Interviul face parte din programa națională Istoriile nespuse ale bulgarilor, finanțată de Ministerul Educației și Științei al Republicii Bulgaria. Interviul a fost pregătit și înregistrat de către studenții Universității din București, specializarea Filologie Bulgară, anul 3. Studenții s-au întâlnit cu profesorul Ivan Stankov și i-au adresat întrebările la data de 3 aprilie 2024, la Universitatea "Sfinții Kiril și Metodiu" din Veliko Târnovo. Profesorul Stankov este traducător, scriitor și critic literar. A tradus din literatura română operele lui Mircea Cărtărescu și Dan Lungu, autor a studii monografice asupra lui Asen Rasțvetnikov, Iordan Iovkov, Dimităr Talev, Vasil Popov și Boris Hristov, precum și a cinci volume de proză: trilogia de povestiri Amintiri despre apă, Străzi și nave și Nume sub zăpadă, a culegerii de povestiri Nunta de seară și a romanului Moarte târzie.
Întrebare: Care este legătura dumneavoastră cu România?
Ivan Stankov: Satul meu natal se află pe malul Dunării (Gomotarți, regiunea Vidin - n. red.) -, zonă bilingvă în care se mai știu câteva sute de cuvinte în limba română. Bine, tinerii nu știu deloc, dar oamenii bătrâni mai țin minte câteva cuvinte, cât să se descurce dacă se mai duc la piață la Calafat, să zicem. Mi-am dat seama că, de fapt, e o variantă săracă a dialectului oltenesc, mi se pare. Pentru că mai sunt forme de genul "fusei" în loc de "am fost". Și până la 5 ani am stat acolo cu bunicii, apoi m-am mutat la Ruse și a început perioada uitării. După aceea, la universitate, când am ajuns, am început să mă duc la Lectoratul de Limbă Română, am avut o lectoriță perfectă, pentru că nu știa limba bulgară, noi nu știam limba română și am început așa, un limbaj internațional. Ea era un cadru didactic foarte experimentat, pentru că ne-a dat să învățăm câteva cântece după versurile clasicilor din literatura română și atunci am învățat primele strofe din Mihai Eminescu și alți poeți clasici pe care i-am uitat, dar cântecul după Eminescu îl știu până azi. Asta a durat 2-3 ani, cred, și am făcut o lucrare de diplomă în care comparam colindele românești și colindele bulgărești. Am descoperit că există multe motive comune și multe personaje, motive care participau la subiecte mitologice, adică care aveau analogii în mitologia greacă, soarele și luna și așa mai departe. Am susținut lucrarea de diplomă cu succes, a rămas nepublicată, bineînțeles, dar apoi, fiind profesor la universitate, am început să citesc și baladele românești. Și am descoperit că motivele baladelor românești aproape se suprapun cu motivele din baladele bulgarilor. Și pur și simplu am rămas uimit, pentru că aceleași subiecte trecuseră din colinde în balade și povesteau aceleași subiecte cu aceleași personaje. Iar balada e perioada preliterară unei culturi. Așadar literatura română și literatura bulgară au o bază comună de subiecte, și de personaje.
Î.: După dumneavoastră, care sunt asemănările și deosebirile între bulgari și români?
I.S.: Asemănările sunt mai multe decât diferențele. Cu excepția limbii, aș spune că nu e nicio diferență între ambele culturi și între ambele popoare. Dacă stați la o masă și beți un pahar de țuică și un pahar de rakia, e același lucru. Sau de palincă, depinde din ce regiune. Sau micii românești și kebapceta bulgărești. Dar în domeniul culturii și în ceea ce privește relațiile interumane avem atât de multe asemănări încât, într-adevăr, dacă nu era limba puteam să fim un popor. La mentalitate, comportament pe stradă, la universitate, la teatru, la cinematograf suntem la fel. Avem și un mic complex, la români nu e atât de evident, față de cultura europeană, dar și aici e... La noi e mai bine articulat acest complex, la români nu, pentru că, prin limba franceză, cultura română a avut acces direct la cultura europeană. În rest, eu, poate vorbind ambele limbi, mă simt ca acasă în România, mai ales în restaurante.
Î.: Se găsesc asemănări și deosebiri în literatura celor două țări?
I.S.: Oriunde m-am uitat, în cele două literaturi, am ajuns la asemănări, uneori suprapuneri, este uimitor.
Î.: Cum considerați că ne putem cunoaște mai bine ca vecini?
I.S.: În primul rând prin călătorii. Asta am observat: dacă bulgarii călătoresc mai des în România și dacă românii vin mai des în Bulgaria o să ne cunoaștem mai bine, pentru că începând de la nivelul acesta, cotidian, primii mei studenți de la București se înscriseseră la specializarea limba bulgară pentru că au venit de câteva ori în Bulgaria și le-a plăcut mult țara, turismul, serviciile și - Pentru asta, dom' profesor, m-am înscris la bulgară. - Dar dacă nu veneați în Bulgaria vă înscriați la sârbă sau la maghiară? - Probabil, da. Deci de la cunoașterea asta, cotidiană, începe marea cunoaștere a culturilor - deja acolo e puțin mai complicat.
Î.: Ce v-a determinat să începeți să traduceți din literatura română?
I.S.: Când am ajuns la Universitatea din Craiova mi-a plăcut la nebunie simbolismul românesc. N-aveam mulți studenți, aveam mult timp liber, n-aveam ce să fac, cumpăram cărți de prin librării, și m-a impresionat foarte mult simbolismul românesc. Și, neavând ce să fac, am stat și mi-am spus: Hai să văd dacă pot să traduc ceva, mi se pare că limbajul este accesibil. Și am început cu George Bacovia, apoi cu Alexandru Macedonski, Ion Minulescu, Ion Pillat, Șt. O. Iosif. M-am apucat să traduc ca să prezint câteva fragmente, câteva piese din cultura românilor prietenilor mei de aici, de la universitate. Le-a plăcut tare mult ceea ce le-am citit și au zis că este foarte asemănător simbolismul românesc cu simbolismul bulgăresc și gata, am zis că: Băi, dacă am tradus eu simbolismul, pot să traduc orice. Nu mi-am dat seama că e o traducere de începător. Apoi studenții mi-au recomandat primul volum al Orbitor-ului lui Mircea Cărtărescu. Am citit primele 20 de pagini și am zis: Gata, cartea asta trebuie să fie tradusă. Niciodată nu citesc cărțile pe care le traduc, știu că trebuie să le traduc și gata. Asta îmi dă impresia că eu le scriu. Dacă într-o zi o să ajungeți traducător, să știți că e bine să nu citiți cartea înainte, s-o citiți în timpul traducerii, ca să deveniți scriitorul cărții în limba respectivă. Așa am ajuns eu la traduceri.
Î.: Vă considerați un ambasador al culturii între România și Bulgaria?
I.S.: Sincer să zic, nu. Dar am primit o diplomă oficială de la Ministerul Afacerilor Externe pentru - cum era formulat acolo?! - adică, da, un fel de ambasador al culturii României în străinătate. Așa că un premiu de suflet din partea României am primit. Mă bucur tare mult că volumele pe care le-am tradus, autorii pe care i-am tradus au fost primiți foarte bine în Bulgaria. Mircea Cărtărescu și Dan Lungu au fanclub-uri în Sofia, Plovdiv, în Burgas. Și când facem turneu cu Mircea vine multă lume, deci e foarte popular și el mi-a zis că nimeni în nicio cultură nu îl poate înțelege mai bine decât în cultura bulgărească. Pentru că își dă seama că există o mare apropiere între cultura bulgară și cea română iar cărțile pe care le scrie el oricum au un strat mitologic pe care francezii nu îl pot înțelege, pentru că la ei faza asta a culturii e foarte îndepărtată. Pe când aici, pe meleagurile noastre, e la o aruncătură de băț.
Î.: Care sunt principalele provocări și dificultăți în cariera dumneavoastră de traducător?
I.S.: La început am avut probleme cu dicționarul, mai bine zis cu vocabularul. Prima carte pe care mi-am cumpărat-o a fost DEX-ul. Prima ediție, mare, prin anii '90. Așa, apoi când a apărut internetul deja aveam DEX online. Și problemele cu lexicul au dispărut pentru că m-am descurcat destul de bine știind, cred eu, bine și limba bulgară. Dar sintaxa românească mi-a făcut mari probleme. Pentru că în limba română gerunziile sunt deseori folosite într-o propoziție: Eu mă duc la universitate uitându-mă în nu știu ce vitrină, apoi urcându-mă în autobuzul 13, apoi coborând la universitate, văzându-mi colega și urcându-mă pe scări, am ajuns la catedră. Asta în bulgară nu poți să spui, pur și simplu e absurd să pui atâtea gerunzii una după alta într-o singură propoziție. Iar în sintaxa română asta e o formă preferată. Mă rog, vorbesc despre mine, ca om care s-a ocupat de traduceri. Deci sintaxa și nevoia de a evita aceste forme. Trebuie să transformi propoziția, să găsești o descriere sau să întrerupi propoziția și să începi una nouă și așa mai departe.
Î.: Cum alegeți operele pe care le traduceți?
I.S.: Nu eu le aleg, ele mă aleg pe mine. Eu știu ce carte o să traduc înainte de a apărea ea în limba română. Sunt în legături de prietenie și cu Mircea Cărtărescu, și cu Dan Lungu, și cu Ioana Nicolae, și cu Ioana Pârvulescu, așa că volumul pe care trebuie să-l traduc încă n-a apărut. Iar cel care a apărut, deja l-am tradus. Așa că am ce să traduc, dar nu sunt traducător propriu-zis. Eu sunt un amator care e ales de cărțile de la cel mai înalt nivel al literaturii române.
Î.: Romantism, clasicism sau simbolism?
I.S.: Simbolismul în primul rând, este explozia unei limbi. Asta putem să spunem și despre literatura franceză, și despre englezi, cred, și despre români și despre bulgari, sunt absolut convins. Deci este un limbaj care nu se mai poate repeta. Pentru că este un fel de muzeu al limbii moarte deja, un muzeu al unor cuvinte care nu se vor mai folosi de acum încolo. Și multe din aceste expresii, chiar și cuvinte, au ieșit din dicționarul cotidian al românilor. Este foarte frumos și de nerepetat, asta face unic simbolismul românesc și bulgăresc. Îmi place tare mult. Bine, și clasicismul, și romantismul, la fel. Simbolismul, de fapt, crește pe umerii romantismului, și în România, și în Bulgaria.
Î.: Bacovia sau Eminescu?
I.S.: Ei, nu, nu se poate așa. Deci întrebarea este dacă Bacovia sau Ion Pillat. Alegerea mea e Ion Pillat.
Î.: Dar nu puteți alege între Bacovia și Eminescu?
I.S.: Nu pot să aleg pentru că sunt diferiți. Eminescu este, cum să zic, emanarea literaturii române și oricine ar sta lângă el, ar pierde. Din punct de vedere cronologic, bineînțeles că Eminescu. Pentru că Eminescu e figura din umbra căreia se naște literatura română. Bine, Vasile Alecsandri e predecesorul său, dar după Eminescu în literatura română se poate întâmpla orice. El este părintele literaturii române moderne.
Î.: Ce părere aveți despre așa numitele cuvinte intraductibile, există sau nu?
I.S.: Există în orice limbă. Să zicem "spleen" sau "dor" sunt câteva cuvinte care, într-adevăr, nu pot fi traduse. Dar, mai ales, intraductibilă este combinația asta dintre cuvinte care nu se cunosc unul cu altul și fac o metaforă în limba respectivă. Traducerea unei metafore este o mare problemă pentru un traducător pentru că metafora asta, să zicem Dimitrie Anghel, "amintirile-s ca fulgi rămași uitați în cuiburi goale", cuvântul "cuib", cuvântul "amintire" și cuvântul "gol" nu se cunosc între ele. Deci hai, tradu tu metafora asta. Și cuvântul "fulg", fiecare cuvânt are analogul său în limba bulgară, dar trebuie să naști metafora, deci asta este extraordinar de greu de tradus. Din fericire, am reușit. Mai ales, Mircea Cărtărescu folosește foarte mult expresii metaforice, și în proză. Chiar uneori în proză mai des decât în poeziile lui. Dan Lungu nu face la fel. Dan Lungu e ușor de tradus. Dar la Mircea Cărtărescu sunt niște metafore de ți se face părul măciucă. Ți se face pielea de găină.
Î.: Credeți că e greu să fii scriitor?
I.S.: Este greu să fii scriitor, pentru că este o mare responsabilitate. Dacă ți-ai luat crucea limbii tale proprii și ai deschis ușa și ai plecat pe propria ta via dolorosa, adică să pleci prin popor și să le zici tuturor: "Fraților, uitați, astea sunt personajele mele, ăsta e limbajul meu și ăsta e mesajul meu către voi." - e o mare responsabilitate. Pentru că dacă la început era cuvântul și prin cuvânt a fost făcut totul, asta înseamnă că și războaiele au fost făcute prin cuvinte. Și ăsta este adevărul, înainte de a începe un război, el a fost articulat, a fost deja articulat, chiar de poeți. Nu numai de filosofi și de etnografi.
Î.: Care considerați că sunt temele de actualitate în literatură?
I.S.: Eu zic că nu este nicio limită, autorul nu este limitat cu privire la tema principală a unei opere. Ea poate fi și din viața cotidiană, contemporană, poate fi din trecutul apropiat sau mediu sau chiar mai îndepărtat. Tema nu contează, ideea, asta este altceva. Bine, cititorul nepregătit preferă temele contemporane, pentru că este mai ușor să se descopere el în personaj, adică se identifică mai ușor cu personajul. Pentru că el călătorește în tramvai, călătorește în metrou și zice: Personajul ăsta aș putea să fiu și eu. Cu celelalte teme, cu temele din trecut e mult mai greu, deci solicită o pregătire filologică mai bună. Ca să mergi pe drumul pe care autorul a ajuns la tine, tu trebuie să mergi pe același drum și să ajungi la ideea lui, cea cu care a început.
Î.: Credeți că este o idee poetică care este folosită prea des în scrieri?
I.S.: Eu sunt convins că sunt două teme, două subiecte principale în literatura universală și nimic altceva în afară de astea. De când Hector își ia rămas bun de la Andromaca, temele sunt puse pe masă: dragostea și moartea. Alte teme nu există. Moartea și dragostea, prin miliarde de combinații, nasc fiecare carte din literatura universală. Oriunde ne-am uita, în orice bibliotecă națională am răsfoi o carte, vom ajunge și la dragoste, și la moarte. Uneori, împreună.
Î.: După dumneavoastră, literatura are sau nu un viitor?
I.S.: Sunt convins că are. Literatura va muri cu ultimul om. Chiar este amuzant să ne imaginăm că ultimul om care va trăi pe planeta noastră trebuie să își scrie singur poeziile pe care să și le citească. Fiecare carte, fiecare autor nu este doar un nou limbaj, ci o limbă nouă care înainte de el nu a existat în literatură. Așa îmi imaginez eu, fiecare limbă națională e un sac imens și trebuie să ni-l imaginăm drept un sac fără sfârșit, plin de cuvinte, toate cuvintele, câteva sute de mii de cuvinte. Ei bine, dar în 20 de veacuri nu s-au terminat aceste cuvinte?! Ba s-au terminat, dar fiecare scriitor deschide sacul și bagă mâna în el și scoate dinăuntru câteva cuvinte și face o combinație care n-a existat până acum. Deci fiecare poezie, fiecare vers e nașterea unui nou limbaj și o variantă nouă și necunoscută din pântecul limbii naționale. Deci fie limba națională fără sfârșit, pentru că combinațiile chiar din 50 de mii de cuvinte sunt nenumărate, asta înseamnă că fiecare autor bun e "pedepsit" să fie născător de limbă națională.
Î.: Cum considerați că va arăta literatura peste 20 de ani? Despre ce o să ne vorbească?
I.S.: Despre dragoste și despre moarte. Acum omenirea trăiește cu o viteză mult mai mare decât acum 100-150 de ani, să zicem. Și trăind, trecând prin viață cu viteză mult mai mare, cred că cu mult mai mare viteză se va dezvolta și limba, și limbajul literar. Eu nu îndrăznesc să prezic viitorul literaturii, dar cât aș vrea ca după 50 de ani să deschid o carte nouă în limba română și să văd cum s-a dezvoltat limba. Și în limba bulgară, pentru că după 50 de ani nu se știe. Așa că are viitor. Nu-l pot imagina, nu pot să prezic viitorul în literatură, dar existența ei cu siguranță pot să o enunț de acum.
Î.: Ce sfaturi ați da unui tânăr traducător sau scriitor?
I.S.: În primul rând dacă poate să nu traducă, să nu traducă. Dacă poate să nu scrie, să nu scrie. Să traducă atunci când nu poate să nu traducă, când simte că nu poate să nu traducă. Acesta este sfatul meu. Același lucru și pentru scriitori: Dacă poți să nu scrii, nu scrie, frate! Trebuie să scrii atunci când nu mai poți, când simți că limba încolțește în tine și vezi că e o descoperire frumoasă, măcar un vers ai născut și tu și imediat te duci în biblioteca universală prin această metaforă, asta este o experiență foarte frumoasă. Totuși, cred că este și o obligație: Măi, frate, ție ți-e dat să știi o limbă mai mult. Tu vorbești o limbă foarte frumoasă, dar ție ți-e dat de la Dumnezeu să mai știi o limbă. Ai învățat-o la școală, la universitate, nu mai contează unde, știi limba asta și e o crimă să nu traduci. Eu am prieteni mulți care au făcut filologie engleză și nu au tradus nicio carte din literatura engleză. Asta este o crimă! Știi atât de bine limba și sigur există o carte care merită citită măcar de un singur scriitor în literatura ta. Oricum, fiecare carte bună are un singur cititor și fiecare cititor al acestei cărți este singurul ei cititor. Pentru acest cititor merită să încerci să traduci ceva, este obligatoriu. Așa că sfatul meu este să traduci. Dacă știi bine limba ta și limba respectivă, trebuie să traduci. Pentru că nu te-ai născut cu limba asta, ție ți-este dată, ți-este dat un talent și acest talent trebuie să fie înmulțit, așa scrie în Biblie. Deci ești obligat.
Î.: Să ne întoarcem puțin la anii de profesor: ați predat limba și literatura bulgară atât la Universitatea din Craiova, cât și la cea din București. Ați dori să împărtășiți experiențele dumneavoastră de la începerea activității? Care au fost așteptările la venirea în România?
I.S.: Acesta este momentul pe care mi-l amintesc întotdeauna când vine vorba despre experiența mea cu studenții din străinătate, de la prima întâlnire le zic: Fraților, dacă doriți să învățați limba bulgară, trebuie să uitați limba română. Să începem să comunicăm cu chestii simple: dobăr den, kak si, leka noșt [i] și să mergem încetul cu încetul cu gramatica, cu lexicul. Dar, în primul rând trebuie să transformi studenții obișnuiți în studenți prieteni. Dar eu cred că toți lectorii fac chestia asta. Lectorul care predă o limbă străină nu e un profesor de rând, deci el trebuie să fie mult mai apropiat de studenții lui ca să le dea cât se poate mai mult nu din știința lui academică, ci din experiența lui umană. Să nu-i fie frică să le arate că-i iubește. Aceasta este o iubire profesională în care didactica contează mult mai puțin decât relațiile personale. Apoi, în al doilea rând, cu citate din cântece, din poezii mai simple, mai studențești, să învețe, să-și implanteze în minte structuri din limba respectivă. Structuri sintactice în care ar putea apoi să schimbe cuvintele cu care să se exprime mai frumos. Și cu cântece, cu filme. Studenții din București au un mare avantaj pentru că sunt aproape de Bulgaria. Așa cum ați venit voi acum cu mașina în 2-3 ore[ii], puteți să faceți lunar. Studenții se pot duce la piață, să facă cumpărături, să zică: Cât costă asta?, asta contează. Contează acum și folosirea site-urilor bulgărești, să urmărească din când în când știrile, ce se întâmplă în Bulgaria în politică, în istorie, anumite articole, în domeniul culturii. Aveți acum rețeaua, internetul este un ocean de posibilități.
Î.: Considerați că există diferențe între studenții români și bulgari?
I.S.: Nu, sunt aceiași. Au un singur defect și defectul lor e tinerețea. Dar tinerețea este și un mare plus, pentru că tinerețea dă multă energie și, dacă este direcționată pozitiv, este de mare folos. Și dacă au și motiv bun să studieze limba, ar fi minunat. Am observat că și aici, în Veliko Târnovo, cei mai mulți sunt cei care învață mai multe limbi străine. Asta înseamnă să faci baie în două râuri diferite. De exemplu, înveți limba engleză și-ți spui: Cum ar fi asta în franceză? Cum sună în bulgară? Asta este experiența plăcerii. Și să te simți în acel moment stăpânul ambelor limbi, asta este extraordinar, să ai experiența asta și nu numai o dată, repetată, de mai multe ori.
Î.: Ce scriitor ați recomanda unui scriitor român pentru inițierea sa în literatura bulgară?
I.S.: Recomand scriitorii care sunt traduși din literatura contemporană, adică Gheorghi Gospodinov, Emil Andreev, Boian Bioncev.
Î.: Dar pentru un cititor bulgar ce scriitori români?
I.S.: Pe toți. În Bulgaria se traduc mulți scriitori români pentru că există susținere din partea Institutului Cultural Român și în fiecare an apar în jur de 10 cărți din literatura română contemporană. Și în Bulgaria mediile literare reacționează, apar și critici, articole despre literatura română, sunt prezenți la festivaluri, la târgurile de carte. Dar în Bulgaria nu există această instituție și, din păcate, nu se poate întâmpla în România același lucru cu cărțile din limba bulgară. Îmi pare foarte rău pentru că nu știți ce pierdeți.
Î.: Există vreun eveniment din activitatea dumneavoastră didactică din România de care vă amintiți și astăzi, care a lăsat urme adânci, plăcute?
I.S.: Da, este vorba de experiența mea cu Constantin Brâncuși. M-am îndrăgostit de el fiind la Craiova, am călătorit și când am văzut ansamblul din Târgu Jiu, am rămas încântat. Pentru mine era o minune. Am început să citesc despre el, iar când am ajuns la București am început să-l studiez. Am citit tot ce este scris în limba română despre Constantin Brâncuși și, devenind profesor am fost nevoit să fac o prezentare, iar tema mi-am ales-o eu. Adică Constantin Brâncuși văzut prin teoria relativității a lui Einstein, am scris acolo și despre perioada cât a stat în București, înainte de a pleca la Paris, perioada de la Paris, apoi cum a primit comanda de la primăria din Târgu Jiu pentru Ansamblul Brâncuși, apoi prieteniile lui cu Picasso, pentru că atelierele lor erau vecine. A fost foarte bun prieten și cu Amedeo Modigliani, cu Henri Matisse, cu elita culturii franceze. Și după ce-am văzut Coloana Infinitului și multele coloane pe care le-a făcut în Paris m-am gândit să fac o comparație cu coloana lui Traian, unde se povestește în sculpturi istoria lui Decebal și a lui Traian și am văzut în coloana lui Traian coloana istoriei românilor și în Coloana Infinitului, coloana metafizică a românilor. Și am avut mare succes la public, pentru că era neașteptat pentru români să audă un asemenea punct de vedere, absolut neașteptat. Specializarea mea era legătura dintre literatură și teoria lui Einstein, așa că m-am simțit ca peștele în apă când am făcut lucrarea despre Constantin Brâncuși. Acesta a fost momentul în care am devenit, cum să zic, omul zilei. Și, desigur, multele întâlniri cu Mircea Cărtărescu, pe care îl consider un scriitor nu european, ci universal. Eu de la prima carte am zis că o să primească într-o zi premiul Nobel.
Î.: O ultimă întrebare: dacă ați putea da timpul înapoi ați schimba ceva?
I.S.: Din trecut, nu poți schimba nimic, din prezent tot nu poți să schimbi nimic, pentru că prezentul este momentul în care viitorul devine trecut. Așa că nu am de ales. Dar, și dacă aș putea, nu cred că aș schimba ceva, deși se spune: "Să regreți că nu vei fi viu după o sută de ani e ca și cum ai regreta că n-ai fost viu acum o sută de ani." Deși eu aș regreta ambele variante, aș vrea să știu ce s-a întâmplat cu Mihai Eminescu când i-a scris Veronicăi Micle: "iubita mea doamnă", cum pleca el ca să se întâlnească cu Titu Maiorescu, aș vrea să fi trăit atunci. Dar aș vrea să trăiesc și acum, sunt un om curios. Karl Jaspers spune: "Curiozitatea este începutul filosofiei". Așa că sunt curios și acum ce se întâmplă în locurile mele preferate din iubitul meu București.
Întrebare: Care este legătura dumneavoastră cu România?
Ivan Stankov: Satul meu natal se află pe malul Dunării (Gomotarți, regiunea Vidin - n. red.) -, zonă bilingvă în care se mai știu câteva sute de cuvinte în limba română. Bine, tinerii nu știu deloc, dar oamenii bătrâni mai țin minte câteva cuvinte, cât să se descurce dacă se mai duc la piață la Calafat, să zicem. Mi-am dat seama că, de fapt, e o variantă săracă a dialectului oltenesc, mi se pare. Pentru că mai sunt forme de genul "fusei" în loc de "am fost". Și până la 5 ani am stat acolo cu bunicii, apoi m-am mutat la Ruse și a început perioada uitării. După aceea, la universitate, când am ajuns, am început să mă duc la Lectoratul de Limbă Română, am avut o lectoriță perfectă, pentru că nu știa limba bulgară, noi nu știam limba română și am început așa, un limbaj internațional. Ea era un cadru didactic foarte experimentat, pentru că ne-a dat să învățăm câteva cântece după versurile clasicilor din literatura română și atunci am învățat primele strofe din Mihai Eminescu și alți poeți clasici pe care i-am uitat, dar cântecul după Eminescu îl știu până azi. Asta a durat 2-3 ani, cred, și am făcut o lucrare de diplomă în care comparam colindele românești și colindele bulgărești. Am descoperit că există multe motive comune și multe personaje, motive care participau la subiecte mitologice, adică care aveau analogii în mitologia greacă, soarele și luna și așa mai departe. Am susținut lucrarea de diplomă cu succes, a rămas nepublicată, bineînțeles, dar apoi, fiind profesor la universitate, am început să citesc și baladele românești. Și am descoperit că motivele baladelor românești aproape se suprapun cu motivele din baladele bulgarilor. Și pur și simplu am rămas uimit, pentru că aceleași subiecte trecuseră din colinde în balade și povesteau aceleași subiecte cu aceleași personaje. Iar balada e perioada preliterară unei culturi. Așadar literatura română și literatura bulgară au o bază comună de subiecte, și de personaje.
Î.: După dumneavoastră, care sunt asemănările și deosebirile între bulgari și români?
I.S.: Asemănările sunt mai multe decât diferențele. Cu excepția limbii, aș spune că nu e nicio diferență între ambele culturi și între ambele popoare. Dacă stați la o masă și beți un pahar de țuică și un pahar de rakia, e același lucru. Sau de palincă, depinde din ce regiune. Sau micii românești și kebapceta bulgărești. Dar în domeniul culturii și în ceea ce privește relațiile interumane avem atât de multe asemănări încât, într-adevăr, dacă nu era limba puteam să fim un popor. La mentalitate, comportament pe stradă, la universitate, la teatru, la cinematograf suntem la fel. Avem și un mic complex, la români nu e atât de evident, față de cultura europeană, dar și aici e... La noi e mai bine articulat acest complex, la români nu, pentru că, prin limba franceză, cultura română a avut acces direct la cultura europeană. În rest, eu, poate vorbind ambele limbi, mă simt ca acasă în România, mai ales în restaurante.
Î.: Se găsesc asemănări și deosebiri în literatura celor două țări?
I.S.: Oriunde m-am uitat, în cele două literaturi, am ajuns la asemănări, uneori suprapuneri, este uimitor.
Î.: Cum considerați că ne putem cunoaște mai bine ca vecini?
I.S.: În primul rând prin călătorii. Asta am observat: dacă bulgarii călătoresc mai des în România și dacă românii vin mai des în Bulgaria o să ne cunoaștem mai bine, pentru că începând de la nivelul acesta, cotidian, primii mei studenți de la București se înscriseseră la specializarea limba bulgară pentru că au venit de câteva ori în Bulgaria și le-a plăcut mult țara, turismul, serviciile și - Pentru asta, dom' profesor, m-am înscris la bulgară. - Dar dacă nu veneați în Bulgaria vă înscriați la sârbă sau la maghiară? - Probabil, da. Deci de la cunoașterea asta, cotidiană, începe marea cunoaștere a culturilor - deja acolo e puțin mai complicat.
Î.: Ce v-a determinat să începeți să traduceți din literatura română?
I.S.: Când am ajuns la Universitatea din Craiova mi-a plăcut la nebunie simbolismul românesc. N-aveam mulți studenți, aveam mult timp liber, n-aveam ce să fac, cumpăram cărți de prin librării, și m-a impresionat foarte mult simbolismul românesc. Și, neavând ce să fac, am stat și mi-am spus: Hai să văd dacă pot să traduc ceva, mi se pare că limbajul este accesibil. Și am început cu George Bacovia, apoi cu Alexandru Macedonski, Ion Minulescu, Ion Pillat, Șt. O. Iosif. M-am apucat să traduc ca să prezint câteva fragmente, câteva piese din cultura românilor prietenilor mei de aici, de la universitate. Le-a plăcut tare mult ceea ce le-am citit și au zis că este foarte asemănător simbolismul românesc cu simbolismul bulgăresc și gata, am zis că: Băi, dacă am tradus eu simbolismul, pot să traduc orice. Nu mi-am dat seama că e o traducere de începător. Apoi studenții mi-au recomandat primul volum al Orbitor-ului lui Mircea Cărtărescu. Am citit primele 20 de pagini și am zis: Gata, cartea asta trebuie să fie tradusă. Niciodată nu citesc cărțile pe care le traduc, știu că trebuie să le traduc și gata. Asta îmi dă impresia că eu le scriu. Dacă într-o zi o să ajungeți traducător, să știți că e bine să nu citiți cartea înainte, s-o citiți în timpul traducerii, ca să deveniți scriitorul cărții în limba respectivă. Așa am ajuns eu la traduceri.
Î.: Vă considerați un ambasador al culturii între România și Bulgaria?
I.S.: Sincer să zic, nu. Dar am primit o diplomă oficială de la Ministerul Afacerilor Externe pentru - cum era formulat acolo?! - adică, da, un fel de ambasador al culturii României în străinătate. Așa că un premiu de suflet din partea României am primit. Mă bucur tare mult că volumele pe care le-am tradus, autorii pe care i-am tradus au fost primiți foarte bine în Bulgaria. Mircea Cărtărescu și Dan Lungu au fanclub-uri în Sofia, Plovdiv, în Burgas. Și când facem turneu cu Mircea vine multă lume, deci e foarte popular și el mi-a zis că nimeni în nicio cultură nu îl poate înțelege mai bine decât în cultura bulgărească. Pentru că își dă seama că există o mare apropiere între cultura bulgară și cea română iar cărțile pe care le scrie el oricum au un strat mitologic pe care francezii nu îl pot înțelege, pentru că la ei faza asta a culturii e foarte îndepărtată. Pe când aici, pe meleagurile noastre, e la o aruncătură de băț.
Î.: Care sunt principalele provocări și dificultăți în cariera dumneavoastră de traducător?
I.S.: La început am avut probleme cu dicționarul, mai bine zis cu vocabularul. Prima carte pe care mi-am cumpărat-o a fost DEX-ul. Prima ediție, mare, prin anii '90. Așa, apoi când a apărut internetul deja aveam DEX online. Și problemele cu lexicul au dispărut pentru că m-am descurcat destul de bine știind, cred eu, bine și limba bulgară. Dar sintaxa românească mi-a făcut mari probleme. Pentru că în limba română gerunziile sunt deseori folosite într-o propoziție: Eu mă duc la universitate uitându-mă în nu știu ce vitrină, apoi urcându-mă în autobuzul 13, apoi coborând la universitate, văzându-mi colega și urcându-mă pe scări, am ajuns la catedră. Asta în bulgară nu poți să spui, pur și simplu e absurd să pui atâtea gerunzii una după alta într-o singură propoziție. Iar în sintaxa română asta e o formă preferată. Mă rog, vorbesc despre mine, ca om care s-a ocupat de traduceri. Deci sintaxa și nevoia de a evita aceste forme. Trebuie să transformi propoziția, să găsești o descriere sau să întrerupi propoziția și să începi una nouă și așa mai departe.
Î.: Cum alegeți operele pe care le traduceți?
I.S.: Nu eu le aleg, ele mă aleg pe mine. Eu știu ce carte o să traduc înainte de a apărea ea în limba română. Sunt în legături de prietenie și cu Mircea Cărtărescu, și cu Dan Lungu, și cu Ioana Nicolae, și cu Ioana Pârvulescu, așa că volumul pe care trebuie să-l traduc încă n-a apărut. Iar cel care a apărut, deja l-am tradus. Așa că am ce să traduc, dar nu sunt traducător propriu-zis. Eu sunt un amator care e ales de cărțile de la cel mai înalt nivel al literaturii române.
Î.: Romantism, clasicism sau simbolism?
I.S.: Simbolismul în primul rând, este explozia unei limbi. Asta putem să spunem și despre literatura franceză, și despre englezi, cred, și despre români și despre bulgari, sunt absolut convins. Deci este un limbaj care nu se mai poate repeta. Pentru că este un fel de muzeu al limbii moarte deja, un muzeu al unor cuvinte care nu se vor mai folosi de acum încolo. Și multe din aceste expresii, chiar și cuvinte, au ieșit din dicționarul cotidian al românilor. Este foarte frumos și de nerepetat, asta face unic simbolismul românesc și bulgăresc. Îmi place tare mult. Bine, și clasicismul, și romantismul, la fel. Simbolismul, de fapt, crește pe umerii romantismului, și în România, și în Bulgaria.
Î.: Bacovia sau Eminescu?
I.S.: Ei, nu, nu se poate așa. Deci întrebarea este dacă Bacovia sau Ion Pillat. Alegerea mea e Ion Pillat.
Î.: Dar nu puteți alege între Bacovia și Eminescu?
I.S.: Nu pot să aleg pentru că sunt diferiți. Eminescu este, cum să zic, emanarea literaturii române și oricine ar sta lângă el, ar pierde. Din punct de vedere cronologic, bineînțeles că Eminescu. Pentru că Eminescu e figura din umbra căreia se naște literatura română. Bine, Vasile Alecsandri e predecesorul său, dar după Eminescu în literatura română se poate întâmpla orice. El este părintele literaturii române moderne.
Î.: Ce părere aveți despre așa numitele cuvinte intraductibile, există sau nu?
I.S.: Există în orice limbă. Să zicem "spleen" sau "dor" sunt câteva cuvinte care, într-adevăr, nu pot fi traduse. Dar, mai ales, intraductibilă este combinația asta dintre cuvinte care nu se cunosc unul cu altul și fac o metaforă în limba respectivă. Traducerea unei metafore este o mare problemă pentru un traducător pentru că metafora asta, să zicem Dimitrie Anghel, "amintirile-s ca fulgi rămași uitați în cuiburi goale", cuvântul "cuib", cuvântul "amintire" și cuvântul "gol" nu se cunosc între ele. Deci hai, tradu tu metafora asta. Și cuvântul "fulg", fiecare cuvânt are analogul său în limba bulgară, dar trebuie să naști metafora, deci asta este extraordinar de greu de tradus. Din fericire, am reușit. Mai ales, Mircea Cărtărescu folosește foarte mult expresii metaforice, și în proză. Chiar uneori în proză mai des decât în poeziile lui. Dan Lungu nu face la fel. Dan Lungu e ușor de tradus. Dar la Mircea Cărtărescu sunt niște metafore de ți se face părul măciucă. Ți se face pielea de găină.
Î.: Credeți că e greu să fii scriitor?
I.S.: Este greu să fii scriitor, pentru că este o mare responsabilitate. Dacă ți-ai luat crucea limbii tale proprii și ai deschis ușa și ai plecat pe propria ta via dolorosa, adică să pleci prin popor și să le zici tuturor: "Fraților, uitați, astea sunt personajele mele, ăsta e limbajul meu și ăsta e mesajul meu către voi." - e o mare responsabilitate. Pentru că dacă la început era cuvântul și prin cuvânt a fost făcut totul, asta înseamnă că și războaiele au fost făcute prin cuvinte. Și ăsta este adevărul, înainte de a începe un război, el a fost articulat, a fost deja articulat, chiar de poeți. Nu numai de filosofi și de etnografi.
Î.: Care considerați că sunt temele de actualitate în literatură?
I.S.: Eu zic că nu este nicio limită, autorul nu este limitat cu privire la tema principală a unei opere. Ea poate fi și din viața cotidiană, contemporană, poate fi din trecutul apropiat sau mediu sau chiar mai îndepărtat. Tema nu contează, ideea, asta este altceva. Bine, cititorul nepregătit preferă temele contemporane, pentru că este mai ușor să se descopere el în personaj, adică se identifică mai ușor cu personajul. Pentru că el călătorește în tramvai, călătorește în metrou și zice: Personajul ăsta aș putea să fiu și eu. Cu celelalte teme, cu temele din trecut e mult mai greu, deci solicită o pregătire filologică mai bună. Ca să mergi pe drumul pe care autorul a ajuns la tine, tu trebuie să mergi pe același drum și să ajungi la ideea lui, cea cu care a început.
Î.: Credeți că este o idee poetică care este folosită prea des în scrieri?
I.S.: Eu sunt convins că sunt două teme, două subiecte principale în literatura universală și nimic altceva în afară de astea. De când Hector își ia rămas bun de la Andromaca, temele sunt puse pe masă: dragostea și moartea. Alte teme nu există. Moartea și dragostea, prin miliarde de combinații, nasc fiecare carte din literatura universală. Oriunde ne-am uita, în orice bibliotecă națională am răsfoi o carte, vom ajunge și la dragoste, și la moarte. Uneori, împreună.
Î.: După dumneavoastră, literatura are sau nu un viitor?
I.S.: Sunt convins că are. Literatura va muri cu ultimul om. Chiar este amuzant să ne imaginăm că ultimul om care va trăi pe planeta noastră trebuie să își scrie singur poeziile pe care să și le citească. Fiecare carte, fiecare autor nu este doar un nou limbaj, ci o limbă nouă care înainte de el nu a existat în literatură. Așa îmi imaginez eu, fiecare limbă națională e un sac imens și trebuie să ni-l imaginăm drept un sac fără sfârșit, plin de cuvinte, toate cuvintele, câteva sute de mii de cuvinte. Ei bine, dar în 20 de veacuri nu s-au terminat aceste cuvinte?! Ba s-au terminat, dar fiecare scriitor deschide sacul și bagă mâna în el și scoate dinăuntru câteva cuvinte și face o combinație care n-a existat până acum. Deci fiecare poezie, fiecare vers e nașterea unui nou limbaj și o variantă nouă și necunoscută din pântecul limbii naționale. Deci fie limba națională fără sfârșit, pentru că combinațiile chiar din 50 de mii de cuvinte sunt nenumărate, asta înseamnă că fiecare autor bun e "pedepsit" să fie născător de limbă națională.
Î.: Cum considerați că va arăta literatura peste 20 de ani? Despre ce o să ne vorbească?
I.S.: Despre dragoste și despre moarte. Acum omenirea trăiește cu o viteză mult mai mare decât acum 100-150 de ani, să zicem. Și trăind, trecând prin viață cu viteză mult mai mare, cred că cu mult mai mare viteză se va dezvolta și limba, și limbajul literar. Eu nu îndrăznesc să prezic viitorul literaturii, dar cât aș vrea ca după 50 de ani să deschid o carte nouă în limba română și să văd cum s-a dezvoltat limba. Și în limba bulgară, pentru că după 50 de ani nu se știe. Așa că are viitor. Nu-l pot imagina, nu pot să prezic viitorul în literatură, dar existența ei cu siguranță pot să o enunț de acum.
Î.: Ce sfaturi ați da unui tânăr traducător sau scriitor?
I.S.: În primul rând dacă poate să nu traducă, să nu traducă. Dacă poate să nu scrie, să nu scrie. Să traducă atunci când nu poate să nu traducă, când simte că nu poate să nu traducă. Acesta este sfatul meu. Același lucru și pentru scriitori: Dacă poți să nu scrii, nu scrie, frate! Trebuie să scrii atunci când nu mai poți, când simți că limba încolțește în tine și vezi că e o descoperire frumoasă, măcar un vers ai născut și tu și imediat te duci în biblioteca universală prin această metaforă, asta este o experiență foarte frumoasă. Totuși, cred că este și o obligație: Măi, frate, ție ți-e dat să știi o limbă mai mult. Tu vorbești o limbă foarte frumoasă, dar ție ți-e dat de la Dumnezeu să mai știi o limbă. Ai învățat-o la școală, la universitate, nu mai contează unde, știi limba asta și e o crimă să nu traduci. Eu am prieteni mulți care au făcut filologie engleză și nu au tradus nicio carte din literatura engleză. Asta este o crimă! Știi atât de bine limba și sigur există o carte care merită citită măcar de un singur scriitor în literatura ta. Oricum, fiecare carte bună are un singur cititor și fiecare cititor al acestei cărți este singurul ei cititor. Pentru acest cititor merită să încerci să traduci ceva, este obligatoriu. Așa că sfatul meu este să traduci. Dacă știi bine limba ta și limba respectivă, trebuie să traduci. Pentru că nu te-ai născut cu limba asta, ție ți-este dată, ți-este dat un talent și acest talent trebuie să fie înmulțit, așa scrie în Biblie. Deci ești obligat.
Î.: Să ne întoarcem puțin la anii de profesor: ați predat limba și literatura bulgară atât la Universitatea din Craiova, cât și la cea din București. Ați dori să împărtășiți experiențele dumneavoastră de la începerea activității? Care au fost așteptările la venirea în România?
I.S.: Acesta este momentul pe care mi-l amintesc întotdeauna când vine vorba despre experiența mea cu studenții din străinătate, de la prima întâlnire le zic: Fraților, dacă doriți să învățați limba bulgară, trebuie să uitați limba română. Să începem să comunicăm cu chestii simple: dobăr den, kak si, leka noșt [i] și să mergem încetul cu încetul cu gramatica, cu lexicul. Dar, în primul rând trebuie să transformi studenții obișnuiți în studenți prieteni. Dar eu cred că toți lectorii fac chestia asta. Lectorul care predă o limbă străină nu e un profesor de rând, deci el trebuie să fie mult mai apropiat de studenții lui ca să le dea cât se poate mai mult nu din știința lui academică, ci din experiența lui umană. Să nu-i fie frică să le arate că-i iubește. Aceasta este o iubire profesională în care didactica contează mult mai puțin decât relațiile personale. Apoi, în al doilea rând, cu citate din cântece, din poezii mai simple, mai studențești, să învețe, să-și implanteze în minte structuri din limba respectivă. Structuri sintactice în care ar putea apoi să schimbe cuvintele cu care să se exprime mai frumos. Și cu cântece, cu filme. Studenții din București au un mare avantaj pentru că sunt aproape de Bulgaria. Așa cum ați venit voi acum cu mașina în 2-3 ore[ii], puteți să faceți lunar. Studenții se pot duce la piață, să facă cumpărături, să zică: Cât costă asta?, asta contează. Contează acum și folosirea site-urilor bulgărești, să urmărească din când în când știrile, ce se întâmplă în Bulgaria în politică, în istorie, anumite articole, în domeniul culturii. Aveți acum rețeaua, internetul este un ocean de posibilități.
Î.: Considerați că există diferențe între studenții români și bulgari?
I.S.: Nu, sunt aceiași. Au un singur defect și defectul lor e tinerețea. Dar tinerețea este și un mare plus, pentru că tinerețea dă multă energie și, dacă este direcționată pozitiv, este de mare folos. Și dacă au și motiv bun să studieze limba, ar fi minunat. Am observat că și aici, în Veliko Târnovo, cei mai mulți sunt cei care învață mai multe limbi străine. Asta înseamnă să faci baie în două râuri diferite. De exemplu, înveți limba engleză și-ți spui: Cum ar fi asta în franceză? Cum sună în bulgară? Asta este experiența plăcerii. Și să te simți în acel moment stăpânul ambelor limbi, asta este extraordinar, să ai experiența asta și nu numai o dată, repetată, de mai multe ori.
Î.: Ce scriitor ați recomanda unui scriitor român pentru inițierea sa în literatura bulgară?
I.S.: Recomand scriitorii care sunt traduși din literatura contemporană, adică Gheorghi Gospodinov, Emil Andreev, Boian Bioncev.
Î.: Dar pentru un cititor bulgar ce scriitori români?
I.S.: Pe toți. În Bulgaria se traduc mulți scriitori români pentru că există susținere din partea Institutului Cultural Român și în fiecare an apar în jur de 10 cărți din literatura română contemporană. Și în Bulgaria mediile literare reacționează, apar și critici, articole despre literatura română, sunt prezenți la festivaluri, la târgurile de carte. Dar în Bulgaria nu există această instituție și, din păcate, nu se poate întâmpla în România același lucru cu cărțile din limba bulgară. Îmi pare foarte rău pentru că nu știți ce pierdeți.
Î.: Există vreun eveniment din activitatea dumneavoastră didactică din România de care vă amintiți și astăzi, care a lăsat urme adânci, plăcute?
I.S.: Da, este vorba de experiența mea cu Constantin Brâncuși. M-am îndrăgostit de el fiind la Craiova, am călătorit și când am văzut ansamblul din Târgu Jiu, am rămas încântat. Pentru mine era o minune. Am început să citesc despre el, iar când am ajuns la București am început să-l studiez. Am citit tot ce este scris în limba română despre Constantin Brâncuși și, devenind profesor am fost nevoit să fac o prezentare, iar tema mi-am ales-o eu. Adică Constantin Brâncuși văzut prin teoria relativității a lui Einstein, am scris acolo și despre perioada cât a stat în București, înainte de a pleca la Paris, perioada de la Paris, apoi cum a primit comanda de la primăria din Târgu Jiu pentru Ansamblul Brâncuși, apoi prieteniile lui cu Picasso, pentru că atelierele lor erau vecine. A fost foarte bun prieten și cu Amedeo Modigliani, cu Henri Matisse, cu elita culturii franceze. Și după ce-am văzut Coloana Infinitului și multele coloane pe care le-a făcut în Paris m-am gândit să fac o comparație cu coloana lui Traian, unde se povestește în sculpturi istoria lui Decebal și a lui Traian și am văzut în coloana lui Traian coloana istoriei românilor și în Coloana Infinitului, coloana metafizică a românilor. Și am avut mare succes la public, pentru că era neașteptat pentru români să audă un asemenea punct de vedere, absolut neașteptat. Specializarea mea era legătura dintre literatură și teoria lui Einstein, așa că m-am simțit ca peștele în apă când am făcut lucrarea despre Constantin Brâncuși. Acesta a fost momentul în care am devenit, cum să zic, omul zilei. Și, desigur, multele întâlniri cu Mircea Cărtărescu, pe care îl consider un scriitor nu european, ci universal. Eu de la prima carte am zis că o să primească într-o zi premiul Nobel.
Î.: O ultimă întrebare: dacă ați putea da timpul înapoi ați schimba ceva?
I.S.: Din trecut, nu poți schimba nimic, din prezent tot nu poți să schimbi nimic, pentru că prezentul este momentul în care viitorul devine trecut. Așa că nu am de ales. Dar, și dacă aș putea, nu cred că aș schimba ceva, deși se spune: "Să regreți că nu vei fi viu după o sută de ani e ca și cum ai regreta că n-ai fost viu acum o sută de ani." Deși eu aș regreta ambele variante, aș vrea să știu ce s-a întâmplat cu Mihai Eminescu când i-a scris Veronicăi Micle: "iubita mea doamnă", cum pleca el ca să se întâlnească cu Titu Maiorescu, aș vrea să fi trăit atunci. Dar aș vrea să trăiesc și acum, sunt un om curios. Karl Jaspers spune: "Curiozitatea este începutul filosofiei". Așa că sunt curios și acum ce se întâmplă în locurile mele preferate din iubitul meu București.