*
Când scriu aceste rânduri, am în față o fotografie alb-negru care îl înfățișează pe blândul Josip Broz Tito, în picioare, în spatele unei decapotabile, avându-l alături pe Haile Selassie I, în orașul sloven Koper, acum șaizeci și cinci de ani. Așa cum știm toți, Tito a fost dictatorul care a condus Iugoslavia cu mână forte, lăsând în urma lui o lungă serie de conflicte civile armate. Haile Selassie întâiul, născut Tafari Makonnen, a fost împăratul Etiopiei până în 1974, iar unii dintre rastafarieni (religia lui Bob Marley, inspirată direct din numele împăratului - ras Tafari) îl privesc și acum ca pe un zeu.Eu, însă, nu vreau să vorbesc despre aceste două personalități ale trecutului, ci despre o alta, poate mai puțin celebră, dar care a lăsat o puternică amprentă asupra adolescenței mele. Una născută tot în Koper, în 1971, dar care a găsit gloria în București, aproximativ treizeci de ani mai târziu.
Koper (sau Capodistria, cum îi zic italienii) este cel de-al cincilea oraș ca mărime din Slovenia, o bijuterie pe malul Golfului Trieste, parte a Mării Mediterane. De altfel, potențialul turistic, orașul vechi, dominat de un palat în stil gotic venețian, construit în secolul cincisprezece, l-au transformat într-o destinație obișnuită pe ruta navelor de croazieră. Acestea opresc acolo înainte de a ajunge în sudul Peninsulei Istria, în portul croat Pola (căruia localnicii îi zic altfel, nu mai știu cum). De asemenea, Koper poate fi vizitat ca parte a unui circuit cu autocarul, venind pe E61 direct dinspre capitala Ljubljana, ocazie cu care se face o oprire obligatorie la celebra peșteră de la Postojna, în interiorul căreia pot fi auziți greiereii de grotă. Cel puțin, așa am înțeles, pentru că eu în Slovenia n-am mai ajuns. Biletele achiziționate de mine, la preț redus, de la o pensionară germană cu accent indian, s-au dovedit, într-adevăr, prea ieftine pentru a fi adevărate.
Din anul 2001 nu-mi aduc aminte foarte multe lucruri, însă sunt cel puțin două momente care mi-au rămas bine întipărite în memorie. Primul este reprezentat de atentatele din 11 septembrie. Cred că fiecare știe unde se afla atunci. Eu, după ce m-am benoclat vreo zece minute la turnurile cuprinse de flăcări, am fugit pe scări în jos să-i zic tatei, care discuta în fața blocului cu niște vecini. Știu și despre ce. Le povestea cum veniseră cei de la "curent" să-i facă împământare și săpaseră atât de adânc încât "dăduseră de apă". Mai precis, perforaseră din greșeală conducta de apă potabilă a localității.
Cel de-al doilea astfel de moment s-a petrecut pe 14 noiembrie. Stăteam pe canapeaua cea veche, una verde și dezmembrată, sub care puseseră ai mei niște scăunele de lemn, și mâncam floricele de porumb. Nu era încă moda floricelelor luate din comerț. Adusese tata de la țară niște știuleți și mama făcuse popcorn într-un ceaun de tuci. Era returul barajului pentru calificarea la Cupa Mondială din 2002.
Eu, de când mă uitam la fotbal, nu pomenisem ca România să nu se califice la Mondiale. În '94, când o băgase Hagi în ațe după miezul nopții, aveam opt ani. În '98, când se vopsiseră ai noștri blonzi, aveam doisprezece. Chiar și în '90, când ne eliminase Irlanda la penaltiuri, iar eu eram prea mic să înțeleg ceva din jocul cu balonul rotund, România fusese acolo. Nu concepeam să lipsim, așa că, deși pierduserăm turul din Ljubljana, în urma unui gol norocos, speranțele erau mari până la cer.
Pe banca Naționalei stătea chiar Gică Hagi, proaspăt retras din activitate, la prima experiență ca antrenor. În teren erau și "vechii", precum Dorinel Munteanu, Neluțu Sabău sau Gică Popescu, dar și lupii tineri: Contra, Mutu, Chivu, Marius Niculae. Se juca pe bătrânul Ghencea, într-o atmosferă sufocantă. Ploua. Terenul nu era nemaipomenit, dar când fusese oare? Lumea cânta. Eu mâncam floricele, cu ochii holbați în televizorul cu tub catodic. Și-atunci s-a întâmplat minunea. Momentul de glorie al lui Mladen Rudonja.
Rudonja, născut în Koper, pe vremea când orașul făcea parte din Iugoslavia, nu fusese niciodată un jucător strălucitor. Jucase prin campionatele Sloveniei și Croației înainte să prindă un transfer la oricum modesta echipă belgiană Sint-Truiden. Era atacant. Nu chiar vârf clasic, juca mai mult în bandă, însă, oricum, înscria rar. La naționala țării sale debutase în 1994. Nu înscrisese la meciul de debut, nicio surpriză. Nici în următorul. Nici în cel care i-a urmat. De fapt, ca să fim sinceri, Rudonja reușise să evolueze în 52 de meciuri pentru Slovenia fără să înscrie. Asta deși era un jucător ofensiv, fapt pentru care inclusiv presa din România îl luase peste picior.
Cu toate acestea, atunci pe 14 noiembrie 2001, beneficiind și de șansă, a reușit cumva să plaseze un interior din flancul stâng, pe lângă un Lobonț neputincios. A fost primul și singurul său gol în cei zece ani de echipă națională (ultima sa partidă a avut loc în 2003).
Într-un interviu acordat la zece ani distanță, Mladen a recunoscut că nici lui nu i-a venit să creadă. Să fiu sincer, nici mie nu mi-a venit să cred. Am avut un șoc. Aura măreței "Generații de Aur" se spulberase și se împrăștiase peste floricelele mele din castron. Restul partidei nici nu mi-o amintesc. Știu doar că am petrecut-o în baie, cu un prosop ud în jurul capului, rugându-mă la Dumnezeul fotbalului să întoarcă ai noștri rezultatul. N-a fost să fie și, pentru prima dată după mult timp, România avea să rateze Mondialul din Coreea de Sud și Japonia în dauna Sloveniei.
Din păcate, așa cum bine știm cu toții, Cupa Mondială ne-a evitat în continuare și, douăzeci și ceva de ani mai târziu, încă sperăm la o nouă calificare. Cred că o fi vreun blestem. Blestemul lui Rudonja și al golului său ireal, venit într-o noapte ploioasă de noiembrie.
Notă: Dacă vreți să contribuiți la această rubrică, vă așteptăm propunerile (nu ezitați să vorbiți și despre aceeași țară, din altă perspectivă). Detalii despre ce ne puteți propune aici.