La invitația artistului Belu Simion Făinaru, intervenția mea în cadrul mesei rotunde cu tema "80 de ani de la deportarea evreilor clujeni și ardeleni în lagărele de exterminare din al Doilea Război Mondial", organizată de Institutul de Istorie "George Barițiu" din Cluj-Napoca al Academiei Române, marți, 28 mai 2024.
Memoria publică nu există, în sensul că nu există de la sine, ci trebuie creată, întreținută, performată, întruchipată - la fel ca libertatea în democrație: exercitată. Nu există decît în act, la prezent, și nu se poate limita la discurs, ci trebuie să coboare în materialitatea și imaterialul spațiului. Iar această memorie, pe de o parte, trebuie exercitată, practicată în același plan al ororii: în contingența vieții colective, comune, de zi cu zi. Și, pe de altă parte, ea trebuie transpusă, tradusă din limbaj, din registrul verbalității, fie el poetic sau juridic, legislativ, în structurarea însăși a spațiului public comun: nu un monument undeva într-un punct, ci spațiul public ca desfășurare a memoriei, a dialecticii prezență pozitivă (viața)-negare (ucidere) la fel de pozitiv organizată-dispariție, ștergere, evaporare.
Crima perfectă este o crimă multiplă, care are loc de mai multe ori, care urmărește să facă să dispară nu numai victima, ci și pe ea însăși: crima nu a avut loc, victima nici nu a existat.
Or, tocmai împotriva acestei supreme perversiuni normale trebuie organizat, reconfigurat, calitativ, spațiul. Să recunoaștem: memoria înseamnă învățare extra-verbală, corporală, adică dresaj.
Trebuie să ne dresăm împotriva ororii-eveniment și împotriva ororii-istorie și tradiție care a condus la monumentul negativ colosal.
Asta e datoria profesioniștilor expresiei. Holocaustul ține, din păcate, de istoria europeană, și la acest nivel "stratigrafic" trebuie tratat. Ca un filon care ne subminează, explodînd din cînd în cînd la suprafață ca și cum ar fi o bogăție și o resursă.
Într-un impozant și surprinzător manuscris inedit publicat recent (în 2023 în Franța, în primăvara lui 2024, în traducerea română a profesorului Ciprian Mihali de la Cluj, la editura Trei) al filosofului francez Michel Foucault, cvasi-carte intitulată Discursul filosofic, acesta spune către final că "în orice civilizație, chiar dacă nu cunoaște scrisul", există "ceea ce s-ar putea numi arhiva ei": "O cultură se poate defini prin limba ei, prin instituțiile și prin miturile ei, prin practicile sale economice și comerciale; ea trebuie să se definească - iar asta nu e deloc lipsit de importanță - și prin arhiva sa. [...] Astfel încît e cu putință să descriem, pentru ele însele, discursurile care figurează în arhiva unei culturi, fără a vorbi de sistemul ei de arhivă; nu e mai puțin adevărat că, măcar tacit, vom face să se ivească modul în care aceste discursuri sînt înregistrate, conservate, transformate, reactualizate, comentate, puse în circulație. Și, invers, putem descrie modurile de uitare și de înscriere, de secret și de publicitate, de transformare sau de repetare a ceea ce este spus" etc. (pp. 286-289).
Să sperăm și să luptăm creator și creativ, artistic-inginerește, concret-productiv, în același timp, bi-focal, aporetic, pentru ca, pe de o parte, în termenii lui Foucault, Holocaustul să nu fie uitat, și, pe de altă parte, discursurile și istoria, dacă nu chiar tradiția neagră, întunecată dar deloc obscură, europeană (pe care va trebui să o recunoaștem și să ne-o asumăm ca atare) care a condus la Holocaust să fie conservată dar doar, tocmai, ca o conservă, în formol la vedere (așa cum l-au editat nemții și francezii pe inomabilul criminal-cap, șef), pentru ca ea să nu mai poată fi, tocmai, reactualizată, repetată, repusă în circulație.
În același timp inobservabil, "banal", familiar, și remarcabil, discontinuitate a continuum-ului. Între uitarea-ștergere și reactivarea a ceea ce a dus la ștergere. Reconfigurare memorial-preventivă a spațiului, afirmare a unei absențe și negare a unei negări.
Să manifestăm ștergerea, să arătăm ștergerea, să facem vizibilă dispariția organizată, distrugerea construită, să repetăm memorial ca să nu se mai repete "istorial": cam așa cum, știind el ce știe, complicele-Heidegger scria la un moment dat cuvîntulființă, a fi barîndu-l, tăindu-l cu o linie, lăsîndu-l observabile sub negare, marcat de negație, cu crima încrustată în el ca un pumnal rămas împlîntat.
Și asta, și o astfel de complicitate a barării ființei, înseamnă, vai, a fi european. Să ne-o asumăm ca să nu mai fie - mai cu seamă acum, iar.
Memoria publică nu există, în sensul că nu există de la sine, ci trebuie creată, întreținută, performată, întruchipată - la fel ca libertatea în democrație: exercitată. Nu există decît în act, la prezent, și nu se poate limita la discurs, ci trebuie să coboare în materialitatea și imaterialul spațiului. Iar această memorie, pe de o parte, trebuie exercitată, practicată în același plan al ororii: în contingența vieții colective, comune, de zi cu zi. Și, pe de altă parte, ea trebuie transpusă, tradusă din limbaj, din registrul verbalității, fie el poetic sau juridic, legislativ, în structurarea însăși a spațiului public comun: nu un monument undeva într-un punct, ci spațiul public ca desfășurare a memoriei, a dialecticii prezență pozitivă (viața)-negare (ucidere) la fel de pozitiv organizată-dispariție, ștergere, evaporare.
Crima perfectă este o crimă multiplă, care are loc de mai multe ori, care urmărește să facă să dispară nu numai victima, ci și pe ea însăși: crima nu a avut loc, victima nici nu a existat.
Or, tocmai împotriva acestei supreme perversiuni normale trebuie organizat, reconfigurat, calitativ, spațiul. Să recunoaștem: memoria înseamnă învățare extra-verbală, corporală, adică dresaj.
Trebuie să ne dresăm împotriva ororii-eveniment și împotriva ororii-istorie și tradiție care a condus la monumentul negativ colosal.
Asta e datoria profesioniștilor expresiei. Holocaustul ține, din păcate, de istoria europeană, și la acest nivel "stratigrafic" trebuie tratat. Ca un filon care ne subminează, explodînd din cînd în cînd la suprafață ca și cum ar fi o bogăție și o resursă.
Într-un impozant și surprinzător manuscris inedit publicat recent (în 2023 în Franța, în primăvara lui 2024, în traducerea română a profesorului Ciprian Mihali de la Cluj, la editura Trei) al filosofului francez Michel Foucault, cvasi-carte intitulată Discursul filosofic, acesta spune către final că "în orice civilizație, chiar dacă nu cunoaște scrisul", există "ceea ce s-ar putea numi arhiva ei": "O cultură se poate defini prin limba ei, prin instituțiile și prin miturile ei, prin practicile sale economice și comerciale; ea trebuie să se definească - iar asta nu e deloc lipsit de importanță - și prin arhiva sa. [...] Astfel încît e cu putință să descriem, pentru ele însele, discursurile care figurează în arhiva unei culturi, fără a vorbi de sistemul ei de arhivă; nu e mai puțin adevărat că, măcar tacit, vom face să se ivească modul în care aceste discursuri sînt înregistrate, conservate, transformate, reactualizate, comentate, puse în circulație. Și, invers, putem descrie modurile de uitare și de înscriere, de secret și de publicitate, de transformare sau de repetare a ceea ce este spus" etc. (pp. 286-289).
Să sperăm și să luptăm creator și creativ, artistic-inginerește, concret-productiv, în același timp, bi-focal, aporetic, pentru ca, pe de o parte, în termenii lui Foucault, Holocaustul să nu fie uitat, și, pe de altă parte, discursurile și istoria, dacă nu chiar tradiția neagră, întunecată dar deloc obscură, europeană (pe care va trebui să o recunoaștem și să ne-o asumăm ca atare) care a condus la Holocaust să fie conservată dar doar, tocmai, ca o conservă, în formol la vedere (așa cum l-au editat nemții și francezii pe inomabilul criminal-cap, șef), pentru ca ea să nu mai poată fi, tocmai, reactualizată, repetată, repusă în circulație.
În același timp inobservabil, "banal", familiar, și remarcabil, discontinuitate a continuum-ului. Între uitarea-ștergere și reactivarea a ceea ce a dus la ștergere. Reconfigurare memorial-preventivă a spațiului, afirmare a unei absențe și negare a unei negări.
Să manifestăm ștergerea, să arătăm ștergerea, să facem vizibilă dispariția organizată, distrugerea construită, să repetăm memorial ca să nu se mai repete "istorial": cam așa cum, știind el ce știe, complicele-Heidegger scria la un moment dat cuvîntul
Și asta, și o astfel de complicitate a barării ființei, înseamnă, vai, a fi european. Să ne-o asumăm ca să nu mai fie - mai cu seamă acum, iar.