*
Datorită jobului am avut norocul să călătoresc suficient de mult. Adică mai mult decât românul obișnuit. S-a întâmplat așa pentru că jobul meu din vânzări îmi cerea să merg și să vizitez, pe teren, echipele cu care lucram. Teren, în cazul de față s-ar traduce prin țara în care se aflau aceste echipe. Așa am dat peste cap kilometrajul mașinii de firmă atunci când lucram în Balcani, călătorind în toate țările în care aveam oameni de vânzări cu care trebuia să colaborez. Din tot acest periplu am înțeles că nu poți avea o părere validă despre o țară sau despre oamenii acelei țări, dacă nu te duci acolo, la ei acasă, unde trebuie să petreci timp cu ei și unde trebuie să te lași introdus de ei în cultură, în viața socială și în tradițiile locului.Vizitele oficiale ale echipei de management din care făceam parte nu mă duceau decât în hoteluri care funcționau după tipare identice și în locuri pe care orice turist le-ar putea vizita. Așa ar fi trebuit să se întâmple și în Albania, atunci când, în 2010, am vizitat pentru prima dată Tirana, capitala Albaniei. Îmi amintesc că șeful meu, un tip care cred că se uita uneori prea mult la filme, a decis ca echipa noastră să călătorească doar cu avionul în Albania, din motive de securitate. Șeful meu și-a angajat atunci și o gardă de corp personală. Spunea că, datorită rolului, el ar putea fi ținta unei răpiri într-o astfel de țară săracă. Mă gândeam atunci, oare la fel or fi zis sau or zice și străinii care vin pentru prima dată în România? În fine, am ajuns în Tirana, un oraș în plină transformare. Evident, nu ne-am întâlnit cu niciun mafiot, iar garda de corp albaneză a șefului meu mai mult l-a încurcat și nu l-a lăsat să se bucure împreună cu noi de tot ceea ce am descoperit acolo. Era peste tot după el, la vreo 10 metri distanță, ca să poată observa și să nu pară intruziv. Unii colegi s-au întrebat, la un moment dat, oare nouă de ce nu ne luase șefu' gardă de corp? Ce, noi nu eram buni să fim răpiți de albanezi? Îl poreclisem Dorinel, pentru că semăna foarte bine cu micuțul, dar aprigul nostru jucător de fotbal, Dorinel Munteanu. Ne-am zis că poate l-a ales așa pentru că știa cât de bine se descurcase Dorinel al nostru cu vlăjganii din atacul echipelor naționale cu care jucase România. A fost distracția naibii cu Dorinel, dar asta e altă poveste.
După 1992, odată cu căderea regimului comunist, tot griul apăsător și toată monotonia Tiranei se transformau, ușor, ușor, în culori vibrante, în viață reală. Comunismul albanez părea că a fost mai al dracului decât al nostru. Cel puțin asta am aflat de la colegii noștri atunci când ne-au plimbat prin locurile mai puțin turistice în Tirana și unde, la o bere albaneză și un raki, ne-am luat la întrecere pe tema "Dictatorul nostru a fost mai nașpa decât al vostru".
- Păi, la noi, dictatorul nu a vrut să construiască șosele care să lege Tirana de alte orașe, ne-a zis Anis, o tânără colegă albaneză care prinsese doar ultimii ani de comunism. Era din generația nouă. Era ambițioasă și nu-i era teamă să-și expună punctul de vedere. Era ca toți acei tineri albanezi din generația ei care visau să treacă marea în Italia pentru o viață mai bună. Lucrurile petrecute în acei aproape 50 de ani de dictatură i se păreau absurde, de neînțeles. Nu voia să facă viața ușoară potențialilor invadatori, a continuat ea. Mi-e atât de rușine că Albania e cunoscută ca țara cu cel mai mare număr de buncăre pe kilometru pătrat. Litoralul nostru ar putea concura cu orice litoral din zonă, dar, din cauza chiliilor de beton de pe dealuri, peisajul este unul SF.
- Din păcate, după căderea comunismului, lucrurile se mișcă foarte greu, a întrerupt-o Aleksandra, directoarea de vânzări, o tipă cam de vârstă cu noi și destul de greu de impresionat. Suntem în continuare săraci și corupția este în creștere. Poporul scăpat de sub comunism aleargă acum să se îmbogățească peste noapte. Statutul social a devenit un accesoriu de fashion pe care-l vezi afișat, chiar dacă reflectă realitatea sau nu, mai peste tot. La renumele de țară a buncărelor pe kilometru pătrat s-a adăugat acum și renumele de țară cu cel mai mare număr de Mercedesuri pe cap de locuitor. La noi, Mercedesul a devenit mașină națională. În fața porții vezi mașina germană, veche sau nouă, iar în casă, copiii mănâncă aproape la fel ca în comunism, dacă nu mai prost.
Dar Albania și Tirana nu trebuie asociate în totalitate cu regimul comunist sau cu starea aceea de neîncredere pe care am găsit-o eu în 2010. Acest teritoriu oferă un amestec unic de istorie, cultură și modernitate. Când vine vorba de țările din regiune, Albania este "plăcerea mea vinovată". Și-mi place să-i spun așa pentru că definiția asta i se potrivește cel mai bine, mai ales pentru cei care nu au cunoscut-o așa cum am cunoscut-o eu.
Mă văd și acum pe aleile orașului Kruja, vizitând monumentul eroului lor național, Gjergj Kastrioti (George Castriotul), cel denumit de turci Skanderberg. Acolo am văzut pentru prima dată un măslin care avea și măsline, dar care erau verzi. Cu experiența mea de corcodușar de București care mânca direct din corcoduș fructele acrișoare când încă erau verzi și cu sâmbure moale, m-am gândit să fac același lucru și cu măslinele verzi. Am descoperit că măslina verde este amară ca fierea și îți face gura pungă. Încă o lecție de tipul Twin Peaks pe care Albania mi-a dat-o. Vă mai amintiți de faimoasa frază "Bufnițele nu sunt ceea ce par a fi"? E, cam așa m-am simțit eu la fiecare pas și la fiecare nouă descoperire pe care o făceam despre această țară micuță ca dimensiuni, dar mare și vibrantă ca istorie și obiceiuri.
Da, Albania nu este ceea ce pare a fi de la distanță. Este o țară mediteraneeană care are un litoral superb, chiar dacă pe dealurile de la malul mării încă poți vedea tristele buncăre comuniste de apărare, acum complet nefuncționale. La malul mării, într-un restaurant pescăresc fără pretenții, am avut parte de un ospăț memorabil cu fructe de mare proaspete care m-a făcut să uit pentru o clipă că țara aia trecuse prin aproape 50 de ani de comunism.
Ca microbist, am privit mereu Albania ca pe un ghimpe în coastă. Nu știu de ce, dar mereu te așteptai să-ți fie ușor să joci cu Albania. Mă liniștea gândul că tradiția noastră în fotbal o întrece pe a lor. Dar Albania, mereu surprinzătoare (așa le place localnicilor să-și alinte țara), venea și ne mai punea câte o piedică în calea fericirii și faimei fotbalistice. Ba un egal, ba ne mai băteau cu 1-0. Enervant, ce să zic.
Mi-am explicat de unde le vine această îndârjire de țară care vrea să demonstreze că nu este mică. Este din istorie. Iar cel mai bun exemplu este vestitul lor erou, generalul Skanderberg (nume care în traducere ar însemna "prințul Alexandru", cu referire la Alexandru cel Mare). Acesta, cunoscut în vremea sa și ca "Braț de fier", i-a cam bătut și i-a ținut la distanță pe otomani pentru o perioadă considerabilă de timp. În Albania și în unele țări din Balcani, termenul skandenberg este adesea folosit în locul termenului internațional armwrestling (lupta cu brațul), reflectând respectul și admirația pentru eroul național Skanderberg.
Și uite așa, după ce am savurat toată această bucată inedită de istorie, am stat și mi-am zis: O fi Albania o țară de mici dimensiuni, cu buncăre și Mercedesuri, dar, uite, ei au venit cu "Braț de fier" al lor și au dat numele unui sport destul de bine cunoscut. Păi noi de ce nu am putut să facem ceva similar? În sport, România are totuși niște nume importante care o reprezintă: Nadia Comăneci, Ion Țiriac, Ilie Năstase, Mircea Lucescu. Mi-am amintit însă că, în regiune, avem totuși două nume ce au ajuns să fie folosite, cu respect și admirație. Chiar și în Albania, atunci când am aterizat și am fost întâmpinat la aeroport, prezentându-mă că sunt român, la salutul meu de bun găsit, colegele albaneze mi-au răspuns cu zâmbetul pe buze zicând: "Hagiiii! Popescuuuu!".
Notă: Dacă vreți să contribuiți la această rubrică, vă așteptăm propunerile (nu ezitați să vorbiți și despre aceeași țară, din altă perspectivă). Detalii despre ce ne puteți propune aici.