Patricia Polgar: Când ți-ai dat seama că muzica este pasiunea ta?
Patricia Thomits: Am început să cânt la vârsta de doi ani, datorită tatălui meu care este tot muzician. Și de fapt click-ul acela din capul meu a fost... nu știu, cred că pe la paisprezece ani când am început să cânt și la chitară. Până atunci nu am descoperit neapărat o plăcere, cât era o chestie uzuală, deci pe la paisprezece ani, cam așa.
P.P.: Crezi că ai putea avea o carieră muzicală importantă sau să fii cunoscută internațional?
P.T.: Tot timpul visez la asta, dar nu știu dacă se va întâmpla vreodată. Mi-am pus de multe ori problema, îmi imaginam cum ar fi sau ce s-ar întâmpla, dar nu știu dacă e palpabil și nu știu dacă se va întâmpla vreodată. E destul de greu, dar Doamne ajută! Sper.
P.P.: Sunt sigură că, cu multă ambiție și determinare, pe care știu că le ai, o să reușești.
P.T.: Mulțumesc mult, Patricia!
P.P.: Spune-mi te rog care este melodia ta preferată sau care este piesa fără de care un concert de-al tău nu ar fi la fel?
P.T.: De la Gloria Gaynor I will survive. Tot timpul o cânt, deci nu există concert la care să nu o cânt.
P.P.: Ai o persoană foarte dragă ție care nu mai face neapărat parte din viața ta acum? Dacă da, ce melodie ai vrea să-i dedici?
P.T.: Da, nu mă gândesc la una neapărat, mă gândesc la vreo 500. Sunt foarte multe persoane care mi-au fost foarte dragi de-a lungul anilor, din punctul meu de vedere am avut relații frumoase cu majoritatea oamenilor din viață, au fost mici excepții... și pentru toți am un dor așa, nu știu ce melodii aș putea (să zic), trebuie să mă gândesc la o persoană cu adevărat... o să mă gândesc și o să-ți răspund la asta, că e complicată pentru mine.
P.P.: Dacă nu ai fi făcut muzică, ce altă carieră crezi că ai putea avea?
P.T.: Matematician. Mi-ar fi plăcut să predau matematică, la universitate, și probabil la un moment dat să demonstrez vreo teoremă și să fiu un mic Pitagora, mi-ar fi plăcut, ar fi fost un vis și asta, dar Dumnezeu m-a înzestrat cu un glas.
P.P.: A existat un moment în viața ta în care ai simțit că nu ai mai putea continua o carieră în muzică?
P.T.: Da, de multe ori, momentele în care spre exemplu... publicul diferă, de la local la local, de la eveniment la eveniment și am prins câteodată un public care nu a fost cu mine, sau care nu m-a apreciat. Și când se întâmplă lucrul acesta, te întrebi: Sunt destul de bun? Pot să continui? Pentru că feedback-ul pe care ți-l dă publicul e foarte important pentru tine. Și dacă feedback-ul nu e bun în momentul ăla, începi să-ți pui tot felul de întrebări.
P.P.: Ce sfaturi ai pentru persoanele care sunt la început de drum și care își doresc să urmeze o carieră în muzică?
P.T.: În primul rând, cei ai căror părinți îi susțin, să asculte de părinți, iar cei care simt că au un talent și nu sunt susținuți de părinți să facă ce îi taie capul, pentru că am văzut foarte multe talente, tot de vârsta mea care nu au putut să facă nimic din cauză că părinții au zis că asta nu e un job sau nu este ceva palpabil. Și au renunțat. Și poate erau de zece ori mai buni decât mine. Cred că sfatul e, să se țină tare, o să treacă prin foarte multe lucruri, o să fie dezamăgiți, o să fie fericiți, depinde, dar când vezi că Dumnezeu chiar ți-a dat ceva, ține-te de el, agață-te cu toate puterile tale, până nu mai poți.
P.P.: Cum ar fi oare viața dacă toată lumea ar face lucrul acesta?
P.T.: Ar fi toată lumea fericită, și nu ar mai zice ce nasol a fost la muncă azi.
P.P.: Care a fost cel mai important moment din viața ta?
P.T.: Când s-au născut nepoții mei. Muzica a fost dintotdeauna importantă și toate reușitele, dar ceva ce este absolut personal și este al meu este familia.
P.P.: Care a fost cea mai mare provocare din viața ta?
P.T.: Să merg să cânt în alte țări. În fața unor oameni pe care nu-i cunoșteam deloc. De exemplu în România, știu ce se întâmplă, știu publicul de obicei. Știu aproximativ ce se ascultă, dar când mergi în altă țară, sunt total alte reguli, sunt total alți oameni și nu știi niciodată cu ce să începi măcar, nu știi ce să faci. Și asta a fost o provocare, pe care am depășit-o până la urmă.
P.P.: În momentul de față, ai vrea să schimbi ceva la viața ta?
P.T.: Nu. Nimic.
P.P.: Ai vreun mare regret?
P.T.: Nu. Nu regret nimic, sunt foarte mulțumită cu prietenii pe care îi am în jurul meu, cu mine în primul rând și cu familia mea. Pentru că, atât timp cât toată lumea din jurul meu este sănătoasă, inclusiv eu, n-am niciun regret, nimic.
P.P.: Care e cea mai mare realizare a ta pe plan muzical?
P.T.: Încă nu am ajuns la cea mai mare realizare. O visez. Dar încă nu, adică nu simt că e suficient, sunt mulțumită cu ceea ce am, dar știu că pot mai mult, și deocamdată realizarea aia superbissimă nu a venit, nu e.
P.P.: Cine este cea mai importantă persoană din viața ta, persoana care nu ar putea niciodată să te lase la greu?
P.T.: Tata. Am și un prieten, pe care îl iubesc foarte mult, am și o soră pe care o iubesc enorm... și pe mama, dar tata are finețea aia pentru mine acolo, tot timpul o să fie un pic mai sus decât toți ceilalți. Era un film, în care era o expresie... Noi doi împotriva lumii, și cumva cred că asta semnifică ideea că artiștii - eu și tata, suntem câteodată neînțeleși și suntem împotriva lumii. Îl simt aproape, mă înțelege. Mama e un om rațional, nu va înțelege partea artistică pentru că nu așa e concepută ea, ea e cu cifrele, cu contabilitatea... tata, e cu mine acolo.
