I Love Myself, I Love You - Maroc

În una din serile trecute, mă întorceam acasă cu autobuzul. M-a trezit din moțăiala datorată zumzetului de motor tonul ridicat al unei voci masculine. Bărbatul ce tocmai urcase a început să înjure cu elan un grup de tineri care vorbeau între ei în maghiară. Călătorul îi acuza că vor să fure Ardealul și-i îndemna să plece în Ungaria, zicând că nu sunt nici unguri, nici români, ci un popor nedefinit. Nimeni din autobuz n-a intervenit, dar s-au găsit diverse voci care să sprijine teoriile și injuriile, conversațiile continuând "la foc mic", după ce tinerii s-au precipitat speriați și-au coborât la următoarea stație.

Incidentul mi-a amintit de slogane răsuflate, de tipul celor care susțin cu fervoare că "A fi român este o frumusețe a lumii".
În ce constă deci frumusețea de a fi român?
Îți dă ea dreptul de a discrimina alte grupuri etnice conlocuitoare și de-a le interzice să-și vorbească limba într-un spațiu public?

M-am reîntors după 3 săptămâni petrecute în Maroc, o țară cu mai bine de 37 de milioane de locuitori, împărțiți în varii grupuri etnice, printre care arabi, berberi, haratini, saharawi și evrei.

Niciun marocan arab nu-i interzice unui marocan berber să vorbească cu alt berber în limba proprie, Amazigh sau tamazigh. Regele Mohammed al VI-lea al Marocului a subliniat că amazighul aparține tuturor marocanilor și este un element fundamental al culturii marocane. Din 2011, Amazigh a fost acceptată în constituția marocană, ca limbă oficială, alături de araba marocană și este predată și în școli. Principalele limbi vorbite îm Maroc sunt araba standard modernă, darija (araba marocană), numeroase limbi berbere diferite, franceză, spaniolă și engleză.

Citind un comentariu despre Marrakech, pe blogul unui turist român, aflu că pentru el experiența marocană fusese neplăcută, condițiile de trai din medina (orașul vechi) i se păruseră mizerabile, abordarea marocanilor care încearcă mereu să-ți fie ghizi sau să-ți vândă ceva îl frustrase și-l enervase.

Medinele din cam toate orașele pe care le-am vizitat mi s-au părut aglomerate, labirintice și uneori murdare dar frumusețea lor se descoperă treptat ochiului răbdător și încercat în observație. Deși avariate, casele din medinele marocane au o frumusețe arhitecturală complexă, cu porți lucrate în lemn masiv și ceramică peste care timpul și-a lăsat patina specifică.


Părți din zidurile medinelor stau să cadă sau au și căzut deja, uneori rănind locuitori, iar unele dintre clădiri nu au toalete sau apă curentă. Cerșetori cu mâna întinsă sunt la tot pasul, dar oamenii nu se plâng de viețile lor.



Străzile labirintice care te fac să te pierzi, uneori minute bune, printre souk-uri (bazaruri) cu magazine care arată aproape identic pot fi frustrante și ele. Cert, de fiecare dată după ieșirea din zona souk-urilor din Marrakech, pline de culori și mirosuri, trăgeam cu nesaț aer în piept și mă bucuram de o stradă largă sau de un câmp verde. Fotografiind casele aveam mereu senzația că tulbur intimitatea locuitorilor. Pe ei nu părea să-i deranjeze cu nimic mareea zilnică de turiști și fotografierile constante.


Contribuie la asta poate și o mai mare capacitate de acceptare, în care, posibil, religia joacă un rol important. Deși în Casablanca și Marrakech au avut loc atentate cu martiri auto-detonați sau cu bombe detonate de la distanță, nu am simțit în niciun fel că oamenii pe care i-am întâlnit și cu care am locuit, în regim de musafir, prin rețeaua CS, au vreo dorință de a încerca să mă convertească sau măcar să-mi sugereze că Islamul e mai bun decât vreo altă religie. Asta chiar dacă potrivit comentariului aceluiași român călător pe meleaguri marocane, rugăciunile islamice ar profera ura împotriva necredincioșilor.


Cele 5 rugăciuni zilnice pe care le auzeam din moschei nu m-au deranjat nicicum și am integrat experiența ca pe o chemare la un moment de liniște și meditație ecumenică, într-o țară a cărei deviză e Dumnezeu, Patria, Regele.

Vocile imamilor mângâiau urechile, chiar și când mă trezeau din somn, dimineața devreme. Am rămas cu insatisfacția de-a nu putea să intru ca să vizitez moscheile.


Marocul a fost o experiență de-a exersa răbdarea, încrederea și acceptarea. Am realizat că se poate trăi mult mai simplu, minimalist chiar. Că poți renunța uneori la apa caldă, adoptând spălatul cu apă rece, când, în câteva dintre hostelurile în care am dormit, apa nu a fost întotdeauna la temperatura dorită, deși eram în februarie.


E mult mai plăcut să mănânci cu mâinile, întinzând cu pâinea simplă în sosul de legume din tajine (mâncare tradițională savuroasă din legume cu pui, vită sau pește) sau în uleiul de măsline extraordinar de gustos. Oamenii sunt bucuroși când le treci pragul și le devii oaspete, chiar dacă locuiesc, deja îngrămădiți, într-un spațiu mic, lipsit de intimitate. Oricât de modest trăiesc, te întâmpină cu pâine și ulei de măsline de calitate, ceai tradițional cu mentă și-un couscous sau un tajine.




Zeci de experiențe așteaptă să fie trăite. Una din ele poate fi să privești muntele din fața orașului Tetouan la ceas de seară, dintre mormintele cimitirului musulman, printre care se joacă copiii și să asculți vocea imamului, al cărei ecou se lovește de casele orașului, să cobori apoi în cartierele de meșteșugari, în care atelierele ce zumzăie în timpul zilei se golesc și se închid, încet, încet, la lumina galben-caldă a felinarelor.



Să-ți lași privirea să se inunde de albastrul caselor orașului Chefchaouen, de pe un deal apropiat, ascultând un sunet de percuții, zarva femeilor care spală rufele în apa râului, caprele care urcă rumegând tufișuri aspre.



Spre deosebire de marile orașe, în care lumea pare să alerge într-un ritm destul de amețitor prin străduțele înguste din medina, aici totul e în relanti, lucru vizibil pe fețele bonome ale locuitorilor, care nu se grăbesc nicăieri.


În Chefchaouen am cunoscut și primul marocan vorbitor de japoneză, patron al unui restaurant cu mâncare bună, ieftină, făcută și servită cu dragoste. Mi-a povestit că trăise 20 de ani în Japonia. Am aflat că există strânse legături comerciale între Japonia și Maroc și pe parcurs am întâlnit mulți marocani care învățau japoneza sau aveau pe cineva în Japonia. Uimitor și paradoxal, dacă stai să te gândești cât de diferite sunt aceste două culturi în ochii privitorului european.


Să te plimbi complet pierdut prin labiritul souk-urilor medinei din Fez, amețit de mirosurile esențelor și condimentelor, parfumurilor și plantelor aromatice sau medicinale, să umbli fără teamă pe drumuri unde ți s-a spus că e periculos de către un marocan local "binevoitor" care apoi se oferă să te ducă cu mașina (firește contra cost) sau să-ți arate ceva mai interesant (dacă accepți ți se vor cere niște dirhami pentru ghidaj).



Toate ghidurile turistice țin să te prevină asupra acestor aspecte și a întâlnirilor repetate cu "falși ghizi". Meseria de ghid e luată foarte serios în Maroc, prin urmare, cei autentici, adică cei cu studii în domeniu, trebuie să treacă un nou examen la fiecare 3 luni. Însă chiar și un ghid "fals" știe să-ți arate sau să-ți povestească ceva. You take it or leave it.

E adevărat că până înveți să spui "laa, laa, shukran", adică "nu, nu mulțumesc", să negociezi din start orice cumperi sau să ignori cu succes pe cineva care se ține de capul tău mai bine de 30 de minute, Marocul poate fi agasant. Dar devine irelevant, comparativ cu bogăția de imagini și trăiri pe care acest spațiu cultural ți le oferă și pe care le savurezi, cu mintea și cu sufletul, care ți se deschid către altă înțelegere a lumii, prin ochii, nasul, papilele gustative sau urechile care se bucură dopaminergic de stimuli inediți.

Tabuurile sunt și ele luate în serios în Maroc, respectiv: religia, regele și relațiile de cuplu înainte de căsătorie. Regele este în general iubit, fiind apropiat de popor, pentru că Marocul e singura țară arabă "stabilă" politic din regiune, pentru că a recunoscut egalitatea civică și socială a femeilor și a introdus îmbunătățiri ale condiției lor în constituția marocană, de pildă, dreptul acestora de a nu accepta un soț poligam, pentru că s-a căsătorit cu o femeie "din popor" și nu de viță nobilă. Există și cealaltă fațetă a lucrurilor, cum ar fi corupția, averea imensă pe care o cheltuie regele anual pentru întreținerea nenumăratelor proprietăți și riaduri (reședințe cu grădină, piscine etc.) de lux, în timp ce în medine oamenii trăiesc uneori la limita sărăciei, fără condiții de viață decentă, în case ce stau să se prăbușească, pe străzile pline de gunoaie care se revarsă, în lipsa tomberoanelor. Dovada că poporul n-o duce chiar bine sunt cerșetorii, în general bătrâni slăbănogi sau mame cu copii ce își arată documentele la colț de stradă.


Deși libertatea de gândire și de exprimare e garantată de constituție, poți fi încarcerat pentru critici sau opoziție față de rege. În 2011, în Maroc au avut loc greve pe fondul general de sărăcie și nemulțumire față de politică și corupție. Figura regelui tronează omniprezent pe afișaje stradale, în orice local, restaurant, hotel, frizerie. În baruri, pe plasme, se succed uneori imagini cu regele în diverse ipostaze, jucând golf de pildă. Tot aici marocanii se uită la fotbal, fumând shisha, o narghilea cu arome puternice.


Femeile sunt apariții rare în baruri, de obicei însoțite sau turiste. În orașele mari există baruri speciale, doar pentru femei. Un marocan tipic, deși tânăr, poate spune despre o fată de vârsta lui, care merge pe stradă seara, îmbrăcată de club și cu capul descoperit, că e "petasse" - curvă.


În hoteluri, cuplurile marocane primesc o cameră comună doar dacă fac dovada căsătoriei, altfel vor primi camere la etaje diferite, pentru a nu încuraja prostituția. Marocanii evită să-și invite prietenele acasă în lipsa familiei, din cauza vecinilor curioși și tradiționaliști care pot informa poliția că la ei vin femei pentru prostituție.

Mehdi, un tânăr simpatic, foarte cult și ospitalier, pe care l-am întâlnit în Chefchaouen mi-a povestit că și-a ascuns prietena în dulapul în care ținea lemnele, când mama sa a venit într-o vizită neanunțată.

De altfel, e uimitor cum rețeaua de găzduire locală CouchSurfing s-a dezvoltat atât de rapid și eficient într-o țară în care nu ai voie, în teorie, să primești persoane din alte țări în casa ta, fără să le declari în prealabil la poliție. Pretextul este firește, siguranța vizitatorului de care se presupune că devii total responsabil în momentul în care îi devii gazdă. Din fericire CS-ii marocani înfruntă legile cu curaj sau le ignoră pur și simplu.

Abia ajunsă la gazda mea din Marrakech, am asistat la discuția telefonică cu un ofițer de poliție. Gazda aștepta o fată din Argentina care, odată ajunsă pe aeroport, a trebuit să completeze formularul obligatoriu, la intrare și ieșire, în care trebuie să scrii adresa unde vei rezida. Argentinianca nici nu știa măcar adresa așa că nu a scris nimic. A comunicat numele și telefonul viitoarei gazde ofițerului de poliție care o chestiona în aeroport. Așa că CS-ul nostru s-a trezit la rândul lui hărțuit. Ca un adevărat berber Amazigh (om liber) s-a enervat la un moment dat și-a scos pur și simplu cartela din telefon, în mijlocul conversației cu polițistul.

Sfat practic: dacă scrii pur și simplu hotel sau hostel la rubrica respectivă, nu vei fi întrebat nimic.



Marrakech-ul îți oferă surpriza de-a fi un oraș scump și-n care poți fi înșelat ca turist, de pildă la călătoria cu taxi-ul care devine dublă ca preț pentru un străin, mai ales dacă alegi varianta "petit taxi", adică taxi individual. Surpriza e când iei un "grand taxi" care e o mașină la fel de mică dar pe care o împarți cu câți se nimeresc prin preajmă sau sunt culeși de pe traseu, maximum fiind 7. Toate mașinile de transport, taxi-urile dar și mașinile personale sunt Dacii, de diverse tipuri. La trafic se adaugă tot felul de motorete și ricșe.




Oraș preferat de turiștii din toată lumea și bogătași străini care au aici riaduri luxoase la prețuri de nimic, Marrakech-ul e ușor de îmblânzit, dacă rămâi pe axele principale, fie în orașul "nou" adică modern, fie în orașul vechi, adică în medina.


În piața centrală poți rămâne ore în șir printre zecile de restaurante în aer liber care te îmbie cu tajine de diverse feluri (remember, "Laa" pentru Nu), femei care pictează alte femei cu henna, îmblânzitori de cobre care-ți cer bani pentru poze, maimuțe cu pampers, muzicieni și dansatorii de gnawa, care-ți cer bani pentru muzica hipnotizantă produsă de castanietele metalice numite krakab și tobele din piele ganga, prăjituri arabe și ceaiurile royale din 7 arome (mai tari decât masala-urile indiene, cunoscute drept "whisky marocan", care îți încing benefic gâtul în serile răcoroase).


Marrakech-ul a reprezentat poarta mea de intrare spre deșert. Împreună cu gazda mea, care mă invitase să cunosc un sat berber tradițional, de unde proveneau rudele sale, am traversat mai bine de nouă ore munții Atlas, magnific înzăpeziți, apoi orașele și satele din pământ roșu pe care le-am găsit a fi ingenios integrate în mediu, alături de cimitirele berbere pe care nici nu le sesizezi în peisaj, părând doar pietre aranjate oarecum simetric.


Undeva în întunericul nopții, autobuzul s-a oprit în mijlocul pustiului absolut, între sate, și am coborât. Primirea a fost făcută de patru berberi, care ne așteptau într-un mic camion, plini de voie bună, șoferul bând bere și rulând ghidat probabil de stele căci lumina nu exista și nici vreo șosea propriu-zisă.


Am ajuns într-o curte unde se aflau câteva cămăruțe din pământ, câteva corturi și o construcție mai mare. Muzica era în toi, la fel și băutura, veselia și-n curând a apărut și bucătarul, împleticindu-se cu tajine-ul pe care l-am devorat. O vreme am încercat să înțeleg ceva din atmosferă dar curând m-am tras la somn. În cămăruța mea de pământ ușa nu se închidea bine, dar n-a mai contat. M-am aruncat în patul cu pături de lână și-am dormit dusă fără să-mi treacă măcar prin cap să verific dacă sunt scorpioni sub pături sau perne. A doua zi, dimineață devreme, toți cei cinci cheflii erau treji, zâmbitori și deja munceau la curățenie.


Plimbări printre case berbere de pământ roșu, luna și stelele văzute noaptea de pe dune, dintre palmieri, tăcerea absolută și căldura înmagazinată de nisipul fierbinte, tajine gătit zilnic, împreună cu oamenii care și-au oferit generos spațiul și timpul, m-au făcut să îndrăgesc acest tărâm din mijlocul deșertului unde nu se întâmplă nimic, în afara unor furtuni de nisip.


Timpul se dizolvă încet-încet, devenind parcă nisip, până când ajungi să te întrebi de câte zile ai venit. Învăț, spre marea mea uimire, obișnuită cu couscous-ul instant, gata în 5 minute, că prepararea lui aici durează, pentru a fi veritabil, cam patru ore. Poate de asta couscous-ul se gătește la marocani doar o dată pe săptămână, în general, vinerea. La hamam se merge, tot o dată pe săptămână, în general duminica.



M-am smuls cu greu din mirajul deșertului, din satul berber aflat undeva spre granița cu Algeria, după orașul Zagora, pe care n-am ajuns să-l vizitez pentru că n-am mai simțit nevoia să ies din această bulă perfectă, pierdută în afara timpului.


Pielea mi se uscase, buzele îmi erau arse și aveam nisip în toate colțurile hainelor. L-am purtat cu mine în încălțări, până în România. Deșertul e persistent când vrea să te păstreze în mrejele lui. Și n-a fost nevoie să fac "turism à la carte", adică să văd marile dune sau să încalec dromaderi.


Singurul lucru care mi-a displăcut a fost indiferența cu care oamenii își tratează, din păcate, mediul, care face, ca și în alte părți ale lumii, ca deșertul marocan să arate deseori ca o vastă cultură de pungi de plastic, agățate în tufișurile cu scaieți, pe marginea câmpului sau atârnând în copaci, la fel de persistente ca și nisipul, înaintând anual în volum ca și deșertul.



De la estul aproape extrem am pornit cu (a)vânt în pupa exact către vestul opus, ajungând în orașul-port Essaouira, la Oceanul Atlantic. Am stat 6 zile în minunatul port pescăresc, pe vremuri principalul port al Marocului. Uimitor de mulți europeni, mai ales francezi, englezi și nemți, s-au stabilit în oraș sau în satele din jur și par să prospere din mici afaceri cu hoteluri și restaurante. Frumusețea coastei atlantice, liniștea, soarele, valurile excelente pentru surf, fac viața extrem de atractivă pentru mulți străini.



E și singurul oraș marocan în care medina, construită la final de secol 18 de un arhitect francez, influențat de stilul militar Vauban, anterior numită Mogador și intrată pe lista monumentelor protejate de UNESCO, e structurată după un plan cu străzi perpendiculare, așa încât senzația angoasantă de labirint dispare.



Am mers zilnic la piața din cartier, bucurându-mă de tufele aromate de coriandru verde, care se vând precum pătrunjelul la noi, curmale și măsline proaspete și variate ca dimensiuni, gust și culoare. Am ieșit la plimbări lungi, împreună cu gazda mea de CS, parcurgând zeci de kilometri pe plaja superbă (recordul a fost de 30 de km parcurși în 4 ore), urmărind fluxul și refluxul în timp ce pregăteam tajine pe cărbuni aprinși și mergând printre arganieri, cu mâna întinsă la autostop pentru întoarceri. Autostopul merge foarte bine în Maroc, atenție însă la taxiuri neoficiale.


În arganierii care nu fuseseră culeși, caprele se cocoțau până în vârful copacilor, pentru a ronțăi cu plăcere coaja în care se afla sâmburele de argan, fără teama țepilor, concurând cu câte un dromader rătăcit. Am vizitat și-o mică cooperativă de producere a uleiului de argan, în care o femeie strivea într-o presă din lemn fructele de argan. Am rugat-o să mă lase să încerc și eu operațiunea și-am aflat că pentru obținerea unui litru de ulei de argan e nevoie de 30-50 kg de fructe, obținute din 6-7 arbori. Pietrele sunt folosite cu grijă pentru a zdrobi fructele fără a deteriora semințele din interior.


Să fii român în Maroc pare destul de simplu. Majoritatea marocanilor fac automat legătura cu Roma și civilizația romană ce și-a întins imperiul cândva până în Africa, inclusiv în teritoriul în care se află azi Marocul (lăsând inclusiv ruinele din celebrul oraș Volubilis, în apropiere de Meknes) și încep să-ți povestească inclusiv de Alexandru cel Mare. După ce le explici că romanii erau doar strămoșii noștri îndepărtați ce-au cucerit provincia Dacia și că rezultatul, respectiv poporul român, locuiește azi în spațiul danubiano-pontic alăturat Bulgariei, Serbiei, Ungariei și Ucrainei se mai luminează și încep să vorbească de Hagi, ambasadorul etern al țării noastre.

Nu știu dacă marocanii gândesc despre ei că sunt o minune a lumii dar nu par să simtă nevoia de complimente. Sunt pur și simplu marocani și rămân mândri de asta chiar și când și-au făcut studiile în Paris sau în Londra, chiar și când mor încercând să traverseze strâmtoarea Gibraltar pentru a emigra în Europa, căutând o viață mai bună, chiar și când visează să trăiască în SUA sau să meargă să lucreze în Japonia sau Dubai, chiar și când studiază medicina la Cluj sau Timișoara.

"Whisky-ul marocan", respectiv ceaiul negru cu mentă, are invariabil aceeași cantitate de cuburi mari de zahăr alb, oriunde e băut, în lume. Poți scoate cu greu un marocan din Maroc, din pricina vizelor scumpe și a corupției dar niciodată nu vei scoate zahărul din sângele unui marocan.


Alături de marocani am învățat că viața poate fi trăită mult mai simplu și relaxat, căci timpul e întotdeauna de partea ta, iar loc sub soare e destul, pentru toată lumea.

Înțelepciunea de viață marocană poate fi însumată în aceste expresii, fiecare specifică unuia dintre oamenii pe care i-am întâlnit și cu care mi-am petrecut cea mai mare parte din timp:
Viva la Vida!
Vouz avez l'heure, on a le temps! (Voi aveți ora, noi avem timpul!)
I Love Myself, I Love You!