Mi-a căzut lumea în cap când m-a sunat detectivul și mi-a spus să merg imediat acasă. Eram în ambuteiaj la Unirea, mi-am făcut loc și-am zburat spre Piața Alba Iulia, am parcat și-am urcat nebunește treptele până la apartament. Am intrat, aici se petrecea deja apocalipsa: nevastă-mea era în poziții incendiare cu doi bărbați și toți trei au țipat de spaimă când m-au văzut. Un altul, cu spatele la mine, filma și-i încuraja, așa e bine, cu urlete, pasiune, facem moarte printre fani. A fost primul pe care l-am ciuruit.
Siranuș Hakobian
Nu mai văzusem suflet de om de vreo oră și motorul bărcii pescărești tușea, semn că nu mai aveam benzină. M-am bucurat când am zărit casa albă după o coamă de stuf și am tras barca la mal. Cu nămolul până la brâu am înaintat spre căsuță, unde se agitau niște oameni cu fețe umflate și nasuri putrede. Aveți benzină? le-am strigat, dar ei mi-au făcut semn să mă întorc, cu mâini încovoiate, lipsite de degete. Aici e capătul lumii, a strigat o gură știrbă, fără buze. Mergi înapoi, că-n trei kilometri o să dai de oameni.
Varinia Mitrea
În adâncul peșterii uitate de timp, trăiește o ființă ancestrală, o stranie creație ce pare că a străbătut nevăzutele punți dintre lumi. Solzii reflectă puțina lumină din întuneric, ca niște oglinzi distorsionate ale realităților ascunse. Mișcările sale răsună precum ecouri ale trecutului și ale viitorului, antenele înalte și subțiri percep încontinuu cântecul stelelor. Când rădăcinile i se împletesc cu cele ale lumii de sus, aripile-i transparente tremură ca frunzele în vânt. Nici astăzi nu va ieși la suprafață.
