Ioan Coman: Nu, m-am mai întâlnit cu el acum șapte, opt ani, când am montat la TVR Buzunarul cu pâine, un spectacol care se difuzează pe TVR Cultural din când în când.
A.C.: Vi se pare un autor care scrie pentru actori?
I.C.: Înțeleg că este cel mai jucat scriitor din teatrul românesc, montat și în plan internațional. El scrie, din punctul meu de vedere, un cadru deschis. Îți dă niște jaloane de evoluție pe care poți să le umpli cu ce vrei, cu ce simți. Nu te ține pe o direcție clară, nu mergi din punctul A în punctul B. În Despre tandrețe, în piesa originală, sunt foarte multe scene și poți să-ți alegi ce vrei să înțelegi din text. Vlad Trifaș a ales să creeze o poveste care să aibă un început, un mijloc și un sfârșit. Acolo sunt scene disparate, care la un moment dat creează o senzație. De exemplu, personajul meu nu este într-o casă de nebuni, este în închisoare, pentru că a delapidat niște fonduri. Noi am ales să ne concentrăm doar pe sentimente, pentru că trăim într-o vreme în care totul e ori alb, ori negru: ori te iubesc, ori te urăsc; ori sunt cu tine, ori sunt împotriva ta. Și atunci cred că textul ăsta e despre sentimentele fragile, despre nuanțe. Îmi imaginam că, în siajul cometei care e dragostea, dragostea părintească sau dragostea pasională, sunt tot felul de culori. Despre asta am discutat, despre culorile dragostei. Adică, ceva inefabil pe care nu-l poți exprima. Dacă există teatrul, noi trebuie să jucăm acest inefabil.
I.C.: Nu cred că fac diferența. Adică, sunt săli, iar sala asta [Sala Amfiteatru, Teatrul "George Ciprian" - n.r.] este o sală foarte bună de teatru. Deși este italiană, ai senzația că ești în studio și este unul dintre marile avantaje ale sălii, pentru că simți publicul foarte aproape. Acum, când spectacolul e bun și prinzi sala e un lucru foarte bun; dar dacă nu ar fi un spectacol care prinde sala și îi vezi pe toți pe telefoane... N-am avut parte de așa ceva, de spectacole din acestea.
A.C.: Având în vedere că spectacolul regizat de dumneavoastră a fost foarte bine primit anul trecut la Buzău, ce vă aduce în plus munca de regizor sau de traducător în modul în care faceți meseria de actor?
I.C.: Foarte mulți scriitori sunt actori ratați. Dacă te uiți în cariera lor, mulți au vrut să se facă actori. În mine zace un scriitor ratat, cumva. Am vrut să fiu poet. Scriam poezii la Echinox. Pretențios zis, dar e o nevoie să mai scriu. Mi-a făcut plăcere să explorez și alte zone din aria mea de activitate și mi se părea tot timpul că prea importanți sunt regizorii față de ce muncă fac. Și atunci am zis "hai să văd cum e"; dar e destul de complicat și să fii regizor.
I.C.: Fiind băiat de la țară, citeam sau îmi citea mama și m-am apucat și eu să scriu. Mă uitam la filme, dar nu visam că voi ajunge în domeniu. Primul spectacol l-am văzut, cred, la 17-18 ani, când m-am dus în Cluj. Mi-am dat seama că îmi place teatrul, pentru că vorbele scrise sunt vorbite.
A.C.: Care a fost primul spectacol pe care l-ați văzut sau primul spectacol care v-a determinat să faceți teatru?
I.C.: Nu știu. Când m-am pregătit, eu am vrut să fiu actor de film; pentru mine, exista filmul. În timpul facultății mi-am dat seama că și teatrul e un lucru important. Mă duceam la teatru din obligație profesională. După mi-am dat seama că e chiar mai frumos să faci teatru, că e totul dintr-o bucată, nu joci fragmentat, dintr-un cadru în altul.
A.C.: Care ar fi spectacolul favorit în care ați jucat sau rolul favorit pe care l-ați interpretat?
I.C.: N-ar trebui să zic că e Despre tandrețe? Mi-a plăcut să lucrez la rolul acesta, mi-a plăcut să lucrez cu Vlad Trifaș. Eu știam dinainte textul și am descoperit tot felul de valențe ascunse. Adică, el a scris muzica din spectacol. A scris-o înainte de repetiție și m-a impresionat; și versurile m-au impresionat. Am jucat în foarte multe spectacole și mereu mi-au plăcut rolurile. Am jucat în Apă de mină, în Trilogia minelor. Acolo jucam un preot, care era destul de pedofil. Dar cel mai aproape de felul meu de a fi și rolul care m-a răscolit în căutări a fost Doc din The Night Alive, în regia lui Cristi Juncu. Este foarte frumos. Este un întârziat mintal și m-au atras întotdeauna compozițiile; iar dacă se poate să fie și puțin comic, cu atât mai bine. Să bucuri lumea. Îmi place ce joc aici, dar e puțin cam prea spre tragic.
A.C.: Mulți oameni din public s-au emoționat la monologul personajului dumneavoastră.
I.C.: A fost o echipă extraordinară, cu care m-am simțit nemaipomenit. Am început cu o lună și ceva înainte de premieră, dar am făcut multe repetiții la masă. Problema a fost să vedem ce rămâne din textul lui Vișniec. Sunt foarte multe părți tăiate. Repetițiile au mers foarte lin, fără tensiuni. Am ridicat în opt zile spectacolul pentru că atunci ne-am întâlnit la scenă.
A.C.: Această selecție ați făcut-o împreună sau Vlad Trifaș a venit direct cu textul de spectacol?
I.C.: A venit el cu textul, după ideea lui. Mai era o scenă, unde eu mă duc la școală, când Eva e mică și vorbesc cu directoarea, dar nu se potrivea când am făcut o repetiție generală. Era mult prea "D-l Goe".
A.C.: Având în vedere cariera dumneavoastră începută din dorința de a scrie, dorința de a juca în filme, apoi continuată cu experiența de regizor și actor, ce vă place cel mai mult la această meserie?
I.C.: Cele mai frumoase sunt repetițiile și căutările. Meseria asta are ceva special: adună oamenii împreună, ceea ce lipsește în ziua de astăzi. Fiecare e cu ecranul lui. Căutarea împreună și drumul parcurs nu știu ce rezultate o să aducă. Ele sunt cele mai interesante și îți rămân. Păcat că nu sunt și teatrologi la repetiții.