*
Calificarea din grupele Euro 2024, dar mai ales explozia de bucurie colectivă mi-a amintit de acele momente unice din anii '90, când naționala de fotbal a României ne scotea în stradă. Marile victorii ale Generației de aur scoteau România în stradă, transformându-ne pentru câteva ore într-un imens corp colectiv - ne unea și ne făcea solidari într-un imens ocean de bucurie. Cei care am trăit acest fenomen nu putem uita sentimentul unic: de a fi împreună și de a ne bucura împreună.Generația de aur a venit într-un moment de mare degringoladă socială, politică și economică: eram săraci și umili. Trebuia să "ne schimbăm mentalitatea": trebuia să ne fie rușine de noi. Ne spuneau că tot ce avem, tot ce suntem - de la fabrici și uzine care sunt "fier vechi" până la felul cum gândim și suntem - totul e profund greșit.
Societatea era tot mai fragmentată. Și niște copii aduși de prin toate colțurile țării - copii veniți destul de jos - ne-au adus speranța. Copii săraci, crescuți în cantonamente deloc ușoare, în condiții deloc simple. Dar ceva a funcționat și a produs această spectaculoasă echipă. Așa ceva nu apare din întâmplare: în spate era un sistem, resurse umane și multă muncă.
Când totul se năruia, când părinții noștri rămăseseră pe drumuri, fără job și pensie, când țara se dădea la fier vechi și era devalizată ca în Vestul Sălbatic, iar toate sticlele de Coca-Cola, tot ProTV-ul și toată elita ne spunea că trebuie să ne fie rușine de cine suntem, au apărut ei și au produs euforia - un soi de ultimă bucurie împreună și care a adus și puțină demnitate - ca o sărbătoare. Un moment unic de bucurie și demnitate într-un ocean de disperare.
Străzile pline - se ieșea ca la cel mai mare carnaval posibil după ore de emoții teribile de meci. În cămine zburau televizoarele și frigiderele pe geam când victoria devenea o dramă. Mii, și mii, și mii - ca un corp comun - vibrau și se prelingeau în spațiul public cântând ceva precum un imn al sclavilor descătușați: o clipă de bucurie și demnitate. Acești copii deveniți bătrâni jucau un fotbal demn pentru că nu se temeau de nimeni. Nu se temeau nici măcar de idolul fotbalului: Maradona.
Acești copii încă nu jucau pentru bani, ci pentru o clipă de bucurie și demnitate a noastră; mai primeau câte un casetofon. Atât.
A fost ultima mare sărbătoare: era ultimul element care ne mai unea. Naționala de fotbal ca un ultim liant social între noi toți care trăiam pe aici, indiferent de rang. Naționala de fotbal avea să fie ultima mare bucurie și sentiment de demnitate trăite împreună. Când am bătut Anglia după ce au zburat ceva sticle și televizoare din căminul 16 din Cluj, toți au curs spre piața centrală: vuia orașul iar miile de studenți strigau în cor:
Trei Iezi Cucuieți
Le-am dat muie la englezi...
Astăzi, privind în urmă, vedem această generație ca pe niște eroi antici venind dintr-o lume pe care copiii și nepoții lor nu o mai înțeleg. Acest lucru, credeam noi, nu se va mai repeta vreodată: ne-am trăit antichitatea, gata! Acest lucru nu se mai poate repeta, credeam noi, pentru că nu mai avem o societate în care să putem trăi împreună: nu mai avem nimic care să ne unească.
Avem firește nostalgie după acest unic sentiment mai ales ca reacție la o lungă istorie a unui proces de fragmentare, individualizare, singurătate, înstrăinare, împrăștiere - ne simțim tot mai singuri și abandonați. Și avem tot mai puține momente de bucurii comune - nu mai avem ceva care să ne unească și să ne facă să fim bucuroși, demni și mândri împreună. Societatea are nevoie de astfel de momente de sărbătoare. Istoria tranziției, istoria ultimilor 30 de ani e o istorie a fragmentării și a învrăjbirii sociale trăite sub lozinca: fiecare pe cont propriu. Ba mai rău: fiecare împotriva celuilalt. Am succes în măsura în care știu să-l strivesc pe celălalt; solidaritatea cu cel de jos e o rușine.
Istoria socială, economică și politică a ultimilor 30 de ani a produs fenomene de rupturi sociale imense: fenomenul migrației care a rupt nu doar societatea în fâșii de suferință, ci a rupt milioane de familii, a despărțit ceea ce nu desparte nimeni: părinți de copii. Această ruptură colosală, produsă de migrație, e un fenomen unic la noi, căruia încă nu-i știm efectele de lungă durată. Dar e doar un exemplu - o piesă dintr-un puzzle complet. Istoria economică, socială și politică a ultimilor 30 de ani a produs o adevărată prăpastie și imense clivaje între categorii, grupuri, pături sociale. Societatea s-a fragmentat, dar s-a și ghetoizat pe criterii economice și de statut social, cum nu a mai fost de mulți ani: semănăm tot mai mult cu sistemul de caste din India, ca produs al inegalității și inechității sociale și economice: nimic nu ne mai unește, totul ne desparte. E destul să privim la școlile noastre: întregi categorii sociale nu se mai intersectează, nu se mai cunosc între ele, se detestă profund. Apartenența la grupul colectiv nu mai înseamnă cetățenia, profesia, cartierul, orașul, țara, limba sau religia - ci banul. Ceea ce ești este dat de ceea ce ai, în sens mercantil.
CFR-ul abandonat - imaginea infrastructurii publice, venele corpului social și economic al acestei țări - în favoarea mașinii personale. Triumful individualismului feroce în defavoarea ideii de solidaritate și viață comunitară. Asta e icoana actualității noastre. Dar omul e o ființă socială, comunitară, colectivă: el nu poate trăi singur. Societatea este un corp care se poate dezvolta doar dacă știm să fim și să construim împreună. De asta e nevoie de spațiu public, de solidaritate, de echitate, de lucruri universale comune care să ne unească și să ne facă uneori să luăm decizii împreună, să negociem împreună, să suferim împreună sau să ne bucurăm împreună.
Nivelul de dezvoltare a unei țări și a unei societăți este dat nu de câți oligarhi are în lista Forbes, nu de vilele și mașinile scumpe ale unei mici elite, ci de calitatea serviciilor publice, de calitatea spațiului public. E timpul să învățăm asta: să avem ceva ce ne unește, un bun comun: să luptăm nu cu săracii, ci cu sărăcia. Succesul echipei de fotbal de acum câteva zile a fost important pentru mine, mai ales pentru readucerea acestei bucurii colective: ne-a reamintit că putem să fim împreună și ne putem bucura împreună. Se simțea o sete nebună după un astfel de sentiment, de stare.
Brusc, o mână de copii - în mare parte "produs" al acestor transformări teribile prin care - ne-a reamintit de asta. Eu o numesc "Generația Abandonată", căci părinții plecaseră la munci "afară" sau chiar "acasă"; copii crescuți mai mult singuri, compensați cu multe cadouri, dar puțin timp cu ei. Acei copii rămași fără părinți din multiple cauze sociale și economice.
E ca o metaforă, ca un simbol: Generația Abandonată ne-a reamintit că nu ne putem abandona unii pe alții, ci trebuie să reînvățăm să fim împreună. Această generație, pe care nu o mai credeam - spre rușinea noastră - capabilă de luptă și performanță, a produs o nouă minune. Ne-a readus speranța. Și mai ales ne-a readus sentimentul bucuriei, sentimentul de a fi împreună în bucurie și poate, data viitoare, în suferință. Dar împreună: într-o zi va veni înfrângerea - dar vom suferi împreună, demni și împăcați.
Și a mai făcut un lucru extraordinar, pe care nici o instituție de stat nu a reușit: echipa aceasta de fotbal a pus alături pe stadioanele Europei cetățenii "exilului economic" - milioane plecate "afară" - cu cei rămași în țară. Cumva ne-a împăcat și ne-a readus împreună. E un fenomen uimitor, care sper să fie doar un început. Dar pentru a continua e nevoie de politici de stat. Avem un stat capabil să facă asta?
Această Generație Abandonată ne-a readus sentimentul după care tânjeam: nevoia de a ne bucura împreună - nevoia de a fi împreună. Acest împreună care dă sens unei societăți, unei comunități. E un moment unic și crucial. Putem porni de la sport, căci se pare că e un element important. Haideți să vedem dacă putem face un sistem sportiv public - nu neapărat pentru marea performanță, ci pentru oameni. Pentru ca ai noștri copii să poată să bată mingea împreună indiferent de venituri și apartenență socială. Pentru sănătatea fizică și practica publică, căci performanța va veni dacă sportul va deveni un bun comun, public.
Vom fi inteligenți să folosim acest moment ca o deschidere spre dezvoltarea serviciilor publice, spre spațiul public, spre un bun comun care să spargă clivajele și rupturile dintre categorii sociale sau vom reveni în bula noastră: fiecare pe cont propriu? Vom fi capabili să refacem o infrastructură sportivă publică, gratuită, cu acces nelimitat tuturor categoriilor sociale sau vom reveni la "cluburile private" și atât? E plină Europa de exemple: nu trebuie decât să preluăm modele deja existente. Și de aici încolo să dezvoltăm spre alte sectoare publice, accesibile tuturor: spre spitale, școli, grădinițe, parcuri și transport public.
E timpul să reînvățăm să trăim împreună, unii pentru alții nu unii împotriva altora: precum o echipă frumoasă de fotbal. Putem?