Abia patru ani mai târziu am avut ocazia să îl văd pe Bogdan pe scenă, în cadrul Festivalului de Teatru de la Piatra Neamț 2023, în one-man show-ul Individual compus. După încă o lună, la Festivalul Național de Teatru 2023, l-am urmărit în spectacolul lectură Dincolo de Fukuyama.
Mi-a plăcut ce am văzut de fiecare dată și am hotărât să îl contactez pentru un interviu-portret. Doream să îl descopăr pe actorul Bogdan Iancu dincolo de informațiile - multe - care există deja pe Internet. A ieșit o conversație de o oră și jumătate despre artă, impresionantul lui parcurs profesional și principiile care l-au ghidat în această călătorie - cu siguranță cel mai lung interviu pe care l-am luat vreodată, dar departe de a fi plictisitor sau repetitiv. Bogdan are lucruri foarte interesante de spus și o face într-un fel candid, profund și cu mult umor. Este un exemplu că poți fi matur, modest și ancorat în realitate chiar dacă te-ai bucurat de mic de o popularitate imensă.
Dialogul a avut loc în octombrie 2023. Am început să înregistrez când vorbea despre spectacolele din FNT care l-au intrigat.
Vorbeam de Catarina lui Tiago Rodriguez (n.r. Catarina și frumusețea de a ucide fasciști) și spuneam că am fost în sală la a doua reprezentație, cea care a ajuns virală ulterior, că lumea a scandat în timpul monologului fascist. Și s-a creat o energie foarte tare și, după spectacol, am auzit o poveste cum că trupa asta a jucat spectacolul la Avignon și acolo cineva s-a urcat pe scenă să-l bată pe actor. Deci îți dai seama? Îți dai seama că au venit bodyguarzii, probabil erau pregătiți pentru așa ceva. Sunt convins că ei vin și cu securitatea după ei, în caz de orice, joci la Avignon, știi? Și se poate întâmpla o chestie de genul, ca un spectator să fie atât de prins în acest catharsis încât să se urce pe scenă, să nu mai conștientizeze discrepanța dintre ce e teatru și ce e realitate. Observ că se întâmplă destul de mult în ultimul timp, mulți regizori caută să vadă care e linia dintre personaj și actor.
Oana Balaci: Și mi se pare foarte mișto, de altfel, ca un spectacol să poată să stârnească astfel de reacții într-un public. Foarte puține mai reușesc.
Bogdan Iancu: Clar! Eu sunt convins că regizorul era în delir când s-a întâmplat asta.
O.B.: Desfăcea șampania...
B.I.: Deși cumva a pus în pericol sănătatea actorului, chiar dacă eu sunt convins că toți actorii din spectacolul ăla sunt mega pregătiți pentru așa ceva. În momentul în care servești juma' de oră pentru acest moment care poate - sau nu - dar cel mai probabil, va stârni o reacție viscerală de genul în public, trebuie să te ții tare și ei s-au ținut foarte tare. La noi, din câte am înțeles față de alte țări, a fost mai domolită reacția. Cel puțin în prima zi n-a fost atât de uau și în a doua zi, da, lumea a început să scandeze. O ultimă poveste legată de acest spectacol. S-au tot vehiculat chestii și sunt foarte funny. Ne-a povestit o prietenă care la reprezentație a stat jos - eu am stat la balcon - că cineva, la un moment dat, s-a ridicat și a pus muzică la telefon și a început să danseze și altcineva din față pur și simplu i-a luat telefonul și a zis - întreabă candid: pot să înjur? - stai dracu' jos! și tipa căreia i s-a luat telefonul a zis: nu, nu, că asta își dorește regizorul! și tipa care i-a luat telefonul i-a zis: Stai în **** *** jos, că nu știu portugheză! Și nu înțeleg nimic! (n.r. probabil nu vedea supratitrările)
Deci este o poveste reală, un first hand account de la o persoană de încredere care mi-a povestit că s-a întâmplat în fața ei chestia asta. I-am furat povestea...
O.B.: Păi shout out!
B.I.: Shout out Oana Jipa, că ea mi-a povestit.
O.B.: Oana Jipa? Mi-a plăcut mult de ea în La ronde.
B.I.: Ai văzut-o la Galați (n.r. Festivalul de Comedie de la Galați 2023), nu? Shout out Oana Jipa, e fantastică. E minunată.
O.B.: Revenind, m-am gândit să îți fac un interviu-portret. Nu știu dacă ți-a mai luat cineva un interviu-portret.
B.I.: Nu cred, e o premieră și pentru mine.
O.B.: Nici eu nu am mai luat decât Gianinei Cărbunariu.
B.I.: Super, mă simt onorat!
O.B.: Vreau să trecem un pic în revistă toate proiectele tale, parcursul tău profesional de până acum.
B.I.: Teatrale?
O.B.: Nu, și film, știu că ai jucat și în reclame. Dacă poți să dezvolți un pic, cum a fost perioada respectivă pentru tine, îți mai amintești?
B.I.: Să știi că îmi amintesc destul de multe, sunt câteva evenimente care m-au marcat. Tot procesul a început cu maică-mea. A sunat-o o prietenă, care cunoștea o directoare de casting, aceasta fiind chiar Domnica Cîrciumaru. Pe vremuri, în 2004, nu era la nivelul la care e acum, dar nu era nici la început, avea o agenție de casting și căuta copii să-i bage în baza de date. Ea a sunat-o pe mama și i-a zis: Știu că tu ai doi băieți. Ne cunoscuse cumva, văzuse că avem energie și suntem și un pic enervanți și a zis: perfect, n-ai vrea să îi duci să dea un casting pentru o reclamă? Și maică mea ne-a întrebat: ați vrea să dați un casting pentru o reclamă? Eu aveam 4 ani pe atunci, nu știam exact ce se întâmplă, mă jucam. M-am dus la castingul respectiv. L-am luat... eu mă jucam, nu prea simțeam nici un soi de emoție sau ceva pentru un casting. Îmi ziceau ce să fac, evident într-un mod jucăuș, așa cum vorbești cu un copil de 4 ani. Și am făcut treaba asta, le-a plăcut de mine, eram simpatic și au zis: bine, hai! Am făcut atunci prima reclamă, nu mai știu la ce, parcă era la ciocolata Laura. Cred că asta era. Scuze că întreb, tu câți ani ai?
O.B.: 22
B.I.: Deci suntem aproape de aceeași vârstă. Bine, erai mică când a ieșit, și eu eram mic. Pe fundal era o melodie de la Ștefan Bănică Jr., cu care ulterior, la 4 ani după, am jucat în primul film. I-am povestit și lui că am fost legați în debutul meu pe the small screen, cum se zice. Câțiva ani am făcut numai reclame, nu știu să zic highlight-uri, a fost la Napolact la un moment dat, Dero, tot felul de produse de care nu știu dacă ai voie să scrii în interviu. Și după aceea, în 2008 sau 2009, am început filmările la primul film.
O.B.: La Ho Ho Ho.
B.I.: Da, o comedie de Crăciun cu Ștefan Bănică Jr., Alina Chivulescu, Pavel Bartoș.
O.B.: Direct personaj principal.
B.I.: Daaa... nu mai țin minte cum a fost etapa de casting. Era regizat de Jesús del Cerro - și Virgil Nicolaescu (n.r. asistent regie) - care este unul dintre regizorii din țară cu cele mai multe filme comerciale de succes. A regizat Hawaii, Miami Bici, mai multe.
O.B.: Dar el e spaniol, nu?
B.I.: Da, da. Pe vremea aia nu vorbea extrem de bine româna, dar cumva ne înțelegeam. Eu aveam 9 ani și el vorbea o română destul de stâlcită.
O.B.: Vorbeați engleză?
B.I.: Și prin engleză, da, dar nu-ți imagina... aveam 9 ani, nu vorbeam excepțional de bine engleza. Ne înțelegeam, adică i-am înțeles viziunea. Eram profi de mic... (râde auto-ironic.)
O.B.: Păi e un limbaj universal.
B.I.: Da, da, da, adică înțelegeam la ce se referă, înțelegeam ce vrea și am lucrat foarte bine cu el. Cam de acolo am tot început să fac filme.
O.B.: A urmat Pariu cu viața.
B.I.: Din astea mai importante a fost în 2013 Condamnat la viață.
O.B.: Și aici chiar vreau să te întreb ceva specific. Am văzut interviul pe care ți l-a luat Irina Margareta Nistor. Și a întrebat la un moment dat cum te înțelegeai cu actorii, dar v-ați luat cu altele și nu ai mai apucat să răspunzi. Tot așteptam să zici să zici ce ai vorbit cu ei, tu, copil fiind la 10 ani sau cât aveai.
B.I.: Cred că aveam 12-13 ani pe vremea aia.
O.B.: Deci începeai să conștientizezi realitatea.
B.I.: Începeam să înțeleg cum se face un film. Până atunci avusesem deja destul de multă experiență pe set, poate mai multă decât mulți actori care, să zicem, în procesul natural, încep cu teatrul și ulterior fac film. Deja făcusem vreo 10-20 de reclame, lucrasem într-un film și înțelegeam ritmul și cum funcționează lucrurile. Că departamentul de la cameră și DoP-ul (n.r. director of photography) fac asta, luminile fac asta și așa mai departe. Când am venit, în continuare nu aveam emoții. La 12 ani conștientizam că se face un film, dar pentru mine era în continuare o joacă...
O.B.: Deci nu ai simțit presiunea.
B.I.: Absolut deloc, deși lucram cu acești doi titani ai cinematografiei (Harvey Keitel și Gerard Depardieu). Pentru mine erau colegii mei și, evident, îi respectam. Nu-ți imagina că ziceam: ce mai faci, bă, Harvey sau Gerard. Îi respectam și vedeam cum se raportează restul oamenilor la ei și cumva mimam și eu chestia asta, înțelegeam și eu că sunt niște oameni importanți, deși nu apucasem să îi văd. Aveam 12 ani, nu văzusem încă Taxi Driver cu Harvey Keitel sau Reservoir Dogs sau Omul cu masca de fier cu Gerard Depardieu.
O.B.: Să știi că Reservoir Dogs este printre preferatele mele, o capodoperă.
B.I.: Da, exact, și eu am avut rol principal în Condamnat la viață. Ulterior am văzut Reservoir Dogs și după aia am avut revelația: băi, eu am jucat cu omul ăsta, what the fuck! Dar văzusem Asterix și Obelix cu Gerard Depardieu și îmi plăcuse foarte tare, eram cumva fan al lui.
O.B.: Ce drăguț! Mă gândesc că și ei te-au integrat cumva.
B.I.: Da, da. Bine, nici nu aveau de ales, sincer. Și la Ho Ho Ho mă întreba lumea "cum ai lucrat cu Ștefan Bănică Jr., e arogant"? Pentru mine n-a fost niciodată așa. Nu știu cum e el în mod normal. Dar ei nu au fost niciodată. Și nici n-ar fi fost în interesul filmului. Și în Condamnat la viață am avut unul dintre rolurile principale și trebuia să am o relație foarte bună on screen și off screen și cu Harvey Keitel și cu Gerard Depardieu. N-ar fi fost în interesul lor să zică: cine e și "puțoiul" ăsta de 12 ani, lasă-mă naiba în pace. Și nu-mi pasă dacă zic, dar trebuie spuse niște chestii. Ei doi, Harvey Keitel și Gérard Depardieu, nu au fost absolut deloc aroganți. Din contră, stăteau cu echipa, mâncau cot la cot cu ei, lucrau, erau mega profesioniști. Pe partea de distribuție de români existau niște oameni, ale căror nume n-o să le dau, care aveau mai multe aroganțe decât aveau Harvey f&%***g Keitel sau Gerard Depardieu. Mie și atunci la 12 ani mi se părea - copiii sunt foarte smart, știi? - ceva ciudat la mijloc, având în vedere că ei doi erau cine erau, cine sunt de fapt...
O.B.: De obicei tocmai din frustrări se nasc aroganțele.
B.I.: Exact! Dar cum îți permiți asta? N-ai pic de gândirea introspectivă încât să te gândești: băi, nu pot să fac aroganțe când sunt ăștia doi aici. Adică este pic de reflecție. Eu m-am înțeles excepțional de bine cu ei. Am furat enorm de multă meserie de la ei. Sunt doi actori care lucrează total diferit, absolut diferit, și a fost mișto să văd paralela asta. Amândoi aveau personaje dificile și Harvey Keitel este un actor foarte minuțios, era mereu cu textul acolo, înainte de "acțiune!" îl băga sub masă. Își controla și își repeta fiecare gest, care este un lucru foarte, foarte mișto, adică din punctul ăsta de vedere era apolinic, ca un Apollo. Iar Depardieu era un Dionis total.
O.B.: Cumva mă așteptam la asta.
B.I.: Adică sunt polar opuși, ei se înțelegeau de minune împreună și râdeau. Și Gerard Depardieu făcea caterincă cu echipa. Se dădea Motor, el era pe telefon și înainte de "acțiune!" îl băga frumos în buzunar și își schimba fața complet, intra perfect în personaj. Urăsc expresia asta de a intra în personaj, dar el asta făcea și nu este, cum să zic...
O.B.: Nu este peiorativ.
B.I.: În niciun caz, el asta făcea. Pentru cine nu știe filmul, el juca un veteran de război, cumva "nebunul satului", care avea un glonț înfipt în cap sau o cicatrice a unui glonț, că a fost împușcat în cap. Și avea de jucat rolul ăsta, lucru care e foarte greu de cumpărat, de asumat, pentru un actor. El asta făcea, caterincă cu echipa, îi suna telefonul, mai vorbea, nu știu ce... la "acțiune!", switch total. Și uneori uitam să-mi dau replica dacă aveam eu primul replica, că mă uitam la el, așa... înnebunit de ce face omul. Mi se părea incredibil că poate să aibă switch-ul ăsta, dar evident, asta vine în urma unor ani întregi de experiență și de muncă.
O.B.: Îți mai amintești cumva ce ai vorbit cu ei? Dacă ai avut discuții one-on-one?
B.I.: Cu Gerard Depardieu... Nu mai știu ce clasă eram, a cincea sau a șasea. Eu am făcut Colegiul Național bilingv "George Coșbuc", unde aveam foarte multe cursuri în engleză. Mi-a plăcut engleza toată viața, limba și cultura. Și vorbeam în engleză. Iar Depardieu, în afară de replici, nu știa engleză foarte bine, dar ne jucam mult. Mă ținea în priză, ne jucam friptea, mă plesnea peste mâini rău de tot. E om mare și masiv și avea ditai mâinile și când îmi dădea una... Bine, evident, nu mă rănea. Adică era în joacă și eu ziceam "au, au, au" și el râdea așa, din tot corpul "hă-hă-hă", și pe mine mă amuza chestia asta. Cu el mă jucam mult, lucru care reflectă felul lui de a lucra. Iar cu Harvey Keitel discutam mult și ce mi-a plăcut enorm la el este că nu mă lua ca pe un copil, mă lua foarte în serios.
O.B.: Erai egalul lui.
B.I.: Da, eram egalul lui, ceea ce este lucru minunat și foarte sănătos să faci cu un copil, știi? Să nu îl iei top-down.
O.B.: Când a venit conștientizarea a ceea ce ai făcut, ce realizări ai și a "faimei"? Deși nu aș numi-o neapărat faimă.
B.I.: Am început să conștientizez că mă, eu lucrez acum, eu filmez, realmente.
O.B.: Ai început să o vezi mai mult ca pe un job și mai puțin ca pe o joacă?
B.I.: Nu cred că am văzut-o niciodată ca pe un job pentru că până într-un punct nu a trebuit să mă întrețin din asta. Adică o făceam de plăcere total, că dacă nu voiam... Eram la gimnaziu sau la liceu, nu trebuia să fac chestiile astea, o duceam foarte ok și fără. Adică ai mei puteau să mă întrețină și fără, nu am făcut-o niciodată pentru bani. Am făcut-o pentru plăcerea mea de a lucra în domeniul ăsta. Nu știu, începusem să conștientizez pe la începutul filmărilor la Pariu cu viața, intrasem deja în pubertate. Chiar se aliniază, pentru că la pubertate deja ai schimbări și în corp și în chimia creierului, în hormoni, și începi să ai insecurități. Atunci țin minte că am început să mă întreb: ok, ce se întâmplă în jurul meu? A fost o perioadă mai ciudată în viața mea fiindcă în același timp filmam. Și din Pariu cu viața oricine era tinerel și drăguțel, deodată avea un boom foarte mare în România. Începuseră oamenii să mă recunoască pe stradă și nu îmi plăcea, era ciudat, aveam 15 ani și nu știam cum să gestionez chestiile astea și mă speriau cumva.
O.B.: Și erau fani din ăia cu autografe, cu poze?
B.I.: Da, da, deși nu eram în trupa LaLa Band care era protagonista serialului, eram chemat la concerte. Și la 15 ani să urci pe scenă, să prezinți, că asta făceam la unele concerte... Aveam 15 ani, față de cei din trupă care aveau 16-17 și 18, erau mai mari. Eram de vârsta demograficului, adică demograficul fiind de obicei fete de 14-15 ani. Eu eram de vârsta lor și tind să cred că în minte li s-a creat imaginea că sunt egalul lor, că suntem deja prieteni, fiindcă avem aceeași vârstă. Țin minte că am fost la un concert, primul concert pe care l-am prezentat, și am fost escortat spre scenă de un grup de 5 bodyguarzi care m-au băgat prin public, public care urla. Nu vreau să fie o modestie falsă, dar era scary rău de tot că aveam 15 ani și erau 6 malaci care - nu vreau să le zic malaci, că nu e tocmai frumos - dar erau 6 bărbați gigantici care mă escortau de la mașina maică-mii, că m-a dus maică-mea până la concert, până pe scenă, de fapt, până în culise, prin publicul plin, care urla, era o experiență foarte scary pentru mine. Dacă vorbești, de exemplu, cu Vlad Gherman sau cu Cristina Ciobănașu, nu știu ce experiențe au avut ei, că și ei au fost propulsați foarte devreme. Pentru mine a fost cumva scary toată experiența asta, și a fost la nivel de România. Sunt convins că în State când bubui, copil fiind, e de 10 ori mai uau. Adică știm atâtea povești cu child stars care au luat-o mai încolo ori rău ori s-au axat pe complet altceva. N-au mai făcut actorie. Eu din fericire am avut pasiunea mea pentru actorie, și teatru și film, și a fost îndeajuns de mare.
O.B.: Cât să nu te pierzi?
B.I.: Cât să nu mă pierd și să îmi placă să fac asta în continuare, chit că se întâmplau lucrurile astea la 15 ani. Ulterior, când am mai jucat în seriale / filme de succes, cum ar fi Fructul oprit sau în Oh, Ramona!, știam deja să gestionez mai ok. Dar la 15 ani aveam reținerea asta. Și oricum eram un copil destul de închis în mine și chestia asta parcă m-a închis și mai mult.
O.B.: Pe mine mă m-a perplexat foarte tare ceva la Piatra Neamț, când te-am văzut prima dată pe scenă. Am avut această dilemă după ce am observat că vreo 70% din publicul care era acolo era format din puștoaice leșinate, care se uitau hipnotizate la tine, și când ți-ai dat hainele jos, mamă, erau terminate. M-am gândit: da, omul arată bine, dar oare fetele astea văd TALENTUL și ceea ce face el, de fapt, pe scenă? Și de aia am și scris ce am scris (n.r. în articolul "Epifanii artistice și personale la Festivalul de Teatru de la Piatra Neamț" - aici) pentru că mi se părea ceva necesar de spus.
B.I.: Este și mă bucur că ai și perspectiva asta.
O.B.: Și asta voiam să te întreb, ți s-a părut vreodată că faptul că arăți atât de bine cumva îți minimizează talentul în ochii unei categorii de public?
B.I.: Băi, nu știu, cred că ești prima persoană care spune asta pe șleau, direct. Nu-mi dau seama, adică mie nu mi se pare că arăt atât de bine. Am colegi care, obiectiv vorbind, arată mult, mult mai bine ca mine. Nu cred că m-am axat vreodată pe felul în care arăt că nu mi se pare neapărat că sunt ceva uau. Cred că e mai mult iluzia faptului că vin cu nostalgiile unor oameni, legate de seriale cum ar fi Pariu cu viața sau Fructul oprit și mă văd mai mult din perspectiva asta. Dacă n-aș fi făcut chestiile astea și m-ar fi văzut pe stradă, probabil nu s-ar fi uitat de două ori la mine. Și nu e că am probleme cu imaginea, doar nu mă bazez pe asta niciodată.
O.B.: Foarte bine, că nici nu ai de ce, ai o grămadă de alte calități.
B.I.: Mulțumesc frumos, chiar mersi mult. Dacă felul în care arăt îi face pe unii oameni să vină la teatru atunci sigur, de ce nu? Mă bucur enorm de mult. Și poate vin pe motivul ăsta și pleacă mișcați de ce s-a întâmplat pe scenă mai mult decât de felul în care arăt. Sper că se întâmplă asta.
O.B.: Foarte frumos spus. Revenind la Fructul oprit, care, din câte știu eu, e o telenovela.
B.I.: Da, și Pariu cu viața e o telenovelă. Eu, sincer, nu mă uitam la serial când am intrat. Eu nu am urmărit serialele. Știam de LaLa Band și cam atât. Nu știam personajele. Când am intrat în serial a trebuit să fac cunoștință cu toată lumea, că nu îi cunoșteam, nu știam ce joacă.
O.B.: Nu te-ai uitat fiindcă era hiper-popularizat?
B.I.: Nu, absolut deloc, nu eram anti-curent la modul ăsta, dar nu cred că mă interesase foarte tare până atunci. Apoi mi s-a propus rolul ăsta, Mihăiță, și ulterior unul în Fructul oprit. Amândouă sunt producții ale Ruxandrei Ion. După aceea le-am descoperit și eu, dar până atunci nu mă interesaseră în mod special, aveam alte pasiuni în materie de seriale sau filme.
O.B.: Eu am început să mă uit din sezonul 3 la Pariu cu viața și, sincer, nu-mi aminteam de tine. Când am văzut pe imdb am fost: What?
B.I.: Unii își amintesc, unii nu, mai ales că erau și multe personaje.
O.B.: Din Oh, Ramona! te țin minte, și atunci ce nebunie a fost. Doamne, au înnebunit toți românii, toate româncele. A fost un blockbuster.
B.I.: A fost și prima producție românească care să apară pe Netflix și de atunci cumva Netflix a intrat în producțiile românești, ceea ce mi se pare foarte bine. Uite că astăzi urmează să înceapă filmările la prima producție Netflix România, adică primul film românesc produs de Netflix în România, nu doar cumpărat și pus pe platformă, ceea ce este o chestie foarte bună. La Oh, Ramona!, știam că o să fie o rețetă de succes. Era bazat pe un roman foarte de succes scris de Andrei Ciobanu, Suge-o, Ramona!, și pe Suge-o, Andrei!, sequel-ul, și urma să fie regizat de Cristina Iacob, care era la vremea respectivă una dintre singurele regizoare de filme comerciale la care lumea chiar mergea. Ani la rând filmele ei au primit, de exemplu la Gopo, Premiul publicului pentru cel mai mare box-office din anul respectiv, chit că a fost Selfie sau Love story sau următorul Selfie (n.r. Selfie 69). Alăturarea acestor două forțe - romanul scris de Andrei Ciobanu, puterea cu care venea Cristina Iacob -, Adrian Sârbu pe producție... mi-am dat seama de la bun început că urma să fie ceva foarte mare.
O.B.: Și protagonistul.
B.I.: Evident, dar nu cred că lumea s-a dus fiindcă juca Bogdan Iancu, cred că lumea s-a dus să vadă filmul bazat pe Suge-o, Ramona!, "hai să merg să văd ce se întâmplă".
O.B.: Legat de toate aceste produse mai mult sau mai puțin comerciale...
B.I.: Astea sunt clar comerciale...
O.B.: Te uiți în urmă vreodată și te gândești că într-un fel te-ai compromis? Care e percepția ta asupra raportului dintre film de artă și film comercial?
B.I.: Nu mi-e rușine absolut deloc, presupun că asta întrebi, știam de la bun început că urmează ceva comercial. Sigur, unii au criticat filmele sau serialele. Dar toată lumea cu care am vorbit mi-a zis: măi, tu ți-ai făcut treaba foarte bine! Și asta mi-am dorit de fiecare dată, în ideea în care știam în ce mă bag. N-am încercat să fac un film de artă, un film de autor, din Oh, Ramona! sau din Fructul oprit, că nu își avea locul. Nu aia era cheia, era o cheie clar comercială, inspirată din vest, de la americani în special. Și sunt enorm de recunoscător pentru că am fost luat în proiectele astea și că au avut încredere să duc rolurile astea, pentru că nu-i ușor. Mi se pare că orice actor, dacă își dorește să lucreze, are nevoie și de experiența filmului comercial, care este foarte diferit de filmul de artă. Și filmul comercial e film de artă, dar înțelegi la ce mă refer. Ai nevoie, e o școală în sine, și eu am învățat foarte multe de la Oh, Ramona!, am învățat enorm de mult de la serialele în care am jucat, și mă refer la telenovele, pentru că acolo e un alt ritm de filmare, total diferit. Ai câteva șanse, două, trei maxim, să-ți iasă scena. Ești pe un episod într-o săptămână, ești pe cronometru constant. Trebuie să te adaptezi, e o școală.
O.B.: Cum a fost experiența la The Witcher?
B.I.: A fost foarte tare.
O.B.: Și la asta am fost șocată, nu te-am recunoscut.
B.I.: Păi nu, nici n-aveai cum, adică nu cred că îmi las amprenta. E un personaj care apare și apoi dispare. A fost foarte tare la The Witcher, e clar cea mai mare producție la care am lucrat. Am filmat la Budapesta.
O.B.: Citisei cărțile?
B.I.: Nu, nu știam nici de cărți, nici de jocuri, am făcut un pic de research înainte și mi se părea mișto, dar... Doamne, la The Witcher a fost atât de tare, a fost o producție gigantică, enormă...
O.B.: E greu să îți imaginezi că se construiește o lume complet de la zero.
B.I.: Da! Și țin minte că a trebuit să mă duc, evident, la proba de costume și apoi la proba de efecte speciale - fiindcă personajul meu când apare e pe moarte, e zgâriat pe piept de un vârcolac, un vukodlak, cum îi zice în serial sau în folclorul polonez. Și a trebuit să facă un mold de silicon pe pieptul meu și să vadă dacă funcționează. Am filmat într-o mină în Budapesta, unde era foarte, foarte frig. Eu eram îmbrăcat într-o pânză și aveam tăietura asta făcută cu silicon și îmi tot puneau între duble sânge fals pe piept. Era așa foarte vâscos și rece și era frig și tremuram. Și țin minte că regizorul spunea: mai puneți-i sânge, mai puneți-i sânge! Până când au venit cu o găleată și au turnat-o pe mine și înghețam și tremuram și era prim-plan pe mine. Țin minte că aveam buzele albe și îmi ziceam monologul și mi-era frică că nu o să se mai înțeleagă ce zic, că aveam și o voce foarte joasă și răgușită. Am terminat de zis povestea, cum am fost atacați, cine m-a atacat și ce e creatura asta și nu știu ce îi mai spuneam unui witcher și zice după regizorul: Cut, we have it! Și eram gen - i se citește uimirea de atunci pe față. M-am trezit și m-am dus la regizor, Alex îl chema, și i-am zis: e ok? Și a zis: da, e foarte bine, așază-te aici și uită-te. Într-adevăr, era foarte tare că tremuram și că arătam ca și cum sunt pe moarte. A fost a fost o experiență extrem de mișto.
L-am întâlnit și pe Henry Cavill, eram în birou, așteptam să intru la proba de costume. Pentru cine nu știe, Henry Cavill e cel care îl joacă pe protagonist, l-a jucat pe Superman, a jucat în Mission: Impossible - Fallout, este un mare actor de filme blockbuster. Țin minte că eram în birou, stăteam, și am auzit cum se deschide ușa și am simțit o energie cum intră în cameră, înainte să mă uit. În spatele meu era Henry Cavill. Și era atât de frumos și majestic... era minunat, arăta ca un zeu grec. M-am uitat la el și-am zis: mamă, vai de capul meu, a venit omul ăsta! Așteptam să mă salute el, că îmi era cumva rușine. S-a uitat la mine și a zis: Salut! M-am ridicat, am dat mâna cu el și m-a întrebat: ești actor? Joci la noi? Și am zis, da, da, joc pe... și am zis numele personajului meu. El m-a oprit și a zis: da, da, e fiul minerului care moare. Și eram gen: Man, tu știi cine sunt? Wow, ce tare! Am apucat să vorbesc un pic cu el și aparent e foarte pasionat de universul Witcher, a citit toate cărțile, a jucat toate jocurile. Și omul știa, vezi? Că tot vorbeam de cum se raportează la munca lor Harvey Keitel și Depardieu, pasiunea pe care o investesc. Mi se pare că el e același caz, adică era foarte pasionat de universul ăsta.
O.B.: Nu cred că ajungi așa departe dacă nu pui pasiune în ceea ce faci.
B.I.: Nu cred. Sau îmi place să cred că nu.
O.B.: Ce diferențe majore sunt în ceea ce privește procesul de lucru între producțiile internaționale și cele românești?
B.I.: Am lucrat destul de mult în Germania, am lucrat și în Canada. Cu cât lucrez mai mult în alte țări, cu atât îmi dau seama că problemele sunt aceleași peste tot, legate de bani, legate de timp, legate de resurse. Doar că de obicei, la o producție cum ar fi The Witcher, sau Impulse în Canada, sau Tatort în Germania, sunt doar la un nivel un pic mai înalt decât ce se întâmplă aici, dar sunt aceleași probleme. Depinde și contează mult cum se raportează echipa, și oamenii de fapt, la problemele astea. În Germania se raportează într-un fel, în Canada altfel, la noi altfel. Au alte troubleshootings, știi? Alte atitudini față de cum să rezolve problemele, dar în general sunt aceleași. Etica de muncă se aseamănă destul de mult. Există și profesioniști și neprofesioniști.
O.B.: Am pus întrebarea asta în mai multe interviuri și ești primul care zice că nu sunt neapărat diferențe majore. Mulți punctează faptul că ai mai puțin timp să îți construiești personajul într-o producție internațională.
B.I.: Eu nu-s de acord. Din contră. Acum depinde... Pentru un rol cum a fost ăsta din The Witcher, în care aveam două scene, într-adevăr, am venit la filmări, nu am avut repetiții, am repetat un pic cu regizorul pe set și aia a fost. Dar ei văzuseră deja castingul meu și erau mulțumiți cu ce am făcut acolo și mi-a zis și directorul de casting: când mergi, fă ce ai făcut aici. Evident, adaptează-te, dar fă ce ai făcut aici fiindcă de aia te-au luat. Că nu ai atât de mult. Dar în Germania când am filmat - nici nu mai știu când, acum trei ani - la un serial, Tatort, și am avut rolul principal din episodul respectiv, am apucat să repet, cu regizoarea și cu cealaltă actriță principală. Am avut timp de repetiții, ne-am construit un personaj, era unul un pic mai important, care a apărat mai mult, deci nu aveai cum să repeți doar pe set. Poate sunt privilegiat din punctul ăsta de vedere, nu știu, dar mi s-a oferit șansa să repet.
O.B.: Ai mai avut câteva proiecte, The Great Escape, a doua ta colaborare cu Cristina Iacob.
B.I.: A fost foarte interesant. Am filmat în munți, în Transilvania. Și ceea ce mi s-a părut mișto este că e un film dus de...numără... 2-4-6-8. Am fost 8 actori care, cumva, am dus tot filmul. Echipa a fost minunată, internațională, oameni cu background-uri diferite. Și totuși am ajuns să formăm o echipă care mie mi s-a părut foarte strânsă. Cu unii actori încă vorbesc și în ziua de azi destul de des. Asta e Cristina, face castingurile foarte bine. Își dă seama de potențiala chimie a actorilor și reușește să creeze un univers. Îi aduce în universul ei. De fiecare dată am avut șansa de a simți că aparțin de o echipă. O echipă în care fiecare membru își dorește același lucru și cu toții lucrează pentru același țel, știi? Asta face Cristina excepțional de bine.
O.B.: Și este un atu foarte important.
B.I.: Da, da, da. Deși eram atât de diferiți. Maeva, partenera mea în film, este din Franța, stabilită în Anglia. Mai era o tipă din Franța. Este Aggy, care a jucat-o și pe Ramona, ea este la bază din Polonia, dar ulterior s-a stabilit în Anglia. Oameni cu culturi foarte diferite, ceea ce mi se pare foarte mișto. Și am filmat opt actori într-o casă, cam ăsta este tot plot-ul filmului: ce se întâmplă între ei, ce relații se creează. E nice, e genul de film care mie îmi place. O comedie romantică, dar și dramatică pe alocuri, care te emoționează. Nu știu dacă ai apucat să vezi filmul, e frumos și mi-a plăcut să simt că am lucrat, că am făcut munca actorului cu A mare în filmul respectiv.
O.B.: Mai este și In Blue, cu care te-ai plimbat pe la festivaluri.
B.I.: Pe In Blue l-am făcut mai demult, prin 2016. E primul film, cum să zic... prima dramă reală pe care am făcut-o, coproducție româno-olandeză. Un personaj foarte dificil. Mi s-a părut și atunci și mi se pare și acum. Uneori mă uit la film și zic "ah, poate acum aș fi făcut diferit", dar e foarte bine că am fost ales la vârsta respectivă. Aveam o candoare pe care acum nu știu dacă o mai am. Aveam 16-17 ani. E vorba de un băiat care trăiește în canale la Gara de Nord. O comunitate despre care nu prea se vorbește și care există la noi în București, la Gara de Nord. Sunt oameni care trăiesc acolo. Și să pui genul ăsta de personaj în brațele unui băiat de 16 ani a fost o alegere foarte curajoasă din partea producției și a regizorului Jaap van Heusden, din Olanda. Un film greu, tragic.
O.B.: Ai făcut documentare din ce am înțeles, ai vorbit cu ei?
B.I.: Da, am cunoscut oameni din... nici nu știu cum să zic... din comunitatea asta. Și inițial am fost foarte reticent, îmi era cumva frică, apoi mi-am dat seama că-s oameni. Au un soi de sălbăticie, dar care nu pleacă din natura lor, ci pleacă din nurture, din faptul că trebuie să se adapteze la spațiul ăla. Dar bottom line sunt oameni, sunt ca mine. Îmi era frică că nu o să găsesc puncte comune și, din contră, mi-a fost foarte simplu să fac chestia asta. Au probleme foarte asemănătoare cu noi... Și îmi e cumva... Sunt întristat că simt că sunt ostracizați în societate. Nu știu ce altceva să spun, fiindcă simt că de-a lungul timpului am vorbit foarte mult despre filmul ăsta și să nu mă repet în vreun fel. Greu, dar mi-a plăcut foarte mult. Paradoxul este că e o tragedie de la un cap la altul ce se întâmplă, dar noi pe set râdeam foarte mult. Presupun că ăsta era mecanismul de apărare al întregii echipe și al actorilor.
O.B.: Să vă țineți cumva la distanță?
B.I.: Nu știu dacă să ne ținem la distanță, că trebuie să te bagi acolo și să te lași emoționat de ce se întâmplă, dar ai nevoie să te destinzi din când în când. Și râdeam foarte mult. Făceam glume non-stop și asta era cumva paradoxal, râdeam mai mult decât la comediile pe care le-am făcut. Dar ai nevoie de chestia asta, mai ales că e o temă fragilă.
O.B.: La un moment dat ai făcut un switch și ai început să te concentrezi mai mult pe teatru. De ce, cum, când?
B.I.: Nu știu, am observat că lucrurile vin în viața mea și eu merg cu ele, că am încredere. Am fost foarte privilegiat și am avut foarte mult noroc în viață. Am avut noroc de un liceu bun, în care profesorii mă încurajau să fac și alte lucruri, în afară doar să vin la cursuri. Mă susțineau să fac ce îmi doresc că știau că lipsesc de la cursurile lor, dar când mă întorc o să recuperez. Apoi am intrat la facultate și acolo a început această pasiune pentru teatru. În liceu am fost și în trupa de teatru a liceului, Brainstorming București, pe atunci coordonată de Alexandru Ivănoiu. Împreună cu mai mulți colegi am dat la UNATC, am intrat câțiva și am continuat să fim colegi. Am mai intrat într-un colectiv minunat, de asta zic că-s foarte privilegiat. Am avut niște colegi minunați și profesori la fel: Mihaela Sîrbu și Florin Grigoraș, cu care am și lucrat ulterior și m-au ajutat să văd și calea asta. În primul an a fost foarte greu, fiindcă veneam cu preconcepția actoriei de film. Și la teatru e total diferit, e complet altă artă.
O.B.: Ești printre singurii, cred, care au început cu film.
B.I.: Așa e, cumva backwards, dar profesorii mei m-au ajutat enorm de mult. Au avut încredere că pot să mă dezvăț, să las deoparte ceea ce am învățat pentru film. Colegii mei din trupa de teatru erau foarte talentați, printre care Irisz Kovacs, de exemplu, care este acum o regizoare tânără și de succes și montează în foarte multe locuri. Mă cunoștea, mi-a văzut evoluția ca actor de teatru și deja lucrez la două spectacole cu ea. Alin Uberti era un alt coordonator al trupei și împreună cu el și alți colegi ne-am făcut un soi de trupă de teatru și suntem deja la al nu știu câtelea proiect teatral. Am intrat în circuitul ăsta teatral fără să-mi dau seama, pur și simplu așa m-a adus viața. M-a dus vântul, ca să zic, și eu am îmbrățișat ce se întâmplă.
O.B.: Spuneai într-un interviu că te-ai gândit la un moment dat să faci și regie, înainte să dai la facultate.
B.I.: Da, n-am renunțat încă la gândul ăsta, dar...
O.B.: N-ai avut încă un proiect la care să lucrezi?
B.I.: Nu. Am făcut când eram mic un scurtmetraj, dar cam atât pe partea regizorală. Mi-am dat seama că momentan îmi doresc să mă axez pe actorie. Cei mai buni regizori cu care am lucrat sunt și actori foarte buni. Și e important să știi actorie înainte să devii regizor, fiindcă altfel vorbești cu actorii tăi. Poate la un moment dat viața mă va duce și să regizez ceva.
O.B.: Cu siguranță, dacă asta îți dorești.
B.I.: Sper, momentan nu fac niciun pas în direcția asta.
O.B.: Lași lucrurile să vină.
B.I.: Da, dacă va veni, va veni, dar sunt foarte mulțumit că momentan mă axez pe chestia asta. Mi se pare foarte frumos.
O.B.: Revenind la Piatra Neamț și la Individual compus. A fost primul tău one-man show. Ce responsabilități vin cu această provocare și cum le-ai gestionat?
B.I.: A fost și primul meu proiect. Debutul meu, de fapt, în teatru. De când am ieșit din facultate, de la licență. Acum sunt anul doi la master. M-a contactat Andrei Măjeri pe care îl știam, eram deja prieteni, văzusem foarte multe spectacole ale lui. Mi-a dat un text scris de el și m-a întrebat dacă îmi place, i-am zis că îmi place foarte mult și a zis: ai vrea să îl facem împreună ca one-man show? Și am zis: uau, sigur, de ce nu? Deci de asta zic că eu cred că am avut foarte mult noroc în viață, fiindcă Andrei Măjeri cumva m-a propulsat în lumea asta și de pe urma Individual compus au venit și mai multe proiecte. Este o carte de vizită foarte bună pentru orice actor și doresc oricărui actor să aibă experiența asta de one-on-one, tu și publicul.
(foto din Individual Compus: Eliza Lupu)
O.B.: Acolo se vede cel mai bine cât poate duce un actor.
B.I.: Da, pentru că în general te bazezi foarte mult pe partenerul de scenă și la un one-man show nu ai parte de așa ceva. Partenerul tău este publicul și cu el funcționezi, el îți oferă replica înapoi. Prin Andrei Măjeri și Adrian Piciorea, cu care am mai colaborat, am ajuns la 6-7 proiecte în care am lucrat împreună. Adrian Piciorea fiind cel care a făcut muzica, Sergiu Diță fiind cel care a făcut coregrafia. Andrei a creat o echipă foarte mișto. Doina Dogăroiu, care deține cumva locul în care jucăm, Asociația Hearth. Am învățat foarte mult de la toți.
O.B.: Am văzut că ai și spiritul ăsta al improvizației.
B.I.: Trebuie. Eu nu-s foarte bun pe improvizație, la școală nu eram, în orice caz, dar mi-au deschis niște canale, mi s-a oferit contextul ăsta de a putea face orice în parametrii oferiți de text, de regie. Și a trebuit să mă descurc și să improvizez.
O.B.: Până la urmă tot o joacă este și acolo.
B.I.: Clar, este total ludic ce se întâmplă. E un spectacol pe care îl am la suflet, pe care îl jucăm în continuare și am ajuns la al nu știu câtelea. Eu și Andrei avem chestia asta că el își dorește să joc până la 40-50 de ani. O să fie mai greu atunci, fiindcă este un spectacol care necesită multă mișcare, multă susținere vocală, lucru cu evantaie. E un mecanism. De la început până la final știu fiecare lucru pe care îl fac și evident îl adaptez după public, după cum mă simt eu și cum se simte lumea, după cât are nevoie să înțeleagă. Cât de rar și ce punctez ține foarte mult de public. Spectacolul se schimbă în funcție de public, dar structura este aceeași. Este această fugă a personajului principal ca o analiză a unei singure albine dintr-un stup. O fugă constantă, care e și funny, e și tragică și uneori dă și foarte multă anxietate. Mulți oameni mi-au spus asta și în același timp e și foarte ludic spectacolul. E o anxietate pe care o simte personajul și o oferă oamenilor. Oamenii simt că se identifică, mai ales cei care locuiesc în București sau care au venit din alte țări, care trebuie să se obișnuiască cu fuga asta continuă. Fuga, fuga, fuga. Spectacolul e despre un corporatist la bază. Metaforic este o albină într-un stup. Și am încercat să oferim oamenilor sentimentul prin mecanismul ăsta fizic, la care am lucrat foarte mult cu Sergiu Diță, și prin intervențiile muzicale făcute de Adrian Piciorea.
O.B.: Dintre toate aceste personaje, simți că a rămas mai mult unul cu tine sau că ți-a schimbat traiectoria? Personală, mai ales.
B.I.: Fiind la început de drum în ce privește teatrul, toate proiectele pe care le-am avut vreodată le și joc în continuare. Câini vs. Uranus este un spectacol pe care îl jucăm cu - nouă nu ne place să zicem "trupă" de teatru, ne ferim un pic de cuvântul ăsta - conglomeratul artistic pe care l-am creat împreună cu Alin Uberti, care ne regizează, Alexandru Ivănoiu, care e dramaturgul, și ceilalți actori care sunt Vlad Pânzaru, Maria Moroșan și Tiberiu Zavelea. Toți am fost colegi și ulterior am făcut acest prim spectacol, Câini vs. Uranus, care se joacă pe terasă la MNAC. Jucăm în continuare Familie normală.jpeg al lui Irisz Kovacs, la Apollo111. Cerul (hartă către casă) tot al lui Irisz Kovacs, pe care îl jucăm la Teatrelli, în mod normal. Am fost invitați cu el și la Teatrul Masca. Spectacolele astea încă le joc, fiecare personaj, cu ghilimelele de rigoare, rămâne cu mine. Trebuie să fie în mine și nu cred că o să le uit. Fiecare accesează altceva din mine.
O.B.: Dar a fost un proiect care să te facă să-ți chestionezi propria persoană și realitate, să îți pui întrebări existențiale?
B.I.: Nu știu, nu. Pentru mine și teatrul și filmul sunt... nu mă încrâncenez niciodată, mă dezic de orice înseamnă încrâncenarea actoricească: că trebuie să-mi iasă, că trebuie să fac chestia asta și trebuie să-mi iasă așa, că altfel, dacă nu-mi iese așa, se dă totul peste cap. Nu, pentru mine e foarte lejer. Chiar și într-un spectacol ca Individual compus, care este foarte rapid și trebuie să aibă un ritm, ai nevoie de relaxare. Pentru mine relaxarea pe scenă este foarte importantă și în crearea personajelor, în momentul în care ești relaxat devii mult mai creativ, simți totul în jurul tău mult mai fluid, mult mai închegat. Și nu mă dau peste cap cu personajele la care lucrez, le descopăr repetând. Probând. Nemții au cuvântul ăsta. Ei nu zic repetiție, noi folosim cuvântul repetiție, ceea ce e o tâmpenie. A repeta ceva înseamnă a face la fel ca ultima dată sau a încerca să faci la fel. Nemții folosesc proben, ei probează, încearcă. Asta ar trebui să facem și noi la repetiții. Îmi spune regizorul: acum raportează-te la partenerul tău în felul ăsta, încearcă așa și vedem, funcționează? Da. Nu funcționează, lăsăm la o parte. Ar trebui să fie un proces.
Am avut norocul să lucrez cu Andrei Măjeri, cu Irisz Kovacs, cu Alin Uberti, cu Eugen Jebeleanu. Ei sunt niște oameni tineri, cu o abordare a muncii diferită de ce simt că a fost înainte. Aflăm, descoperim în timp ce facem ce funcționează, ce nu funcționează. Unele personaje sigur necesită să faci un pic de research. Dar aud chestii cum că: aaa, nu se face așa Cehov sau Shakespeare, trebuie să te documentezi înainte, să înțelegi care e faza cu Romeo. Nu e adevărat, eu nu cred asta! Evident, poți să te documentezi, să înțelegi ce voia să Shakespeare, care-i faza cu zânele din Visul unei nopți de vară. Dar cel mai mare deserviciu pe care poți să i-l faci lui Shakespeare este să încerci să joci concepte. El a scris oameni. El a scris pentru trupa lui de teatru și a scris împreună cu ei, ce propuneau actorii lui. Scria pentru el. Faptul că au devenit povești universal valabile... nu știu dacă și-a propus asta de la bun început. Dar sunt oameni! Chit că joc Romeo - că asta a fost spectacolul meu de licență, Romeo și Julieta, în regia în regia Mihaelei Sîrbu. Sunt oameni! Nu poți să joci concepte, nu poți să joci războiul. Poate dacă o să avem un interviu, Doamne ajută, în 20 de ani, o să am altă percepție asupra teatrului, dar momentan asta e. Cum joci războiul? Nu poți să joci regele! Cum se ridică un rege din scaun? Se ridică cum m-aș ridica eu acum să merg la toaletă. Același lucru este: un om! Astea sunt preconcepții, sunt tâmpenii. Cred eu. Sunt încă tânăr, am 23 de ani acum, sunt deschis, evident, la tot. De asta am fost la spectacole în FNT acum - octombrie 2023. Și lumea își dădea cu părerea. Mie mi-au plăcut toate! Tot ce am văzut, mi-a plăcut foarte mult. Am găsit o chestie bună la fiecare, o chestie la care pot să mă gândesc și pot să o aplic mai încolo, știi?
O.B.: Asta e foarte interesant, mă pot regăsi în ce ai zis. Fac o mică paranteză. Eu am început să merg mai des la teatru abia în decembrie 2022, fiindcă am terminat Filmologia și m-am concentrat pe filme până acum. La teatru m-am lovit de critici care aveau păreri foarte împărțite. Eu eram genul căruia îi plăcea absolut orice vedea. Sau chiar dacă aveam anumite comentarii, găseam și ceva bun. Nici nu știu cum e bine să fii de fapt, să fii mai critic, mai selectiv, pentru că asta este treaba criticului? Sau să fii cum spunea Călin Căliman, într-o carte pe care am citit-o înainte să-mi dau admiterea și mi-a marcat parcursul profesional? El zicea că în viața lui a desființat un singur film și apoi a regretat, pentru că a aflat povestea din spate. Se concentra pe ce e bun, pe intenția regizorului și viziunea lui.
B.I.: Clar! Și orice proiect, teatral sau cinematografic, în spate are intenții bune. Oamenii ăia au încercat să facă ceva, să creeze un univers, să spună o poveste. Dacă le-a ieșit mai bine sau mai rău, asta decide fiecare pentru el.
O.B.: Dar poți să încerci să înțelegi ce au vrut să zică măcar.
B.I.: Exact. Poate că odată cu vârsta, cu experiența... Profesorul meu Florin Grigoraș spunea că până la o vârstă citești ca să afli chestii noi. De la o vârstă, dacă ce citești e în acord cu tine, continui, dacă nu, lași cartea deoparte. Spunea asta nu ca o regulă, dar ca o chestie care se întâmplă, ca o observație a lui. Eu momentan sunt la vârsta la care sunt deschis la orice. Orice concept, eu îl cumpăr rapid.
O.B.: Ai foarte multe proiecte. Cum jonglezi cu ele? Cum arată o săptămână obișnuită din viața ta ca să ai timp să și creezi, dar să și înveți?
B.I.: Depinde foarte mult. De exemplu eu vara trecută n-am avut vacanță. Am lucrat mult fiindcă am avut prilejul să lucrez și mi-a plăcut. Evident, uneori este obositor, aveam repetiții de dimineață până seara. Mă axam pe repetiții. Apoi, în septembrie, a început stagiunea, deci am început să culeg roadele a ceea ce am lucrat în restul anului. Dar sunt perioade de gol în care am doar două spectacole, am timp de mine. Aia e perioada mea de hibernare, deși tot trebuie să fiu activ, că tot am spectacole. Dar găsesc și momente. Adică sunt și acum cu o carte la mine. Le țin după mine și - între repetiții sau înainte să mă văd cu cineva sau să merg la un spectacol - stau la cafea, mai citesc 20-30 de pagini. Dacă sunt seara acasă singur mă uit la un film. Când apuc, știi?
O.B.: Și ai și ceva hobby-uri care nu sunt neapărat legate de domeniul artistic?
B.I.: Nu.
O.B.: Serios?
B.I.: (Râde)... Îmi place să fac mișcare, să merg cu bicicleta. În principiu în zona asta, mai activă fizic. Dar îmi place să zic că mă dedic artelor în general. Asta mi se pare cea mai tare chestie de făcut.
O.B.: Sper să ajung și eu acolo, am fost foarte împrăștiată în foarte multe domenii.
B.I.: E normal, nici eu nu simt că am totul figured out. Trebuie să te adaptezi, mai ales că programul nostru se schimbă. Unele repetiții sunt în doi timpi: de la zece la două și de la patru la opt. Alteori ai doar într-un timp și trebuie să vezi: ce fac în restul timpului? Dar nu mă mai forțez cum o făceam pe vremuri, când "trebuia" să fiu eficient tot timpul. Las lucrurile să curgă. Când simt că organismul meu are nevoie doar să stea, să se uite la o "tâmpenie"... Mă uit la desene animate. Acum trei zile am văzut Shrek 2 și mi s-a părut fascinant. E un film foarte bun. Care e problema? Am ales să nu mă uit la Fassbinder sau la un film al lui Bong Joon-ho și m-am uitat la Shrek 2, aia e - râde. Cam așa arată o săptămână din viața mea. Nu mă dedic îndeajuns de mult cât aș putea, într-adevăr, dar o fac cât simt eu acum. Și cât pot.
O.B.: Ziceai de anxietate la un moment dat. Deși ai atât de multe realizări, te-ai lovit și tu de anxietate, boala secolului XXI? Cum o gestionezi?
B.I.: În primul rând am încercat să o înțeleg. Se zice că depresia, anxietatea sunt bolile generației noastre. Aveam discuția asta cu tatăl meu acum câteva zile și se întreba el: de ce oare? Și îi explicăm: tata, dar și eu am anxietăți, și eu am avut depresie. Evident, Doamne ajută, nu cronice. Nu la modul să se schimbe chimia creierului meu și să am nevoie de ajutor psihiatric și medical, dar am avut. Se întâmplă. Nu pot să zic că am înțeles-o până la capăt, dar pot să înțeleg de unde pornește pentru mine și ce pot să fac în legătură cu ea. Dar le simt, mai ales fiind pus în lumina reflectoarelor de mic, de când eram de vârsta copilului ăsta care e aici (n.r. în cafenea). Poate mai mare totuși, deși tot cam vârsta asta, 4-5. M-am îndrăgostit de proces, dar procesul poate să fie anxios.
O.B.: Mai ales când ești atât de tânăr și ai deja atâtea realizări. Nu te gândești vreodată: băi, ce poate să mai vină după asta?
B.I.: Normal! Ce fac eu e o chestie pe care am deprins-o de la mama mea. La fiecare reclamă pe care o făceam, ea se gândea: ok, probabil asta o să fie ultima pe care o face și nu e nicio problemă dacă e ultima. Apoi am început să fac filme și la fiecare film zicea: ok, poate ăsta o să fie filmul ultimul film pe care Bogdan și Ștefan o să-l facă și nu e nicio problemă. Viața continuă, o să-și găsească altceva de făcut. Avea încredere în noi și pleca cu mentalitatea că ăsta s-ar putea să fie ultimul, "hai încă unul și poate gata". Și ăsta e și gândul meu, filozofia mea în legătură cu munca pe care o fac: s-ar putea să fie ultimul, am încredere în mine că o să mă descurc și mai încolo! Și asta diminuează foarte mult din anxietăți. În momentul în care începi să pui presiune și în momentul în care începi să ai așteptări foarte mari de la tine, atunci cred că încep să vină astea. Fiindcă dacă vii la o repetiție cu așteptarea că "o să rup și o să fie fenomenal ce o să fac", în momentul în care lucrezi, și poate lucrezi chiar bine, dar n-o să ai urale de la actorii tăi și regizorul n-o să zică "ești cel mai tare cu care am lucrat vreodată", cazi singur. Îți faci singur un deserviciu. Dar dacă mergi și ești deschis la ce se întâmplă și nu îți faci așteptări pentru tine sau pentru ce urmează de la colegii tăi sau de la regizor sau de la oamenii cu care lucrezi, cred că procesul e mult mai lin și mai frumos.
O.B.: Dar ai avut colegi care să aibă ei așteptări de la tine pe care poate ai simțit că nu le poți...
B.I.: Îndeplini? Eu am o frică foarte mare de dezamăgire, adică să nu dezamăgesc oameni. Cei de care îmi pasă, evident, și a căror opinie mă interesează și mă afectează. Din nou, conștientizez că am fost foarte privilegiat, fiindcă vorbesc cu colegi de-ai mei care au avut experiențe și pe la alte teatre și au avut experiențe nașpa. Eu, din fericire, am lucrat cu prietenii. În primul rând au fost prieteni și apoi am avut un raport diferit: ok, el sau ea este regizorul sau regizoarea și eu sunt actorul sau el sau ea este colegul meu și colega mea de scenă. Și în momentul în care sunteți prieteni, poți să comunici mult mai ușor. Comunicarea, ca într-o relație romantică, e foarte importantă. Altfel se creează o discrepanță în relația ta cu regizorul sau regizoarea în care simți că "bă, nu sunt de ajuns pentru el sau ea" și el sau ea spune că "X nu face fix ce mi-aș fi dorit să facă". Dar dacă discutați...
O.B.: Sincer mă miră că ai dat numai de oameni din ăștia, fiindcă e un domeniu cu foarte multe orgolii.
B.I.: Știu, știu.
O.B.: Am uitat să te întrebi de Dincolo de Fukuyama, dar revenim. Atunci am realizat din nou câte orgolii există în acest domeniu, numai din Q&A-ul de după acel spectacol, pentru că într-adevăr au fost niște oameni în sală cu anumite cunoștințe, dar nu trebuia să se ajungă chiar până la dezbaterile alea aprinse.
B.I.: Nu a fost comunicare, din nicio parte, cred. Dar deși a fost o tensiune care s-a materializat cum s-a materializat, după aceea am continuat lejer. Mie mi s-a părut interesant, cumva, ce s-a întâmplat. Am mai fost întrebat și de studenți cum gestionezi așa ceva, dar eu am avut noroc de la bunul Dumnezeu să nu mă lovesc de situații de genul. Încă. Și de asta, cumva, mă simt un pic ca un impostor. Simt că ar trebui să spun ceva, dar cel mai bun sfat pe care pot să-l dau este: dacă simți că nu ești îndeajuns pentru echipa cu care lucrezi sau pentru regizor, spune chestia asta. Rezolvă chestia asta. Că altfel te încrâncenezi, te ambalezi foarte tare și n-o să duci lucrul la capăt cum ar trebui. Ar trebui ca procesul, cred eu, să fie ușor și lin și sigur. Uneori ai scene în care trebuie să urli și să te dai cu capul de pereți că așa e scena, acolo trebuie să ajungă personajul, dar poți să faci chestia asta lin și frumos. Eu asta îmi doresc să înțeleagă lumea. Văd studenți de anul trei sau doi, cum stau pe holuri cu capul în palme și nu mai înțeleg nimic din Cehov și empatizez, că și eu am fost acolo și e foarte greu. Se dau cu capul de pereți și zic "cum dracu' să fie asta o comedie, cum trebuie să fie Cehov o comedie"? Eh, așa. Simplu. Lejer. Eu și colegii mei de la Câini vs. Uranus, avem chestia asta că teatrul trebuie să fie lejer. Și dăm din mâini: lejer, lejer, lejer. Simt cum se îmbină lucrurile unele cu altele. Că așa suntem și în viață, știi?
O.B.: Cea mai bună abordare de altfel.
B.I.: Da, eu așa cred că ar trebui să fie. Și în momentul în care e așa, în momentul în care ca lider de echipă poți să conferi asta în spațiul de lucru, atunci totul va merge foarte bine. Nu comod, nu "nu îmi fac treaba". Dar o fac lejer, relaxat, știi?
O.B.: Lejer. O să pun asta prin titlu!
B.I.: Despre asta vreau să scriu și disertația. Importanța relaxării: respiri altfel, vezi lucrurile altfel, te inspiră lucrurile din jurul tău altfel. Și atunci, în momentul în care lucrurile din jurul tău te inspiră, ăla e adevărul din scenă. Dacă te uiți la Victor Rebengiuc și Mariana Mihuț în scenă, în Regele moare, de exemplu, vezi că sunt relaxați. Vezi că de la spectacol la spectacol e un pic diferit, deși replicile și punctele prin care trebuie să treacă sunt aceleași. Vezi că se schimbă ceva, o nuanță într-o replică. Dar sunt relaxați.
O.B.: Cum faci și tu.
B.I.: Cum încerc să fac. Că evident am și eu emoții. Eu încerc să nu am așteptări de la mine, dar am, este imposibil să nu am. Doamne ferește, eu nu pot să mă compar sub nicio formă cu Victor Rebengiuc sau Mariana Mihuț. Ei sunt maeștri în ceea ce fac. Deși trebuie să plângă sau să urle sau sunt nervoși, sunt relaxați și vezi când îi inspiră ceva în rolul lor. În momentul în care eu am un spectacol și găsesc o chestie care mă inspiră și merg cu gândul ăla care mă modifică într-un fel, pentru mine e un spectacol împlinit din punct de vedere actoricesc. M-am lăsat modificat de ceva ce a făcut partenerul, de ceva ce am simțit din public, de ceva ce am simțit pentru prima dată ascultând muzica.
O.B.: Cum e să faci asta la un spectacol lectură? Legat de Dincolo de Fukuyama. Și cum ai relaționat cu textul, că e un text foarte greu?
B.I.: Da, este un text foarte greu. Noi am tăiat destul de mult. Am păstrat în principiu părțile teatrale, care pot fi jucate, fiindcă restul este cumva destul de filozofic, de manifest. Am vorbit cu un prieten, Yannick Becker, actor la Timișoara, și i-am spus că lucrăm pe textul ăsta de Thomas Köck și el mi-a spus că e un dramaturg destul de cunoscut în Germania, în vogă acum, i se montează textele. Și am zis: poate am plecat eu cu o preconcepție legată de el, mie textul nu mi-a plăcut atât de mult. Nu m-am regăsit, îmi plac textele care vorbesc despre oameni și textele care mă emoționează pe mine. Ăsta nu m-a emoționat în vreun fel. Dar ce a făcut Anda (n.r. Drăgan), regizoarea, mi s-a părut că a fost foarte simplu și cinstit și, în orice caz, pentru spectacolele astea trebuie să pui în valoare textul, în primul și în primul rând. Și după aia regia și actoria. Trebuie să aduci oamenii într-un soi de univers în care pot să asculte textul și să fie clar și să înțeleagă ceva de pe urma lui. Și cred că din punctul ăsta de vedere a funcționat, fiindcă regia a fost destul de simplă: ne mișcam ca într-un soi de view points, stăteam pe loc, aproape statui, și vorbeam. Aveam scena, partenerul, continuam și din când în când mai eram la microfon.
Experiența la spectacolele lectură din FNT mereu mi s-a părut foarte mișto. E deja al treilea pe care îl fac. Primele două au fost alături de Bobi Pricop. Superglue de Tim Crouch, care tot așa a fost o experiență foarte frumoasă, mulți actori tineri, cred că 12 actori tineri. Textul necesita un avatar în vârstă al actorului tânăr de pe scenă. Eu am venit cu tata. Actorii veneau așa unul câte unul pe scenă, nu eram toți de la bun început, mai întâi era Ana Dumitrașcu, apoi veneam eu, era și Iosif Paștina, Șerban Melnic, printre alții. Rămâneai cu 24 de oameni în scenă și era foarte frumos. Și cu mai mulți ani în urmă, tot cu Bobi Pricop, am făcut la Replika un spectacol lectură alături de fratele meu, Ștefan. Eram a douășpea, nu eram în facultate. Un text mexican, Tata e în Atlantida (n.r. de Javier Malpica). Nu mai făcusem un spectacol lectură până atunci și aveam preconcepția că o să stăm cu textul în mână și o să citim și oamenii o să asculte. Ne-am întâlnit cu o săptămână înainte de premiera spectacolului eu, Ștefan și Bobi și am citit o dată textul. Era cu doi frați, unul de cinci ani și unul de șapte ani. M-am emoționat, mi s-a părut foarte frumos, am zis "bun, ce tare" și mă gândeam că, na, asta a fost lectura, o să ne mai vedem de câteva ori să mai citim. Bobi a zis "bun, hai să ne ridicăm în picioare". Și eu am zis: o-o-o, stai! Regie? Chiar îl facem? El a zis "da, eu vreau să-l facem pe bune, o să aveți promptere cu textul, nu aveți timp să învățați textul, dar o să-l facem pe bune". Și l-am făcut atunci la Replika. Țin minte că aveam foarte mari emoții și a ieșit foarte bine, emoționant și funny în același timp. Bobi este un regizor excepțional. Eu am lucrat cu el minunat de bine.
O.B.: Păcat că spectacolele astea lectură nu se fac de mai multe ori, e un one-time thing.
B.I.: Da, e o chestie a FNT-ului, dar se fac cinci-șase, pun în valoare actori tineri, scenografi tineri. Anul ăsta (2023), de exemplu, a fost Clara Ștefana. Este o scenografă minunată și a făcut scenografia la toate spectacolele lectură din anul ăsta. Anul trecut (2022) a făcut Teodor Nicolae, din nou un scenograf foarte bun și talentat.
O.B.: Fiindcă tot ziceai de fratele tău. Ai simțit vreodată că ar fi vreo concurență între voi, având în vedere că lucrați în același domeniu?
B.I.: Măi, nu prea. Unu la mână, rareori se întâmplă să dăm casting pe același rol. Începând în industria asta de mici, directorii de casting au văzut că avem temperamente și firi foarte diferite. Noi cumva fizic semănăm, mai mult când eram mici și mai puțin acum. Dar directorii de casting și-au dat seama că "ok, ăștia seamănă, dar sunt foarte diferiți, au alte interese, deși sunt în același domeniu". Nu am fost chemați la casting pe aceleași roluri. Și chiar dacă am fi fost... o competiție există, dar e eficientă, e fraternă. E bună și pot să lucrez cu Ștefan excepțional de bine. Ne sfătuim din când în când și ne dăm feedback, ne invităm la spectacole și vorbim despre ce facem.
O.B.: Deci e mai mult o chestie de susținere.
B.I.: Da, normal! Ar fi și păcat să nu. Am alături de mine cel mai sincer critic pe care l-aș putea avea vreodată - fratele meu. Care fără niciun ocoliș poate să-mi zică: bă, uite, chestia asta simt că n-ai atins-o, nu te-ai dus complet acolo. Și eu pot să spun același lucru, știi? Am foarte mare noroc că am și ochiul ăsta. Pe ai mei, evident, îi chem la spectacole, dar fiind părinții mei o să zică mereu că e minunat ce se întâmplă și o să mă laude, că asta e felul lor de a mă susține. Trebuie să-i trag de limbă să văd ce nu le-a plăcut. Dar ei nu sunt oameni de teatru, n-au nicio treabă cu domeniul. Tatăl meu acum este pensionat, dar înainte era inginer, mama este tehnoredactor. Sunt spectatori "buni" de teatru, dar nu știu cum funcționează. Fratele meu știe. Poate să-mi dea un feedback bun și constructiv fără să fie malițios în vreun fel și fără să se ascundă. Între frați mi s-ar părea păcat... noi ne-am înțeles mereu foarte bine. Evident, am avut o vârstă în care ne băteam. Era o chestie normală, dar am crescut foarte frumos unul lângă celălalt și putem să ne spunem orice. Îl am foarte aproape pe fratele meu.
Mi-am amintit alt spectacol în care joc, că mă gândeam la ce feedback mi-a mai dat frati-meu. Party se numește, la unteatru, regizat tot de Alin Uberti, tot împreună cu Tiberius și Vlad Pânzaru.
O.B.: Deci ai o perioadă foarte plină.
B.I.: Este, dar mie îmi face plăcere! Sunt spectacole, Doamne ajută! Se întâmplă uneori - atunci când ești angajat, tind să cred, mai mult decât atunci când ești colaborator sau freelancer ca mine - în care unele spectacole nu îți plac atât de mult sau nu-ți place ce faci tu în spectacolul respectiv. Am noroc că îmi place enorm de mult, că lucrez alături de prieteni ai mei. Pe majoritatea actorilor și regizorilor cu care lucrez îi cunosc de dinainte și îmi sunt prieteni, dar și cei pe care i-am cunoscut în timpul procesului de muncă au devenit ulterior prieteni. Deci sunt în al nouălea cer momentan, Doamne ferește să se schimbe ceva! Vorbeam cu Lorena Luchian, o actriță pe care o admir foarte tare. Este o diferență de generații între noi și îi spuneam că, pe generația mea, facultatea, UNATC-ul, te pregătește pentru muncă, cum să joci. De fapt, cum să-ți faci treaba de actor. Dar de multe ori se întâmplă că ieși din facultate și te simți al nimănui. Nu aparții de niciun grup, încerci să mergi la castinguri și nu prea îți ies și te întrebi: băi, dar ce se întâmplă? Eu am norocul că din liceu, poate chiar din gimnaziu, am aparținut mereu de un grup de oameni pe care îi iubesc și cu care pot să lucrez foarte bine. Dar am simțit cât de nașpa este lipsa apartenenței de ceva și asta este foarte important, să simți că ai un scop, că aparții, că ești o piesă într-un puzzle, știi?
O.B.: Foarte mișto, așa, de încheiere... deși mi-am amintit că mai aveam o întrebare.
B.I.: Te rog, nu e nicio problemă.
O.B.: Ai simțit vreodată că faptul că graseiezi a fost un impediment în vreunul din rolurile tale?
B.I.: Mi s-a spus și în facultate, mi-au spus și actori mai în vârstă, că "nu o să fac meserie, că trebuie să scap de graseierea asta".
O.B.: Ooo, chiar așa? Nu mă așteptam.
B.I.: Da, da. Nu o să dau nume, că sunt totuși actori atât de mari, pe care îi respect și cu care am lucrat. Dar ca persoane nu-i plac neapărat. Într-un fel, chestia asta m-a ambiționat mai mult. Pe de altă parte, am stat să mă gândesc: măi, eu oare ar trebui să scap de asta? Maică-mea îmi zicea: sub nicio formă!
O.B.: E o chestie care te face autentic.
B.I.: Da, da, da! Asta îmi spunea și maică-mea, care a fost susținătorul meu numărul 1 și este în continuare: asta e chestia ta, Bogdan. Colegii mei îmi spun același lucru. Tind să cred că lumea înțelege ce spun pe gură. Pot să vorbesc și cu "r". Când îmi fac exercițiile de încălzire vocală, înainte de spectacole, se mai diminuează, dar lumea înțelege ce spun. Nu cred că mai trăim într-o epocă în care actorul trebuie să vorbească "ca la teatru".
O.B.: Teatrul devine tot mai incluziv.
B.I.: Da! Normal, trebuie să reflectăm ce se întâmplă afară, într-un mod excepțional sau nu, pe scenă. Dar mi s-a spus "trebuie să scapi de chestia asta". Profesorii mei n-au avut niciodată o problemă, ceea ce este minunat, fiindcă aveam teama asta în inimă, că semestrul următor o să zică: scapi de el sau... Dar nu, din fericire.
O.B.: Nu ai avut problema să nu primești un rol?
B.I.: Nu, nu cred. Și dacă ar fi, n-aș ști că nu l-am primit fiindcă graseiez. Nu mi s-a spus vreodată și nici nu cred că aș vrea să lucrez cu persoanele respective.
O.B.: Fair enough. Acum chiar încheiem. Recomandări din FNT (2023). Sau, în general, ce ai văzut, ce ți-a plăcut?
B.I.: Recomand cu toată căldura - o să fiu subiectiv - spectacolele regizorilor cu care am lucrat. Fiindcă și subiectiv și obiectiv, îi apreciez enorm de mult și mi se par spectacole foarte bune. La Academie și Zeițe de categoria B, de Andrei Măjeri, care se joacă la teatrele din București. Neapărat La Ronde și Am avut o Livadă, amândouă pe texte de Yann Verburgh și regizate de Eugen Jebeleanu. Mergeți la TSCHICK. De ce am furat mașina al lui Irisz Kovacs. Din nou, regizori cu care eu am lucrat, pe care îi admir incredibil de mult și simt că ei sunt cei care schimbă un pic macazul în teatru. Din afara FNT, cred că merită văzut O istorie a violenței al lui Ostermeier, măcar online. Magyarosaurus Dacus al Gianinei Cărbunariu, mie mi-a plăcut foarte mult. Este foarte frumos și animat și comic și complex și dramatic pe alocuri. O poveste spusă folosindu-te doar de actori. Evident, aveau și scenografia minunată făcută de Irina Moscu, dar actorii, cumva, fac toate giumbușlucurile în scenă, ei iau două pungi de la Lidl și fac un avion cu ele. Adică îmi place foarte mult partea asta, cum să zic eu, aproape săracă a teatrului. Creezi imagini cu ce apuci. A, și ieri am fost la Gertrude a lui Silviu Purcărete. Evident, orice scoate acest om merită văzut. Sunt minunate spectacolele lui! Nu știu dacă mă emoționează neapărat, cât mi se pare absolut spectaculos ce poate să facă omul ăla. Sunt picturi pe scenă, în viață. Este fascinant ce a reușit să facă cu Gertrude. Am încercat să văd cât mai multe spectacole ale lui Silviu Purcărete, sunt fan, evident. Cred că toată lumea. De fiecare dată la finalul spectacolului trebuie să-mi adun maxilarul de pe jos și să îl pun înapoi unde trebuie să fie fiindcă este minunat ce face.
O.B.: Super, mersi mult Bogdan!
B.I.: Mulțumesc și eu mult de tot, mă doare gura de cât am vorbit.