Nu reușea să adoarmă. Număra oi, măgari, câini, lupi și urși, îi număra chiar și pe ciobănași. De-abia reușea să gândească, cearcănele îi deveniseră vinete și, mai mult, sentimentul de claustrofobie îl urmărea chiar și când ieșea dintre ziduri. Se uita îngrozit în sus, de parcă betonul, sticla și oțelul ar fi așteptat un moment prielnic pentru a se prăbuși peste el. A ieșit la alergat, crezând că mișcarea îl va ajuta să adoarmă. A dat peste un părculeț cu un petic de iarbă. S-a întins pe spate și a adormit buștean.
Arthur Ianoși
Sunt un om simplu. Cu tabieturi. Îmi ucid prima alarmă, la a doua casc și mă-ntind, la a treia sar în crocșii de lângă pat, trag halatul pe mine, înjur ascensorul, deși stau la 3/10, și îmi iau drumul către rulota de cafea. Întotdeauna la fel. Trec pe lângă blocul unde Banksy și-a spoit prima oară traumele din bidinea, mă salut cu indianul din colț care pute a Masala, îi cer o țigară vânzătoarei de la Tesco și mă priponesc în față la Costa, timp în care răsfoiesc Daily Mirror. Cafeaua? Ca suburbiile. Smoggy și amară.
Camil Popescu
Cinci ore îi ia unei participante la carnaval să se pregătească. Știu asta pentru că eram în sediul poliției metropolitane când o nicaraguană de doi metri, pe tocuri, cu părul roșu, vopsită la față, încărcată de panglici ca pomul de Crăciun, a fost nevoită să-și încline capul și să-și lipească tâmpla de tavan, în timp ce se plângea celor șase polițiști că i s-au desprins niște fire care-i țineau laolaltă penajul strălucitor, drept pentru care trei din ei o imobilizaseră, iar ceilalți trei împleteau firele rupte.
