Am plecat să descopăr marele oraș. O lume nouă, ciudată. Mai ales barul unde mă opream seara și în care se băteau ăia ca feciorii din satul meu. Eu îmi beam berea la tejghea, educat, atent, non-violent. Oricum nu puteam pleca. Unul ținea ușa pe dinafară, de fiecare dată. Mă ocoleau înadins și asta mă intriga. Într-o seară, un știrb se oprește din măcel și îmi spune, timid, să transmit respecte fratelui meu Neluțu. Eu sunt singur la părinți. De aia îmi place orașul. Locul unde nimeni nu știe sigur de-al cui ești.
Titela Durnea
Parcă-l aud pe nea T. Mă pezevenghilor io atâta vă vorovesc, aveți grijă la ce tânjiți. Și-ncepea a ne potrivi pe sfoară povestea lui: pădurea cucerită de picior zglobiu, cărți primite de la unchiu-său, vise mestecate cu salivă, regurgitate între betoane ce-atingeau cerul. Și-apoi umbra gri, de care nu mai vedeai albastru, ori verde, ori galben. Dorul de aer. Întoarcerea-n codru. Sufletul înviat. Și noi ascultam cu gurile și inimile căscate cum încheia, invariabil: Cercul se-nvârte și de-i pătrat, că el atâta știe.
Monica Ciurea
Dacă nu m-aș fi târât până aici, nu te-aș fi întâlnit, călăul meu de suflet. Din două potriviri și trei compatibilități m-ai sedus și ne-am făcut grăbiți coconul într-un zgârie-nori. Părea că între pereții lui strâmți ni se țes mătăsurile. Ziua trotuarele suprapopulate, îți șopteam, ne vor înghiți aripile, în timp ce tu îți cheltuiai bezmetic zborul, cap de mort speriat, pentru atâția ochi. Seara ne trăiam visul de a ne săruta orbi între două reclame luminoase. Noaptea urcam pe acoperișuri. Să visăm că trăim.
