienii sunt nebuni. Ghiozdanul era cu o veveriță frumoasă. Un penar costa o sută de franci. Am mers în altă zi la lac ca să facem baie. Mami nu a făcut baie, a zis că era apa rece, dar tati și cu mine am făcut multă baie și ne-am scufundat pentru pietricele. Mai stăteam la băiță, dar ne-au atacat două lebede uriașe. Tati a zis că sunt lebădoi. Mami a țipat la noi să ieșim afară. Oamenii făceau poze".
Ce zicea Răzvan Penescu? A, da: Elveția e în grupa A, cu Germania, Ungaria și Scoția.
Notă: Dacă vreți să contribuiți la această rubrică, vă așteptăm propunerile (nu ezitați să vorbiți și despre aceeași țară, din altă perspectivă). Detalii despre ce ne puteți propune aici.