Mi-am luat și anul acesta porția de albastru și de libertate. Mă pot întoarce în metropola mea, pe care o numesc acasă, în care, fără aceste evadări anuale nu cred că aș mai putea trăi. Te stoarce de energie cu fiecare zi, încerci să o fentezi, îți faci colțișorul tău de verdeață, in care mai respiri puțin, mai asculți un ciripit de păsări, mai miroși o floare, dar oricât de mulți oameni știi că sunt dincolo de gard, tot singur te simți. Zgomotul metropolei nu este decât fondul preferat al singurătății.
Gheorghiță Mircea
Goguță se dădu jos din pat. La lumina ledului de veghe privea îngrețoșat dezastrul. Conducta refulase și revărsată scurtcircuita cablurile. Diareea naibii, zise ținându-se de nas. Fără curent, aplicația diagnostic AI picase. Am să mor înecat în rahat, se panică. Atmosfera deveni irespirabilă. Pe rând picau toate celelalte cartiere ale metroplolei. Treziți din viețile lor virtuale, metropolitanii simțeau după ani îndelungați atmosfera reală. Obligați la gândire, eșuară lamentabil. Goguță era departe. Noul ID, Dorel.
Elia Ghinescu
Cerul. Atât ți-a mai rămas. E atâta liniște în metropola ta, tată, și atâta rânduire nepământească, încât îmi aud toate gândurile; cum se așază ele, cuminți, fiecare în locșorul său, ca și cum de acolo ar lipsi. Pe alocuri e pământ proaspăt răscolit, reavăn, mirosind a rădăcini umede, ce cumva înțeleg a crește numai înspre în sus. Sunt morți noi în cimitir, tată, și toți par a ști să privească către același albastru. Nicio tăcere nu e atât de cutremurătoare cum e tăcerea morților.
