Se privea într-o oglindă de Veneția. Părul negru îi atârna pe spate. Renunțase de sute de ani la spadă și la platoșa cu dragon. Acum purta un costum ușor de tweed, cămașă de bumbac premium și un medalion de la Teilor. Calul fusese înlocuit cu cai putere iar job-ul nu avea legătură nu titlul nobiliar. Un singur lucru era neschimbat. Dantura. De-aia o iubea maxim pe Petra, doctorul lui stomatolog care îi șlefuia caninii cu tandrețe. Și care știa cele mai bune locuri din oraș unde se mănâncă un steak excelent.
Roxana Catană Tarhon
Sunt atât de fericit că, în sfârșit, după 5 fete o să avem un băiat. Vreau să-l cheme Vlad; ca pe domnitorul nostru cel drept, spuse el mândru. Tu? (o întrebă ca să fie politicos, nu că l-ar fi interesat părerea ei). Mie mi s-a lipit de suflet numele Dragu, rosti ea timid. Nu putem să-l botezăm Vlad Dragu; ți-e clar cum îl vor striga la școală ceilalți copii. Dacă ne mutăm în Bran, l-am distrus cu totul. Auzi, bărbate, nu vrei să emigrăm în Anglia? Acolo nimeni n-a auzit de legenda asta românească.
Titela Durnea
Dimineața se îmbărbăta că-i bine. Privea golul de lângă. Îi făcea jumări cu ochiuri, ori sandvici. Plecau deodată, se-ntorceau pe rând. El uneori cu gâtul mușcat. Ea mereu cu inima crăpată. Se culcau în același pat, dar în lumi diferite. A doua zi o luau de la capăt. El mimând firescul, ea mimând liniștea. Mamă-sa i-a spus că dragostea cu lacrimi nu-i dragoste. Când Doru de la șapte i-a adus primele flori, a zâmbit. Acum, doi oameni cu gâturi mușcate pătimaș, împart același pat. Și-aceeași lume.
