Lecţia de română - Ce a găsit englezul la Bucureşti

Destui tineri au făcut în ultimii ani călătorii uimitoare în propria lor ţară: au bîjbîit printr-o realitate necunoscută, descoperită lor de străinii care veniseră cu treabă în România. Groase perdele - de ignoranţă şi de ideologie - îi despărţiseră pe ai noştri de propria lor viaţă! E drept că s-a tot ţesut, decenii de-a rîndul, la perdelele astea de fum, dar la fel de drept e că media singură n-a reuşit să le destrame după 1990, în ciuda unui bombardament informaţional fără precedent. De fapt, efortul presei - salutar, aşa cum putem constata şi din micile extrase presărate prin acest volum - nu putea înlocui nici incursiunea în teren, nici know-how-ul asistenţei sociale, nici mijloacele pentru a trece la fapte.

Claudia Cîrlig a avut şansa de a întîlni un asemenea "ghid" temerar prin România de după Revoluţie. Omul - Ian Tilling pe numele său - căuta un profesor de română. Dar rolurile s-au... alambicat: britanicul s-a dovedit a fi nu doar elev, ci şi maestru, iar românca, din bună ucenică, a arătat şi că o ascultare înţeleaptă poate face din ea o foarte bună povestitoare.

Aşa se face că au fost recuperate în aceste pagini chinuitoarele aventuri ale voluntarilor britanici în Bucureştiul anilor '90 şi evoluţia mai rînduită a gesturilor umanitare din preajma lui 2000. În acest timp, Ian Tilling - fost poliţist şi fost diacon - şi-a clădit o bună parte de destin în cartierele mişcătoare ale Capitalei. Nu fără pierderi, nu fără iluminări. Vorbind despre el însuşi şi despre voluntari, vorbeşte acum cu îndreptăţire şi despre noi, care am devenit tot "ai lui". Printre noi - românii şi expaţii "lui" -, Ian Tilling a răzbit să se facă util şi ascultat, să se căsătorească a doua oară, să le dea o şansă de a ieşi din dramă celor ce au bătut la uşa Casei Ioana. Britanicul a spus "ba da" acolo unde mulţi români şi-au încrucişat braţele, mormăind că "nu se poate".

Morala? Există, dar nu e un eseu, ci o faptă - recunoscută în România, decorată şi de Marea Britanie. Mai mult, una care-şi conţine îndemnul la acţiune şi credinţă.

(Adina Kenereş)

Ministerul de Interne - ţi-am spus deja - obţinuse două blocuri de la primăria oraşului Bucureşti, în strada Zăbrăuţiului, care este la jumătatea drumului spre Ferentari, pe partea dreaptă. Văzusem deja aceste blocuri, P1 şi P2, le filmasem şi le făcusem o mulţime de fotografii. Am arătat casetele în Marea Britanie şi oamenii au fost destul de impresionaţi. Prim-ministrul român de atunci a semnat hîrtia şi asta a fost. Am ajuns în Zăbrăuţi în vara anului 1992.

Am venit aici împreună cu alţi trei voluntari şi am aşteptat camionul care ne aducea uneltele şi restul echipamentului. Înainte de a veni voluntarii şi camionul, am vizitat din nou blocurile şi nu mi-a venit să cred: în camerele din P1, blocul pe care trebuia să-l luăm noi în primire, trăiau încă vreo douăzeci de familii. Nu era deloc ce ni se promisese - ar fi trebuit să primim camerele goale. Dar era prea tîrziu să întoarcem voluntarii şi camionul din drum. Deci trebuia să ne mutăm. Atunci am fost foarte dezamăgit. Dar mi-a trecut în ziua următoare pentru că voluntarii au zis că o să fie distractiv.

Am supraestimat foarte mult starea blocurilor: deşi ar fi trebuit să aibă apă potabilă, presiunea nu era suficientă pentru ca apa să se ridice peste subsol. Toate ţevile erau ruginite şi sparte. Trebuia să luăm apă de la o ţîşnitoare din stradă. Toaletele nu cred să fi văzut o perie în ultimii treizeci de ani. Erau pur şi simplu căptuşite cu... căcat. Îngrozitor! Plus lucruri care fuseseră aruncate în dosul ţevilor şi rămăseseră acolo - de pildă lucruri pentru igiena feminină, din cele pe care femeile obişnuiau să şi le fabrice singure din diverse materiale, pentru că pe atunci nu existau Always cu aripioare în România...

În prima zi am ocupat tot ultimul etaj, cu excepţia camerelor în care stătea familia lui Victor. Am pus toată vopseaua noastră acolo. Victor şi soţia lui, care erau ţigani, locuiau în patru din cele opt camere, iar el s-a dovedit a fi un tip onest. După un timp, Victor a fost de acord să ne punem materialele în camerele goale din partea lui de etaj. Erau în siguranţă, pentru că el avea cheile de la uşa întregului etaj. Ştiu ce vor spune oamenii imediat: "Dumnezeule, ai lăsat pe mîna unui ţigan vopsea şi alte materiale să aibă el grijă de ele!" Dar nu a dispărut niciodată nimic. Nimic. Mai tîrziu, cînd a venit poliţia şi a înfiinţat o mică secţie acolo, abia atunci au început să dispară lucruri. Pentru că poliţiştii erau cei care le furau. Dar asta este o altă poveste...

Jumătatea noastră de etaj era goală cînd ne-am mutat noi, cu excepţia unei camere care avea un lacăt imens pe uşă. În cameră erau multă mobilă şi alte mărunţişuri. Dar mirosea urît şi era clar că nimeni nu locuia acolo de mult timp. Noi am lăsat camera aşa cum era, adică nu am renovat-o, pentru orice eventualitate. Mai devreme sau mai tîrziu, inevitabilul s-a produs: a apărut proprietarul camerei, care voia să se mute înapoi în camera lui. Stătuse la închisoare şase luni şi acum fusese eliberat. În final, am reuşit să-l convingem să se mute într-o cameră de la parter pe care noi i-o văruiam.

Primul lucru pe care l-am făcut a fost să aranjăm bucătăria. Aveam un aragaz electric şi diverse alte lucruri de gătit. Mîncare aveam - descoperisem foarte repede de unde o puteam cumpăra. Din Piaţa Ferentari. Era cumva ciudat să mergi la cumpărături pentru că, într-o zi, nu vedeai în piaţă decît ouă, ouă peste tot, iar peste trei săptămîni nu puteai găsi un ou în toată piaţa, dispăreau pur şi simplu. Aveam probleme pentru că la început nu ştiam ce să cumpărăm şi ce nu. Carnea, cartofii şi legumele de sezon se găseau mereu din belşug. Îmi închipui că eram într-o ţară în care lumea stătuse mult timp la coadă la carne, iar acum se înfrupta din ea. Era carne peste tot. Carne, carne, carne! Mie îmi place la nebunie carnea, eu eram în paradis, mai ales că veneam dintr-o ţară în care carnea este atît de scumpă, cu adevărat scumpă, într-o ţară în care carnea se găsea din plin şi era relativ ieftină. Dar pentru vegetarieni era mult mai greu. Mai ales că românii nu puteau să înţeleagă cum de există persoane cărora nu le plăcea carnea. Vegetarienii aveau o viaţă grea în România. În afară de faptul că nu găseau feluri de mîncare fără carne, dacă mergeau la un restaurant şi cereau doar cartofi prăjiţi, chelnerul le explica că nu le putea aduce cartofii fără friptură. Sau cereau o supă de legume şi se trezeau cu o ciorbă de văcuţă din care erau scoase bucăţile de carne.

La cîteva săptămîni după ce ne-am mutat în bloc, am primit o vizită de la Renel. Citeau contoarele din camere şi au ajuns şi la ale noastre.
- Nu avem nici un contor.

Nu aveam pentru că, atunci cînd începusem să renovăm, am văzut pe perete aceste mici cutii negre cu vreo două siguranţe vechi şi un contor. Ne-am gîndit că nu avem nevoie de ele şi, în naivitatea noastră, am luat un ciocan şi le-am scos din perete.
Cîteva luni la rînd, tipii de la Renel au tot venit:
- Trebuie să citim contoarele.
- Nu avem contoare.
- De ce nu aveţi contoare?

Şi ne-am gîndit că asta este birocraţia care a luat-o razna şi există o singură cale de a învinge birocraţia:
- Nu ştim de ce nu avem contoare. Cînd ne-am mutat, nu erau.

Tipii s-au scărpinat în cap, noi ne-am scărpinat în cap şi ei au plecat nelămuriţi. Am avut de atunci, timp de cinci ani poate, electricitate pe gratis numai pentru că nu aveau ce contoare să citească. Nu-mi venea să cred că exista un sistem atît de birocratic, prin care ne puteam strecura doar spunînd: "Nu putem plăti electricitatea pentru că nu avem contoare." Şi tot lanţul birocratic se oprea aici. Nimeni nu a venit vreodată să ne instaleze vreun contor. Pentru mine era uimitor.

Munceam foarte mult - răzuiam pereţii şi frecam podelele, deci eram murdari - şi aveam nevoie de duşuri dese. În acea perioadă nu aveam apă curentă în bloc şi trebuia să rezolvăm într-un fel situaţia duşurilor. Am fixat o cană de un cîrlig în tavan, în mijlocul unei camere pe care am numit-o "baie". Aveam doar o bucată de frînghie legată de cană şi trăgeam de ea ori de cîte ori mai voiam apă. Încălzeam apa pe aragaz. Făceam duş aşa. Era eficient şi mergea. Era diferit, nou. Era minunat pentru voluntari - nu că eu n-aş fi fost voluntar, dar cînd faci duş aşa săptămîni la rînd, elementul de noutate dispare. Eram disperat după un duş ca lumea.

Incredibil, şi acum îmi amintesc primul meu duş! Cîţiva inşi din partea locului ne-au spus că puteam face duş contra unei sume mici. Foarte interesaţi, am urmat indicaţiile lor şi am ajuns la o coadă în faţa unei clădiri lipite de blocul de vizavi. Era casa boilerului care încălzea apa pentru blocurile din zonă. Am văzut atunci că oamenii intrau unul cîte unul acolo şi ieşeau curaţi după cîteva minute. Uau! Atît de simplu!

Noi dădeam doar cîteva pliculeţe de şampon, de cremă de mîini sau alte mostre şi intram. Acolo lucrau numai femei, aşa că mostrele noastre erau de mare interes pentru ele. Tot ce trebuia să facem era să stăm la coadă şi să intrăm cînd ne venea rîndul. Dar pentru că le dădeam la schimb lucruri care nu se găseau în magazinele din Bucureşti, femeile de la boiler nu ne lăsau să mai stăm la coadă. Săracii localnici trebuiau să aştepte! Aveam parte de tratament preferenţial, iar nouă nu ne plăcea asta. Am insistat să stăm şi noi la coadă ca toată lumea, iar lor asta li s-a părut foarte ciudat.

Apa fierbinte era atît de minunată, că nici n-o pot descrie! Împrejurimile nu erau însă la fel de "luxoase" ca apa: în faţă era un zid verde închis, iar pe lateral erau paravane de sticlă cubică, fără uşă, aşa încît toate femeile care lucrau acolo te puteau vedea. Iar duşul era o ţeavă îndoită în diferite forme pe care apa venea în torent. Pe perete, pe ţeavă sau pe paravanele de sticlă cubică erau aceşti... Cred că erau roşii, dar nu roşu deschis, roşu pur şi simplu - viermişori. Erau sute, sute. Şi stăteai acolo, făcînd duş în mijlocul lor. Dar era un duş minunat!

Stăteam la coadă zilnic şi începeam să simţim că facem parte din comunitate. Cred că şi oamenii ne vedeau ca fiind parte din comunitatea lor. Într-o zi am văzut următoarea scenă: în faţa mea a intrat la duş o ţigancă deosebită, mult mai înaltă decît ţigăncile obişnuite, care cred că lucra la depozitul de cărbune din spatele blocurilor. Probabil, sorta cărbunele. Într-o după-amiază de vineri a venit de la depozit şi a aşteptat la coadă împreună cu ceilalţi. Era toată plină de cărbune din cap pînă-n picioare şi singurul lucru pe care-l puteai vedea din ea era albul ochilor. A intrat la duş cu punga ei şi a stat acolo cel mai mult dintre toţi. Dar, cînd a ieşit, a trebuit să clipesc de două ori pentru că nu mi-a venit să cred că era aceeaşi femeie: a apărut purtînd o rochie superbă şi bijuterii, şi era clar că ieşea în oraş. A fost o transformare totală în doar zece minute.

Tot în prima săptămînă am descoperit un băruleţ la colţul străzii, pe care noi l-am botezat "La Constanţa", pentru că aşa se numea patroana, o femeie voinică, de vreo cincizeci de ani, care purta mereu un maieu cu găuri prin care-i ieşeau sfîrcurile, stîngul în sus şi dreptul în jos. Barul era în casa ei - o căsuţă cu o curte în faţă şi două camere care aveau un hol mare între ele. Camerele aveau mobilă foarte ieftină. Era doar un bar ieftin şi mizer, unde se adunau localnicii. Toţi ţiganii din cartier beau aici. Şi noi ne-am gîndit: "Ce bine, un loc ieftin!" Nu că am fi zgîrciţi - scoţienii sînt zgîrciţi, iar noi aveam cu noi cîţiva voluntari scoţieni. Era totuşi ciudat că ne simţeam bine acolo. Ne simţeam de-ai casei. Dădusem înainte ceva vopsea celor care ne ceruseră şi oamenii se apucaseră să vopsească gardurile şi faţadele caselor. Ne împrieteniserăm şi se crease un plăcut spirit al comunităţii.

Seara, după lucru şi duş, era întotdeauna o plăcere să mergem "La Constanţa". În acea vreme, berea nu era pasteurizată, aşa că dura două-trei zile. Trebuia să fim foarte atenţi ce beam - dacă luai o bere mai veche de trei zile, a doua zi nu te mai ridicai de pe toaletă. Iar Constanţa rămînea destul de des fără bere. Închipuie-ţi prima zi în care am ajuns noi acolo. Eram doisprezece voluntari în total, iar femeile beau cot la cot cu bărbaţii. După o oră nu mai era bere. Aşa că am început să bem vin şi am terminat şi vinul. Nu voiam să trecem pe tării, băuturi pe care le consumau localnicii, de exemplu, palincă, vodcă sau rom. Am venit şi a doua seară şi, probabil, Constanţa s-a gîndit: Uau! Asta e ziua mea norocoasă! O să fiu milionară! O să apuc să mă pensionez bogată!

Noi am încercat să-i explicăm cum puteam mai bine avantajele economice ale situaţiei: dacă reinvestea banii pe care noi îi cheltuiserăm cu o seară în urmă cumpărînd mai multă bere, noi veneam din nou şi beam mai mult. Dar, dacă continua să rămînă fără bere şi vin, mergeam în altă parte. Draga de Constanţa s-a trezit la finele unei seri cu o mică avere şi a aflat la sfîrşitul următoarei că nu trebuie să arunce banii pe vreo rochie sau mai ştiu eu ce. "La Constanţa" a devenit a doua noastră casă şi ne-am împrietenit acolo cu localnicii: discutam cu ei, jucam cărţi şi şah - ei jucau şah mult mai bine decît noi şi ne băteau des. Viaţa se învîrtea în jurul acestor patru locuri din Ferentari: Joanne House, piaţa, boilerul şi barul "La Constanţa".