Euro 2024: Melancoliile unui dependent de fotbal (I) - Ultima vacanță de vară

Mă numesc Cosmin, am aproape 50 de ani, nu m-am mai uitat la fotbal de aproape două zile și sunt nostalgic. Am completat pronosticurile cu colegii de serviciu, am stabilit că România nu ia niciun punct și încă n-am găsit cu cine să țin până la capăt, ai noștri vin repede acasă. La fotbal nu te uiți, dacă nu ții cu cineva. De vreo 40 de ani, de când am dat în biblioteca tatei peste Nodar Dumbadze și minunatul Eu, bunica Iliko și Ilarion, țin cu Georgia. Așa că mi-e o mică sărbătoare calificarea pentru prima oară a gruzinilor la vreun turneu final de fotbal. Numai că Mamardașvili, Kvarațkhelia și Mikautadze, caii tineri de la Tbilisi, n-au cum să iasă din grupa cu Turcia, Cehia și Portugalia și după trei meciuri rămân fără favoriți.

Desigur, țin cu Serbia, dintotdeauna și nu doar din cauza lui Milorad Pavic. Mai sunt și Ivo Andric și Piksi Stoikovici. Numai că plavii au dat-o-n bară la aproape orice turneu final, ca vaca bună care răstoarnă oala cu lapte după ce ai muls-o, brânza bună din burduful de câine despre care m-a învățat domnul Manac, învățătorul meu veteran al celui de-al Doilea Război Mondial, care-i spunea mereu mamei asta despre mine. Așa că nici de la ei, chit că-i antrenează chiar Piksi, n-am speranțele unei călătorii spre finală.

Trăiesc cu iluzia echipei iugoslave despre care s-a spus că e cea mai bună de au avut-o vreodată la Belgrad și care a fost exclusă de la Euro 1992, pentru că era război în Iugoslavia. Boban, Jarni, Prosinecki, Savicevici, Mijatovic, Katanec, Suker, ultima poezie sârbo-croato-sloveno-macedo-muntenegreană. Pe filiera asta aș ține cu Croația, până la capăt, dar nu cred că acum ajunge până la capăt, chiar dacă Luka Modric ar merita asta și i-aș trece cu vederea că joacă la Real Madrid.

Apropo de 1992. E anul ultimei mele vacanțe de vară, fără să fi știut atunci că avea să fie ultima, cum nu știam nici că următorul turneu final, cel al Mondialului american din 1994, aveam să-l scriu într-un ziar din București care azi nu mai există și unde-mi începusem ucenicia ca ziarist de sporturi. Și cum România o făcuse de oaie după minunatul Italia '90 și nu legase două calificări, împiedicându-se într-un egal mocirlos la Sofia, cu Bulgaria, într-un noiembrie 1991, vacanța aia de vară e și ultima când am privit Euro '92 fără prea mare emoție. E adevărat, nici nu prea aveam în vara aia prea multă emoție rămasă disponibilă, după zilele lungi toride pe care le răcoream pe malul Argeșului, privind în ochii mari o fată care mă plăcea.

Avem și timp de fete în mirosul teilor înfloriți în acel mijloc de iunie, Europeanul aduna doar 8 echipe și ținea două săptămâni, doar 15 meciuri toate, doar unul în fiecare zi, pe seară. Tocmai că știam că-s doar șapte locuri disponibile nici nu suferisem prea tare când România nu s-a calificat. Să te califici la un turneul final continental era pe atunci mai greu decât să intri la facultate, aproape 5 pe loc și de obicei trei erau deja ocupate de Germania, URSS și Olanda. Nu se calificaseră Spania, Portugalia, Italia, Cehoslovacia, Belgia sau Polonia, echipe despre care se credea că-s mai bune ca a noastră.

Astăzi, un turneu final de Campionat European de fotbal e un fel de campionat mondial fără Argentina și Brazilia. Cel din Germania, care stă să înceapă, are 24 de echipe, aproape jumătate dintre țările de pe continent se strâng ca să joace 50 de meciuri, de mai bine de trei ori mai multe decât în 1992, ultima oară când s-a jucat doar cu 8 formații.

Nu mai e așadar un turneu final elitist, fix pentru că el a devenit o afacere care generează profituri uriașe pentru UEFA și implicit pentru participante. E doar un calcul simplu financiar și banii mulți vin de la mulți consumatori, adică de la cât mai multe țări unde oamenii să stea lipiți de televizoare și să aștepte măcar meciurile echipei lor naționale.

Așa se face că am văzut acum 3 ani (turneul final a fost decalat în 2021 din cauza pandemiei) Macedonia de Nord la Euro, avem acum Georgia sau Albania. Mii de minute de fotbal, de publicitate, zeci de milioane de euro. Și sute de jucători obosiți după sezoane tot mai lungi și mai solicitante la echipele de club, care iau parte la competiții continentale unde miza e aceeași, cum să fie strânși mai mulți bani.

Mi se pare că mărindu-se numărul de echipe s-a diluat tocmai emoția și senzația de unic pe care, în copilăria și adolescența mea, le aveau turneele finale. Aștept însă cu aceeași nerăbdare să înceapă cel de acum, poate pentru că sunt melancolic și sper să-mi retrăiesc încă o vacanță de vară.

Programul zilei - 14 iunie 2024:
ora 22 (Munchen): Germania - Scoția