"Cînd Domnul zisese odinioară către dînșii: «mergeți și învățați toate popoarele» (Mat. 28, 19), atunci ei erau încă neștiutori, cum să înceapă aceasta, și încotro să apuce fiecare, spre a propovădui cuvîntul lui Dumnezeu. Acum însă s-a pogorît peste ei Sfîntul Duh în chip de limbi, i-a povățuit la tot adevărul, i-a învățat și i-a luminat, și prin limbile, ce a dat fiecăruia a vorbi, le-a arătat țările, care erau încredințate învățămîntului lor.
Duhul Sfînt însă de aceea a venit în chip de limbi, ca să amintească de o întîmplare de demult a vechiului testament. Adică, cînd odinioară, oamenii, umflați de mîndrie, voiau să zidească un turn, care să ajungă pînă la cer, a despărțit Dumnezeu prin amestecarea limbilor această păcătoasă unire a popoarelor.
Acum din contra s-a vărsat Duhul Sfînt în chipul limbilor, pentru ca lumea cea dezbinată întru sine iarăși să se aducă la o unire (mai înaltă), adică la împărăția lui Dumnezeu, la credință și la dragoste. Cu aceasta s-a săvîrșit ceva neobișnuit și nou.
Oarecînd limbile au dezbinat lumea și au sfărîmat unirea cea păcătoasă, iar acum limbile cele de foc iarăși au adus unirea în lume și cei dezbinați iarăși s-au legat unii cu alții.
Aceasta a fost pricina, pentru care Sfîntul Duh s-a arătat în chipul limbilor.
Dar limbile s-au părut a fi de foc, căci mulți spini ai păcatului crescuseră în noi. Precum un pămînt bun și roditor, dacă nu se lucrează, produce multă pălămidă și spini, tot așa se întîmplă și cu noi oamenii." (Ioan Gură de Aur)
Greu, greu de explicat, de justificat, de "narativizat", de "formalizat", de "logicizat", infinit și deja etern, metaistoric problematică această situație fundamentală totuși, de neocolit și cu neputință, teologic, de evitat, de care ei înșiși, întemeietorii religiei creștine, s-au agățat într-un mod misterios totuși, părîndu-li-se în mod cert fundamental să se bazeze și să se întemeieze tocmai pe această înfruntare, pe această problemă, ca piatră de temelie în arhitectura bisericii. Mare, mare curaj intelectual, și mai ales infinită superbie - adică provocare.
A fost nevoie de toată erudiția și de infinita subtilitate intelectuală a sfînților părinți - un adevărat hubris al acestora - pentru a, măcar, încerca sfruntarea unui astfel de tur de forță și, de fapt, această lovitură de forță "dialectică", imens performativ reușit dar rămas, tocmai de aceea, deschis, în suspensie, problematic: dorința de jos în sus, imanentă, manifestînd Pământul ca Soare politic, nu cosmologic, a umanității de a se uni și unifica singură, cu de la sine putere și prin propriile ei puteri, "această păcătoasă unire a popoarelor" a trebuit pedepsită ca "umflare de mîndrie" prin "amestecarea limbilor", pentru ca apoi, "dialectic", după ce își va fi săvîrșit opera de distrugere a intenției de unificare de jos în sus, ca turn (Babel), ca imperiu mundan, dar după același model universalist-imperial, această dez-unire să fie la rîndul ei condamnată pentru realizarea de sus în jos a noii unități și unificări, "pentru ca lumea cea dezbinată întru sine iarăși să se aducă la o unire (mai înaltă), adică la împărăția lui Dumnezeu". De la o (voință de) împărăție la alta, "d'un château l'autre", cum ar zice Céline, ceea ce se traduce prin "de la un castel la altul", dar s-ar putea, sofistic (cf. Barbara Cassin)-hiperliteralist, traduce și prin "dintr-un castel, altul". De exemplu, de la/din Imperiul Roman, "împărăția lui Dumnezeu": hegelianism întrupat, preluăm modelul și-l răsturnăm.
"Acum însă s-a pogorît peste ei Sfîntul Duh în chip de limbi", "acum din contra s-a vărsat Duhul Sfînt în chipul limbilor", "aceasta a fost pricina, pentru care Sfîntul Duh s-a arătat în chipul limbilor", revine, insistă Sfîntul, știind că lucrurile sînt greu de rezolvat, că rezolvarea impusă este greu de impus, că "naționalismul lingvistic" e o mare problemă, dar limbile sînt "de foc", limbi de foc menite a arde curativ lumea cea de două ori veche și păcătoasă, atît pre-Babel, cît și post-Babel, pedeapsa în sine și ca atare fiind - întreaga istorie a creștinismului ne va spune asta - infamantă, o vină, vina în plus a vinovatului, aceea de a fi trebuit să fie pedepsit, de a fi înjosit puterea obligînd-o să-l pedepsească. Turnul Babel, un turn al vinovățiilor, căci "nu iese fum fără foc", dar focul e, știm, vai, holocaustic.
"Holocaustul" Rusaliilor? Nu, sfîntul sofism, sfîntul tur de forță și sfînta lovitură de forță performativă continuă, este nevoită a răsuci, a undui, șerpește, în continuare sensurile: "limbile s-au părut a fi de foc, căci mulți spini ai păcatului crescuseră în noi. Precum un pămînt bun și roditor, dacă nu se lucrează, produce multă pălămidă și spini, tot așa se întîmplă și cu noi oamenii".
Așa deci: hubrisul Turnului a atras pedeapsa apariției propriu-zise a limbilor, darul limbilor (materialitatea unei construcții - turnul - este distrusă, contracarată propriu-zis heideggerian la nivelul limbajului, prin spargerea în limbi care consfințește, de fapt, nașterea acestora ca pluralitate și diversitate), după care, pedeapsa fiind ea însăși o vină adăugată, ea (el: turnul de vini) trebuia la rîndul ei pedepsită prin revenire și reluare, dar de sus în jos, a "globalismului" imperialist capabile să transceandă, să rezolve, să neutralizeze propria problemă creată, apariția limbilor, a căror diversitate trebuia la rîndul ei anulată, adică trecută prin foc, dar un foc adaptat, tot "lingvistic", pentru că devenise deja un "păcat". Pămînt nelucrat, de, care trebuie ars, limbi de foc împotriva limbilor de "pălămidă și spini", a limbilor-buruiană, rizom.
Limbile: pedeapsă și dar, mai întîi pedeapsă, apoi păcat, în sfîrșit dar, dar "de foc". Prima unire, a Turnului, de pură putere și pizmă, deci falsă unire, cucerire și asuprire a oamenilor de către oameni, abia a doua, trecută prin "amestecarea limbilor", urmînd a fi pacificatoare, dat fiind că privind în sus, la unicul Soare (Biserica era deja și fundamental heliocentrică!).
Și tot așa, problema e departe de a fi rezolvată, tocmai încercarea de rezolvare a ei prin forță, prin performativul "de foc" al unor limbi pur mundane prelungind-o și încrustînd-o, pecetluind-o ca etern fundament problematic, ca fundament etern problematic, ca problemă eternă a fundamentului. Deși se vrea rezolvare.
Rusaliile, sau ascunderea, ocultarea marelui dar al traducerii. Pentru că traducerea este o altă rezolvare, imanent-mundană, non-transcendentă, de "apă" (umanitatea-arhipelag: insule-patrii-limbi despărțit-unificate de un element mereu terț, oceanul planetar al traducerii), nu de "foc", la Babel. Împotriva ambelor împărății, și împotriva celei a oamenilor, ca Turn-templu (Babel era implicit și un templu), și împotriva celei divine, ca religie, ca monoteism. Între sus și jos, lumea, adică traducerea, singura mundanizantă, singura creatoare de lume, nu de imperii, din lumi. Între imperiu și împărăție, adică între împărății, traducerea, statul de vorbă, "vorbăria", "pălăvrăgeala".
Despre ceea ce am anunțat și enunțat ca secularizare intra-religioasă, adică despre monoteism(ul creștin) ca Babel invers, ca Babel răsturnat, nu acum, totuși.
Duhul Sfînt însă de aceea a venit în chip de limbi, ca să amintească de o întîmplare de demult a vechiului testament. Adică, cînd odinioară, oamenii, umflați de mîndrie, voiau să zidească un turn, care să ajungă pînă la cer, a despărțit Dumnezeu prin amestecarea limbilor această păcătoasă unire a popoarelor.
Acum din contra s-a vărsat Duhul Sfînt în chipul limbilor, pentru ca lumea cea dezbinată întru sine iarăși să se aducă la o unire (mai înaltă), adică la împărăția lui Dumnezeu, la credință și la dragoste. Cu aceasta s-a săvîrșit ceva neobișnuit și nou.
Oarecînd limbile au dezbinat lumea și au sfărîmat unirea cea păcătoasă, iar acum limbile cele de foc iarăși au adus unirea în lume și cei dezbinați iarăși s-au legat unii cu alții.
Aceasta a fost pricina, pentru care Sfîntul Duh s-a arătat în chipul limbilor.
Dar limbile s-au părut a fi de foc, căci mulți spini ai păcatului crescuseră în noi. Precum un pămînt bun și roditor, dacă nu se lucrează, produce multă pălămidă și spini, tot așa se întîmplă și cu noi oamenii." (Ioan Gură de Aur)
Greu, greu de explicat, de justificat, de "narativizat", de "formalizat", de "logicizat", infinit și deja etern, metaistoric problematică această situație fundamentală totuși, de neocolit și cu neputință, teologic, de evitat, de care ei înșiși, întemeietorii religiei creștine, s-au agățat într-un mod misterios totuși, părîndu-li-se în mod cert fundamental să se bazeze și să se întemeieze tocmai pe această înfruntare, pe această problemă, ca piatră de temelie în arhitectura bisericii. Mare, mare curaj intelectual, și mai ales infinită superbie - adică provocare.
A fost nevoie de toată erudiția și de infinita subtilitate intelectuală a sfînților părinți - un adevărat hubris al acestora - pentru a, măcar, încerca sfruntarea unui astfel de tur de forță și, de fapt, această lovitură de forță "dialectică", imens performativ reușit dar rămas, tocmai de aceea, deschis, în suspensie, problematic: dorința de jos în sus, imanentă, manifestînd Pământul ca Soare politic, nu cosmologic, a umanității de a se uni și unifica singură, cu de la sine putere și prin propriile ei puteri, "această păcătoasă unire a popoarelor" a trebuit pedepsită ca "umflare de mîndrie" prin "amestecarea limbilor", pentru ca apoi, "dialectic", după ce își va fi săvîrșit opera de distrugere a intenției de unificare de jos în sus, ca turn (Babel), ca imperiu mundan, dar după același model universalist-imperial, această dez-unire să fie la rîndul ei condamnată pentru realizarea de sus în jos a noii unități și unificări, "pentru ca lumea cea dezbinată întru sine iarăși să se aducă la o unire (mai înaltă), adică la împărăția lui Dumnezeu". De la o (voință de) împărăție la alta, "d'un château l'autre", cum ar zice Céline, ceea ce se traduce prin "de la un castel la altul", dar s-ar putea, sofistic (cf. Barbara Cassin)-hiperliteralist, traduce și prin "dintr-un castel, altul". De exemplu, de la/din Imperiul Roman, "împărăția lui Dumnezeu": hegelianism întrupat, preluăm modelul și-l răsturnăm.
"Acum însă s-a pogorît peste ei Sfîntul Duh în chip de limbi", "acum din contra s-a vărsat Duhul Sfînt în chipul limbilor", "aceasta a fost pricina, pentru care Sfîntul Duh s-a arătat în chipul limbilor", revine, insistă Sfîntul, știind că lucrurile sînt greu de rezolvat, că rezolvarea impusă este greu de impus, că "naționalismul lingvistic" e o mare problemă, dar limbile sînt "de foc", limbi de foc menite a arde curativ lumea cea de două ori veche și păcătoasă, atît pre-Babel, cît și post-Babel, pedeapsa în sine și ca atare fiind - întreaga istorie a creștinismului ne va spune asta - infamantă, o vină, vina în plus a vinovatului, aceea de a fi trebuit să fie pedepsit, de a fi înjosit puterea obligînd-o să-l pedepsească. Turnul Babel, un turn al vinovățiilor, căci "nu iese fum fără foc", dar focul e, știm, vai, holocaustic.
"Holocaustul" Rusaliilor? Nu, sfîntul sofism, sfîntul tur de forță și sfînta lovitură de forță performativă continuă, este nevoită a răsuci, a undui, șerpește, în continuare sensurile: "limbile s-au părut a fi de foc, căci mulți spini ai păcatului crescuseră în noi. Precum un pămînt bun și roditor, dacă nu se lucrează, produce multă pălămidă și spini, tot așa se întîmplă și cu noi oamenii".
Așa deci: hubrisul Turnului a atras pedeapsa apariției propriu-zise a limbilor, darul limbilor (materialitatea unei construcții - turnul - este distrusă, contracarată propriu-zis heideggerian la nivelul limbajului, prin spargerea în limbi care consfințește, de fapt, nașterea acestora ca pluralitate și diversitate), după care, pedeapsa fiind ea însăși o vină adăugată, ea (el: turnul de vini) trebuia la rîndul ei pedepsită prin revenire și reluare, dar de sus în jos, a "globalismului" imperialist capabile să transceandă, să rezolve, să neutralizeze propria problemă creată, apariția limbilor, a căror diversitate trebuia la rîndul ei anulată, adică trecută prin foc, dar un foc adaptat, tot "lingvistic", pentru că devenise deja un "păcat". Pămînt nelucrat, de, care trebuie ars, limbi de foc împotriva limbilor de "pălămidă și spini", a limbilor-buruiană, rizom.
Limbile: pedeapsă și dar, mai întîi pedeapsă, apoi păcat, în sfîrșit dar, dar "de foc". Prima unire, a Turnului, de pură putere și pizmă, deci falsă unire, cucerire și asuprire a oamenilor de către oameni, abia a doua, trecută prin "amestecarea limbilor", urmînd a fi pacificatoare, dat fiind că privind în sus, la unicul Soare (Biserica era deja și fundamental heliocentrică!).
Și tot așa, problema e departe de a fi rezolvată, tocmai încercarea de rezolvare a ei prin forță, prin performativul "de foc" al unor limbi pur mundane prelungind-o și încrustînd-o, pecetluind-o ca etern fundament problematic, ca fundament etern problematic, ca problemă eternă a fundamentului. Deși se vrea rezolvare.
Rusaliile, sau ascunderea, ocultarea marelui dar al traducerii. Pentru că traducerea este o altă rezolvare, imanent-mundană, non-transcendentă, de "apă" (umanitatea-arhipelag: insule-patrii-limbi despărțit-unificate de un element mereu terț, oceanul planetar al traducerii), nu de "foc", la Babel. Împotriva ambelor împărății, și împotriva celei a oamenilor, ca Turn-templu (Babel era implicit și un templu), și împotriva celei divine, ca religie, ca monoteism. Între sus și jos, lumea, adică traducerea, singura mundanizantă, singura creatoare de lume, nu de imperii, din lumi. Între imperiu și împărăție, adică între împărății, traducerea, statul de vorbă, "vorbăria", "pălăvrăgeala".
Despre ceea ce am anunțat și enunțat ca secularizare intra-religioasă, adică despre monoteism(ul creștin) ca Babel invers, ca Babel răsturnat, nu acum, totuși.