Foucault, Derrida, Deleuze: traducerea-parresie, deconstrucție, devenire

Continui, dezvolt, rafinez o idee recentă despre traducere ca act existențial și politic, încrucișînd-o, "altoind-o" cu o mică teorie pe care am dezvoltat-o în legătură cu arta: traducerile, autorii pe care alegem și pe care decidem să îi traducem sînt niște trimiși și niște mesageri chemați, un apel dinăuntru la un anumit exterior, la anumite orizonturi, să "vină" să ne ajute la ceva ce nu putem singuri; niște acte calificate de "trădare", dar nu față de un "original", potrivit poncifului "traduttore-traditore", nu, ci față de destinatar-destinator-"apelant", față de ceea ce se numește limba și cultura "țintă": ca traducător "țintesc", atrag, ca un paratrăsnet invers, săgeți și trimiși străini care să vină să ne "altoiască" și să ne trezească, insolitîndu-ne față de "noi înșine", deschizînd în aparenta, pretinsa compactitate și omogenitate a "sinelui" colectiv, a lui "noi înșine", o fantă de adevărată, efectivă auto-cunoaștere, deci auto-reflexivitate. Traducerile și autorii aleși sînt un mesaj inevitabil și fundamental, cu necesitate ocolit și indirect adresat "propriului", apelul la niște mesageri care duc, poartă, aduc, adresează un mesaj, îl colportează ("col-portă", "col-poartă") și, prin chiar acest colportaj, îl efectuează, îl performează, îl operează, îl fac: mesajul e și acțiunea însăși de a-l adresa, dar și conținutul performativ adecvat, adresat.
 
În felul acesta, fiecare autor tradus ca mesaj și ca adresare - în cazul meu, rezumativ, Foucault, Derrida, Deleuze - contaminează însăși ideea de a-l traduce adresîndu-l "propriului", oferă o metaforă a traducerii, să zicem, tot rezumativ, astfel : Foucault - traducerea-parresia; Derrida - traducerea-deconstrucție; Deleuze - traducerea-devenire (împreună altceva) și "raid".
 
Voi continua să dezvolt.