Când m-am înscris voluntar, mi-au spus că nu este urmă de viață aici. Adevărul este însă altul. V-ar fascina și pe voi centrele lor de activitate, orașe în care mușuroaie de creaturi mișună în toate părțile într-o mișcare continuă de du-te vino. V-aș spune mai multe, dar timpul meu e limitat. Informațiile pe care le-am dat despre voi le-au permis să grăbească procesul de invazie. Scriu asta în timp ce mă îndrept cu nava mea pentru o ultimă excursie pe planeta pe care m-am născut. Chiar îmi va fi dor de oameni.
Alex Caragian
Lumea nu era suficient de mare pentru a-i putea oferi o paletă de alegeri corespunzătoare nevoii de a găsi un loc pe care să îl poată numi acasă. Cutreiera pământul așa cum o face melcul și lăsa cioburi din el în rătăcirile sale. Cu timpul a înțeles că acasă era acolo unde ajungea într-o clipă și se găsea cineva să-l iubească. Într-o zi a început să culeagă bucățile de el răsfirate pe cărările nebătute umblate și le-a clădit în juru-i. Strânsese cât de un oraș întreg, dar s-a mulțumit cu o casă.
Claudia Ene
Iar pe aici bulevardul, zice Țâcu și trasează cu arătătorul o dungă adâncă, prin noroi, care desparte orășelul nostru din grădina blocului Z8 ca o rană deschisă, din care încep să iasă viermi. Țâcu îi ia unul câte unul și îi azvârle peste gard, la Z6, că și-așa acolo sunt vai de capul lor, zice el, nu te uiți la grădina lor? Ce, ăla-i oraș? Mă hlizesc și îmi așez păpușile la soare. Țâcu își înmoaie degetul în gură și trasează în jurul lor un părculeț. Eu mă uit la el și îmi zic că eu pe Țâcu n-o să-l pup niciodată.
